Autor: Cornel Constantin Ilie.

Din Antichitate până în zilele noastre istoria a fost „animată” de tot felul de personaje. În această multitudine de „caractere” şi-au găsit locul şi impostorii. Şi numărul lor nu a fost deloc mic. Povestea impostorilor este până la un anumit punct asemănătoare: indivizi provenind din diferite medii sociale şi profesionale, profitând de circumstanţele neclare ale dispariţiei unor personaje cu „sânge albastru” şi-au asumat identitatea acestora încercând să obţină avantaje cât mai mari de pe urma şiretlicului. Au mai contribuit la „lansarea” impostorilor şi anumite circumstanţe politice şi sociale (situaţii de criză, răzmeriţe etc.), existenţa unor susţinători din umbră care îşi urmăreau propriile interese şi, îndeosebi, credulitatea oamenilor. Fiecare impostor şi-a avut propriul său destin; prea puţini au reuşit să aibă succes în demersul lor.  

Falsul Bardia

Unul din primele cazuri de impostură la cel mai înalt nivel provine din Persia Antică.

Cirus cel Mare a lăsat cu limbă de moarte guvernarea unor provincii ale imperiului fiului său Bardia (Smerdis), tronul revenindu-i celuilalt fiu, Cambise al II-lea. Nu se ştie exact din ce motive (dacă ar fi să ne luăm după Herodot, din invidie), acesta a ordonat asasinarea lui Bardia, lucru ce a fost ţinut secret. Aşa se face că la începutul anului 522 î.H., apare un personaj care pretinde că este Bardia şi se proclamă rege. Istoricii antici îi dau mai multe nume: Gaumata, Oropastes, Sphendadates. Tot Herodot relatează că uzurpatorul, care era un preot (mag), profitând de faptul că poporul se săturase de conducerea despotică a lui Cambise, a găsit foarte mulţi susţinători. Regele a pornit o campanie împotriva lui dar a murit pe neaşteptate; înainte însă a recunoscut că şi-a ucis fratele, arătând că rivalul său actual este un impostor. Era însă prea târziu. Acesta fusese deja acceptat ca rege şi avea să conducă Imperiul Persan pentru câteva luni. În toamna lui 522 î.H. a fost asasinat, conducerea fiind preluată de Darius I.

Falşii Nero

Circumstanţele neclare ale morţii lui Nero (care, în ciuda opiniei generale, a fost un conducător iubit de mulţi dintre supuşii săi) a creat terenul propice pentru ca diverşi impostori să încerce să-l „readucă” la viaţă pe ultimul reprezentant al dinastiei Iulia Claudia.

Primul impostor (un sclav din Pont sau un plebeu din Italia, după cum spune Tacitus) şi-a făcut apariţia în Grecia, în anul 68, strângând în jurul lui un grup de dezertori. Cu aceştia a plecat pe mare (destinaţia rămâne incertă), dar fiind prinşi de o furtună au naufragiat pe insula Kythnos, cunoscută ca o importantă bază a piraţilor. „Nero” s-a apucat şi el de piraterie, jefuind vasele comerciale şi atrăgându-i în armata sa pe scalvii eliberaţi. Şi cum nu mai era de glumit cu acest impostor, ale cărui forţe armate creşteau încet dar sigur, împăratul Galba l-a desemnat pe Calpurnius Aspernas să înlăture pericolul. Aspernas a aflat de la căpitanii pe care impostorul încercase să-i atragă de partea sa unde se află Falsul Nero, i-a luat corabia cu asalt, l-a prins şi l-a executat, expediindu-i capul la Roma.

Au trecut ani buni până să-şi facă apariţia cel de-al doilea impostor, când la conducerea Romei se afla Titus. Falsul Nero (al doilea), pe numele lui Terentius Maximus, este din părţile Asiei, seamănă din punct de vedere fizic cu Nero şi cântă la liră, asemeni împăratului. Acestea au fost suficiente motive ca să-şi găsească o mulţime de suporteri în Parţia. Chiar regele Artabanus al III-lea este dus în eroare şi se gândeşte să-i ofere ajutorul său. Impostorul este dat însă repede în vileag şi executat.

Deja se scurseseră două decenii de la moartea lui Nero, când apare al treilea impostor. Spune Suetonius: „În sfârşit, douăzeci de ani mai târziu, pe când eram tânăr, când apăru unul de o condiţie nesigură care se dădea drept Nero, numele lui fu atât de bine primit de parţi, încât aceştia îl sprijiniră mult şi numai cu greu fu predat romanilor”. Altceva despre acest ultim Fals Nero nu se cunoaşte.

Falsul Mihail al VII-lea

• 

• 

În anul 1078, împăratul bizantin Mihail al VII-lea este detronat de Nikeforos al III-lea; acesta va fi la rândul lui înlocuit de Alexios I Comnenul, în 1081. Imperiul este în criză, situaţie de care profită Robert Guiscard, care declanşează o campanie împotriva Bizanţului. Motivul: chiar detronarea lui Mihail al VII-lea, cu care negociase cu câţiva ani în urmă o alianţă matrimonială (fiul împăratului urmând să se căsătorească cu fiica lui Guiscard). Mihail, între timp, se călugărise şi se afla la Constantinopol, unde ocupa o înaltă funcţie bisericească. Iar planurile lui de viitor nu se prea potriveau cu cele ale cuscrului său. Numai că Guiscard avea să primească un ajutor neaşteptat, în momentul în care Mihail hotărăşte că îşi vrea tronul înapoi. Numai că acest „Mihail” nu are nimic în comun cu fostul suveran, în afară de faptul că şi el fusese la un moment dat călugăr.

Raictor era numele celui pe care Guiscard l-a „mirosit” că este un impostor (ar fi fost culmea să nu-şi cunoască viitorul cuscru!). A hotărât însă să-l folosească pentru a-şi atinge scopul. El îl are acum pe „Mihail”, pe care trebuie să-l îmbrace din nou în purpură. Şi îşi convinge comandanţii militari să-l urmeze în realizarea acestui plan. Raictor este tratat cu toate onorurile acordate unui împărat; nici măcar faptul că unul din ambasadorii lui Guiscard îl demască pe impostor afirmând că l-a văzut pe Mihail la Constantinopol, nu-l fac pe conducătorul normand să renunţe la plan.

Sunt mulţi însă cei care nu intră în acest joc. La Dyrrachium, Guiscard cere deschiderea porţilor cetăţii pentru împăratul Mihail. Când soldaţii îl văd pe Raictor încep să-şi bată joc de el şi refuză să-l primească, ceea ce-l determină pe Robert Guiscard să înceapă un lung asediu.

Raictor avea să dipară la fel de repede cum a apărut. Ultimele referiri la el sunt făcute în momentul în care Guiscard poartă convorbiri cu veneţienii. După care se „evaporă” fără urmă. Probabil că dovedindu-şi inutilitatea, a fost redus la tăcere.

Tile Kolup

În 1284 în oraşul Köln îşi face apariţia un personaj care susţine că este nimeni altul decât împăratul Frederic al II-lea. Numai că suveranul (ultimul din dinastia Hohenstaufen) încetase din viaţă cu 34 de ani în urmă. Este adevărat că existaseră anumite zvonuri care susţineau că acesta nu murise şi că se pregătea să revină la tron. Prima tentativă a ieşit prost pentru impostor: lumea a râs de el şi a fost alungat din oraş. Şi-a încercat apoi norocul la Neuss, unde a găsit mai mulţi suporteri, cu precădere printre adversarii lui Rudolf de Habsburg. Tile Kolup, căci acesta era numele impostorului, şi-a luat rolul în serios: a emis documente oficiale, care purtau sigiliul lui Frederic al II-lea (desigur fals) şi s-a apucat să-şi organizeze o curte imperială în oraşul Wetzlar. „Domnia” nu a durat prea mult. Spre sfârşitul anului 1285 a fost prins de Rudolf, judecat, condamnat la moarte şi ars pe rug.

Lambert Simnel

• 

• 

În Anglia anului 1487, abia ieşită din Războiul celor două Roze, Henric al VII-lea domneşte de doi ani. Un eveniment neaşteptat este însă pe cale să arunce ţara într-un nou război civil. Pentru că preotul Roger Simon răspândeşte vestea că este tutorele contelui de Warwick, nepotul fostului rege Eduard al IV-lea. Că micuţul în vârstă de doar 10 ani a reuşit să scape din Turnul Londrei şi că reclamă tronul Angliei.

Simon găseşte sprijin în tabăra familiei York şi la guvernatorul Irlandei, contele de Kildare, care îi oferă ajutor militar pentru a-l detrona pe Henric. Între timp, copilul, pe numele lui adevărat Lambert Simnel, est încoronat ca rege al Angliei, în catedrala din Dublin, sub numele de Eduard al VI-lea.

Henric al VII-lea reacţionează şi îl scoate pe adevăratul conte de Warwick din Turnul Londrei, viu şi nevătămat, dovedind astfel că Simnel este un impostor. Povestea mersese însă prea departe pentru a putea fi oprită atât de uşor. De partea pretendentului trecuseră şi alţi nobili, în frunte cu contele de Lincoln, care reuşeşte să angajeze 2000 de mercenari din Burgundia pentru cauza lui „Eduard al VI-lea”. La rândul lui, regele Angliei îşi strânge armata, pregătindu-se de inevitabila confruntare. Aceasta are loc pe 16 iunie 1487, la Stoke Field şi se încheie cu victoria lui Henric al VII-lea. Mai mulţi conspiratori îşi pierd viaţa în timpul bătăliei, alţii reuşesc să fugă. Roger Simon scapă cu viaţă (pentru că era preot) dar este condamnat la închisoare pe viaţă. Cât despre Simnel, acesta este iertat de rege (în fond fusese doar o marionetă) şi îi este dată o slujbă la bucătăria regală.

Perkin Warbeck

În 1491 apare o nouă ameninţare pentru Henric al VII-lea: un tânăr care susţine că este Richard de Shrewsbury, duce de York, unul din cei doi fii ai regelui Eduard al IV-lea, care fuseseră închişi în Turnul Londrei. Povestea lui este aproape identică cu aceea a lui Simnel. Numele adevărat al impostorului, în vârstă de 17 ani, este Perkin Warbeck, fiul unui funcţionar din Tournai. Şi el caută ajutor în Irlanda, însă fără succes. Are mai mult noroc în Burgundia, unde domnea Margareta, sora lui Eduard al IV-lea; de asemenea este primit la curtea lui Maximilian I, unde este numit „regele Richard al IV-lea” şi îl desemnează ca succesor al tronului Angliei pe suveranul romano-german!

În 1495, cu puţini oameni puşi la dispoziţie de Margareta de Burgundia, Warbeck debarcă în Anglia. Forţele sale sunt însă repede puse pe fugă de trupele lui Henric al VII-lea, astfel că impostorul se retrage în Irlanda (unde încearcă fără succes să ocupe cetatea Waterfront), apoi în Scoţia. Aici este primit de regele Iocob al IV-lea care, ca orice scoţian care se respectă, este dispus în orice moment să „irite” Anglia. Astfel că pe lângă ajutor militar, este de acord să-şi mărite nepoata – Catherine Gordon, cu Perkin Warbeck. În toamna anului următor, cu ajutorul suveranului scoţian, Warbeck atacă Anglia, dar nici de această dată nu are succes. Iacob este nevoit să încheie pace cu Henric al VII-lea şi să-l alunge pe pretendent. Acesta se retrage în Irlanda, dă un nou atac eşuat asupra cetăţii Waterfront înainte de a fugi din faţa unei flotile engleze.

Perkin nu era omul care să renunţe uşor la planurile sale. În 1497 debarcă din nou în Anglia, reuşind să câştige simpatia şi ajutorul locuitorilor din Cornwall. Henric al VII-lea trimite armata împotriva impostorului, care îşi abandonează oamenii şi fuge. Este capturat la o mănăstire din Hampshire, după care este dus în Capitală şi închis în Turnul Londrei. A reuşit să evadeze, dar a fost prins şi spânzurat (23 noiembrie 1499).

Falsul Dimitri I

Acesta este primul dintre cei trei impostori care au susţinut că ar fi ţareviciul Dimitri, fiul cel mic al lui Ivan cel Groaznic, care fusese asasinat în 1591. Falsul Dimitri a apărut în scenă pe la 1600 susţinând că este moştenitorul legitim al tronului şi că a scăpat cu viaţă după ce mama sa, aflând de tentativa de asasinat pusă la cale de Boris Godunov, a reuşit să-l ascundă într-o mănăstire. Ulterior a fugit în Polonia unde a intrat în slujba familiei Wisniowiecki. De altfel, primii care s-au grăbit să-l susţină pe Falsul Dimitri au fost nobilii polonezi; chiar şi regele Sigismund al III-lea Vasa l-a primit la curtea de la Cracovia. Impostorul a cerut mâna unei fete dintr-o familie nobilă – Mniszech (promiţând ca dotă câteva teritorii importante ruseşti, printre care Pskov, Smolensk sau Novgorod) şi chiar a promis că se convertește la religia catolică, pentru a obţine susţinerea iezuiţilor din Polonia.

Falsul Dimitri şi-a găsit o serie de suporteri şi în Rusia, a format o mică armată şi a pornit asupra Moscovei. De un mare ajutor însă i-au fost cazacii din sudul Rusiei, duşmani declaraţi ai ţarului Boris Godunov, care s-au alăturat pretendentului. Drumul asupra Capitalei a fost marcat de câteva confruntări cu armata, dar moartea neaşteptată a lui Boris Godunov, pe 13 aprilie 1605, avea să grăbească lucrurile în favoarea Falsului Dimitri. Armata a trecut de partea sa, la fel şi boierii, care l-au arestat pe abia proclamatul ţar Feodor al II-lea şi apoi l-au ucis. Pe 20 iunie, Falsul Dimitri intra în Moscova, iar peste o lună de zile era uns de către patriahul Ignatius, sub numele de Dimitri al II-lea.

În scurta sa domnie Dimitri nu a apucat să aibă cine ştie ce realizări. Concesiunile făcute Poloniei şi bisericii catolice i-au grăbit sfârşitul. Trupele leşeşti care se aflau în Moscova şi se dedau frecvent la crime şi jafuri au creat nemulţumirea populaţiei; faptul că la căsătoria cu Marina Mniszech aceasta nu s-a convertit la ortodoxism (aşa cum era tradiţia) a mâniat biserica. Astfel că, boierii în frunte cu Vasili Şuiski, au început să comploteze împotriva lui Dimitri. Pe 17 mai 1606 conspiratorii au atact palatul ţarului; acesta a încercat să fugă pe o fereastră dar în cădere şi-a rupt piciorul, a fost ajuns de un atacator care l-a împuşcat mortal. Se spune că trupul său a fost incinerat şi cenuşa trasă cu un tun asupra Poloniei.

Care era însă adevărata identitate a lui Dimitri? În legătură cu acest lucru există două variante. Prima a fost cea lansată de Boris Godunov şi anume că ar fi un călugăr pe nume Grigori Otrepiev. Cea de-a doua ( se pare că şi cea mai aproape de adevăr) susţine că ar fi fost fiul nelegitim al fostului rege al Poloniei, Ştefan Bathory. Aprecierea se bazează pe o relatare contemporană care spune că, într-un moment de furie, Dimitri însuşi ar fi recunoscut acest lucru.

Falsul Dimitri II

Un alt impostor apare la scurt timp după moartea Falsului Dimitri I, în 1607. El capătă repede popularitate; Marina Mniszech, cu „binecuvântarea” tatălui său, îl recunoaşte în acesta pe soţul ei, răposatul ţar – impostor Dimitri al II-lea, deşi asemănarea fizică dintre cei doi putea fi considerată cel puţin forţată. În aceste condiţii nu este de mirare că nobilii polonezi îi acordă sprijinul Falsului Dimitri al II-lea, punându-i la dispoziţie o forţă armată destul de importantă. În fruntea acesteia, impostorul se îndreaptă spre Moscova, stârnind panica ţarului Vasili Şuiski, mai cu seamă după ce cazacii, ţăranii şi chiar soldaţii ţarului se alătură în număr mare pretendentului. Tabăra este aşezată la mică distanţă de Moscova şi se părea că rămâne doar o chestiune de zile până când noul Dimitri al II-lea avea să revină pe tron. Numai că lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Majoritatea nobililor polonezi îl părăsesc pe Falsul Dimitri, după ce regele Sigismund al III-lea Vasa dezavuează acţiunea. În acelaşi timp, ţarul Vasili Şuiski îşi reface forţele şi, cu ajutor suedez se pregăteşte să atace tabăra lui Dimitri. Acesta este nevoit să fugă, deghizat în ţăran şi se refugiază la Kostroma, de unde va mai face o încercare nereuşită de a ataca Moscova, cu ajutorul cazacilor de pe Don. Falsul Dimitri al II-lea avea să fie ucis, pe 11 decembrie 1611, de către un prinţ tătar, pe care îl jignise.

Nici nu se liniştiseră bine apele, că un nou personaj care susţine că este ţarevicul Dimitri apare în oraşul Ivangorod. „Cariera” acestuia a fost însă foarte scurtă. Deşi proclamat ţar de către cazaci, Falsul Dimitri III a fost capturat de oamenii ţarului şi trimis la Moscova, unde a fost imediat executat (primăvara anului 1612).

Anna Anderson

• 

• 

Asasinarea familiei imperiale ruse de către bolşevici dar mai ales „ceaţa” care a învăluit dispariţia Romanovilor, a reprezentat o adevărată mană cerească pentru impostori. Este drept că nu a fost nimeni care să susţină că ar fi ţarul Nicolae al II-lea sau soţia acestuia, însă au existat o droaie de personaje care şi-au asumat identitatea odraslelor imperiale. După cum probabil se ştie, cel mai mult „personificată” a fost prinţesa Anastasia.

Anna Anderson a fost cea mai cunoscută dintre toate impostoarele care au susţinut că sunt Marea Ducesă Anastasia. Pe la începutul anilor 20, ea a fost internată într-un spital de boli mintale din Berlin, după ce încercase să se sinucidă. Iniţial a refuzat să-şi decline identitatea, după care a folosit mai multe nume (printre care şi pe cel de Anna Anderson), pentru ca, în 1922 să susţină că este Anastasia. Presa a preluat dezvăluirea şi a făcut vâlvă în jurul personajului, chiar dacă rudele familiei imperiale ruse şi foşti angajaţi, au susţinut cu fermitate că este vorba de o făcătură. De altfel, câţiva ani mai târziu, o investigaţie desfăşurată din iniţiativa unchiului Anastasiei, Marele Duce de Hesse, a scos la iveală adevărata identitate a Annei Anderson: Franziska Schanzkowska, de origine poloneză. Falsa Anastasia nu a renunţat uşor la „identitatea” sa şi a intentat un proces prin care cerea să i se recunoască apartenenţa la familia Romanovilor. Procesul a durat foarte mult timp, iar la sfârşitul său, instanţa germană i-a respins pretenţiile. La zece ani de la moartea sa (1984), testele ADN au demonstrat fără echivoc că Anna, alias Franziska nu avea nimic de-a face cu Marea Ducesă Anastasia.

Numeroşi impostori au încercat să profite de pe urma tragediei de la Ecaterinburg, pretinzând că sunt unul sau altul dintre copiii ultimului ţar al Rusiei.

Marea Ducesă Anastasia:

Anna Anderson; Eugenia Smith; Eleonora Kruger; Natalia Bilikhodze; Nadejda Vasilieva.

Ţareviciul Alexei: Gheorghi Zudin; Heino Tammet; Michael Goloniewski; Vasili Filatov; Joseph Veres.

Marea Ducesă Olga: Marga Boodts.

Marea Ducesă Maria: Ceclava Czapska.

Marea Ducesă Tatiana: Larissa Tudor; Maddess Aiort; Michelle Anches.

Alţi impostori: Anatoli Ionov („fiul” Anastasiei), Michael Gray („fiul” lui Alexei), Suzanna Catharina de Graaff (a cincea „fiică” a ţarului Nicolae al II-lea şi a ţarinei Alexandra).