Autor: Florin Şperlea.

De la bun început trebuie să precizez că nu intenţionez, în rândurile care urmează, să judec şi nici să culpabilizez pe cineva anume. Convins că rostul istoricului este acela de a înţelege şi explica un context istoric, nu-mi propun nici să justific şi nici să legitimez, prin demersul meu, o acţiune sau alta.

Contextul intern şi internaţional

După decembrie 1989, termenul „disident” a fost folosit cu destulă lejeritate, înţelegându-se prin acesta orice personaj care, într-un fel sau altul, într-o perioadă sau alta, ar fi avut un gest de frondă faţă de regimul politic, fie că acesta era unul public sau numai în cercul de prieteni, acesta din urmă adesea lipsit de urmări semnificative pentru viaţa şi integritatea personală a „disidentului”. Au ajuns să se considere disidenţi chiar şi aceia care, spunând bancuri politice înainte de 1989, trăiau cu impresia că şubrezesc, astfel, temeliile sistemului politic, grăbindu-i sfârşitul. Toate aceste comportamente post-decembriste, mai ales ostentaţia expunerii publice a unor fapte care nu avuseseră niciun ecou semnificativ în epocă, trădează mai degrabă un complex de vinovăţie faţă de lipsa de acţiune în anii regimului comunist, asociată cu neputinţa de a propune, din interiorul sau din afara Partidului Comunist, o amplă dezbatere privind viitorul României, aşa cum se întâmpla deja, într-o perioadă similară, în Polonia şi Ungaria.

Disidenţa, în România, mai ales în ultimul deceniu al regimului comunist, trebuie discutată atât în contextul intern, cât şi internaţional.

Invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, de trupele Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) îi prilejuieşte lui Ceauşescu o nesperată posibilitate de religitimare politică şi îi aduce un imens capital politic. El apare atunci, inclusiv celor eliberaţi din puşcăriile comuniste ale anilor ’50, un lider perfect dezirabil, obţinând sprijinul nedisimulat al multor intelectuali care acceptă chiar să intre în Partidul Comunist. Ceauşescu a utilizat cu abilitate imaginea liderului care, detaşându-se de Uniunea Sovietică (fiind principalul beneficiar al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958, şi al politicii de desprindere faţă de Moscova, iniţiată de predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej), propune o cale naţională de evoluţie a regimului politic, în contextul unei liberalizări sperate şi apreciate.

Dar pe măsură ce Nicolae Ceauşescu se înstăpâneşte la putere, asităm la o anchilozare a regimului, o trecere de la aşa-numitul comunism-naţional, cu vădite tente de liberalizare şi relaxare ideologică, la un comunism de tip neo-stalinist, care reconfigurează o atmosferă de cazarmă. România devine, în ultimii ani ai regimului comunist, dintr-o favorită a Occidentului prin politica sa iniţială de desprindere faţă de Moscova, lipsită de trupe sovietice pe teritoriul său, într-o adevărată închisoare de tip stalinist, cu un lider tot mai puţin dispus să înţeleagă că însăşi Uniunea Sovietică se află într-un amplu proces de regândire a propriului sistem politic şi că fronda sa de odinioară faţă de noua URSS gorbaciovistă nu mai are nicio valoare în ochii Occidentului, care, altădată, îl admira şi îl sprijinea.

Evoluțiile particulare ale comunismului românesc

Marasmul ultimilor ani ai regimului comunist – care, într-o măsură semnificativă, se va extinde, inevitabil, şi asupra modului în care România şi-a gestionat ieşirea din dictatură şi primii paşi de la o societate totalitară la una întemeiată pe pluralism politic, economie de piaţă şi valori democratice – constă, din punctul meu de vedere, în evoluţiile particulare ale regimului comunist din România, în atitudinea pasivă sau interesat-cooperantă a intelectualilor faţă de acest regim şi în neputinţa stabilirii unei agende comune de contestare de către intelectualitate împreună cu muncitorimea, într-o ţară al cărei destin industrial este indisolubil legat mai ales de un regim comunist în care muncitorimea, ridicată cu precădere din spaţiul rural, nu are o tradiţie de contestare de tip autentic sindical. De asemenea, intelectualii nu propun programe politice alternative, contestarea fiind, atunci când se petrece, una axată mai cu seamă pe aspecte să le spunem reformabile, în cadrul strict al aceluiaşi regim politic. Însăşi „Scrisoarea celor şase” – printre semnatarii căreia se aflau apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej, principalul responsabil de consolidarea regimului stalinist în România, doi chiar foşti secretari generali ai Partidului Comunist, Constantin Pârvulescu şi Gh. Apostol – era una de contestare care propunea, în cele din urmă, un fel de dialog politic cu puterea existentă, fiind lăudat chiar rolul iniţial al principalei instituţii represive a regimului – Securitatea, care ar fi fost pervertit de Nicolae Ceauşescu. În discuţia pe care Nicolae Manolescu o are, la 25 martie 1989, cu criticul literar Livius Ciocârlie – înregistrată de Securitate – primul îi spune celui din urmă că a fost frapat de finalul scrisorii semnate de cei şase, pentru că „după ce-i fac ăştia toată papara, în loc să-i spună: Acum ia-ţi bagajele şi pleacă!, ei spun că acum, dacă vrei să discutăm, trebuie să fie linişte, să nu mai exporte alimente, adică două din ele perfect fezabile, iar a treia mai aşa, dar de acord să-i propună un dialog!”

Problemele intelectualilor

Regimul politic dă dovadă de o abilitate perversă în a se folosi de intelectuali. Îi contrapune pe unii celorlalţi (se poate observa cel mai bine acest fenomen în cazul scriitorilor, mai ales prin studiul stenogramelor întâlnirilor dintre aceştia şi Nicolae Ceauşescu, la sfârşitul deceniului al optulea şi începutul deceniului al nouălea) şi îi utilizează în beneficiul propagandei regimului politic. Mai ales în condiţiile în care aşa-zisa desfiinţare a cenzurii făcuse ca cenzura, de fapt, în mod paradoxal, să se înăsprească şi să se extindă la niveluri la care altădată nici măcar nu se putea spera.

Cine citeşte stenogramele întâlnirilor dintre scriitori şi Nicolae Ceauşescu1 va constata că problemele invocate cu prilejul acestor discuţii erau, în linii generale, următoarele:

a. tirajele, una din sursele de prestigiu, dar şi de venituri semnificative pentru breasla scriitorilor. Scriitorii români, în marea lor majoritate, sunt preocupaţi să se acomodeze cu cenzura, acceptându-i foarfecele, în speranţa că vor putea publica. Ştiindu-şi bine locul în cadrul sistemului, pe care nu îl contestă, neasumându-şi riscul de a se angaja în critici tranşante la adresa acestuia, trăiesc într-o lume proprie, desprinsă de realitatea de zi cu zi, mimând, unii, ataşamentul faţă de regim sau măcar neutralitatea, fiind prizonierii unui soi de contract tacit potrivit căruia regimul îi lasă să-şi scrie cărţile, iar ei nu scriu nimic din ceea ce nu ar fi pe placul regimului. Este, din nefericire, şi una din explicaţiile pentru totala inapetenţă a scriitorilor români pentru samizdat sau pentru aşa-zisele cărţi de sertar, care, aşa cum s-a putut vedea după decembrie 1989, au întârziat să apară, pentru simplul motiv că nu existau! Constantin Chiriţă îi spune lui Nicolae Ceauşescu, la întâlnirea din 13 octombrie 1980 cu secretarul general al Partidului Comunist, că „timpul în care o carte românească de beletristică stă în librării constituie un adevărat record mondial de scurtime. Practic, orice tiraj se epuizează mai devreme de un an şi dacă sunt câteva excepţii, ele nu fac decât să întărească regula”.

„Timpul în care o carte românească de beletristică stă în librării constituie un adevărat record mondial de scurtime”. Constantin Chiriță în timpul unei convorbiri cu N. Ceaușescu

Potrivit legii dreptului de autor, invocată de scriitori, o poezie era plătită cu 195 de lei, dar ei deplângeau restrângerea fondurilor alocate colaboratorilor pentru producţiile literare. Romul Munteanu, într-una dintre întrevederile scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, tot în 1980, vorbea de tiraje (pentru romanul românesc contemporan) care se situau între 200.000 de exemplare, la mijlocul anilor ’70, şi 50.000 de exemplare la începutul anilor ’80, traducerile (pentru romanul clasic sau modern) ridicându-se la 130.000 de exemplare cu aprobarea Consiliului de Miniştri.

b. denunţarea celor care nu se încadrează în „ortodoxia comunistă”, oferind argumente „Europei libere” pentru atacuri, subliniind însă, în acelaşi timp, propriile merite în speranţa obţinerii unor recompense din partea regimului pentru atitudinea combativă, dar „pe linie”2;

c. denunţarea celor care constituie grupuri de prestigiu şi care sunt atacaţi în faţa lui Nicolae Ceauşescu din perspectiva privilegiilor deţinute, dar la care este posibil să viseze, de fapt, tocmai aceia care produc atacurile. Fănuş Neagu, în intervenţia sa la întâlnirea dintre scriitori şi Nicolae Ceauşescu, din 26 august 1980, îi spune scretarului general al PCR: „O parte din conducerea Uniunii Scriitorilor este foare învechită: sunt tovarăşi care stau neclintiţi în Biroul de conducere de 32 de ani – Bogza, Jebeleanu etc., Crohmălniceanu etc. Ei, în acest răstimp, şi-au creat curţi, cu abilitate, ca şi curţile regale, pe care le adăpostesc, le hrănesc şi le stimulează cu banii Uniunii, cu premiile acordate de Uniune, cu plecările în străinătate, pe care Biroul le împarte cu alte o mie şi una de avantaje, dintre care aş enumera numai publicarea, contra sume deloc de neluat în seamă, la Cartea Românească şi ridicarea în slăvi a unor autori în coloanele «României literare» şi ale altor organe de presă pe care Biroul sau partea lui cea mai rea le ţine sub presiune şi bici. De altfel, cine se are cu Bogza şi Jebeleanu rămâne de la naştere şi până la moarte şef de gazetă – vezi cazul «României literare»: Ivaşcu – şi alţii”.

„Cazul” Vlad Georgescu

Este interesant de amintit, în contextul premergător discuţiilor dintre scriitori şi secretarul general al Partidului Comunist Român, cazul lui Vlad Georgescu, pentru că acesta este ilustrativ pentru un anume tip de disidenţă a intelectualului român în anii regimului comunist. După ce avusese iniţial de suferit ca urmare a originii lui „nesănătoase” (aparţinea, cum însuşi spune, în limbajul epocii, unei familii „burghezo-moşiereşti”3), Vlad Georgescu are o ascensiune profesională demnă de invidiat. În 1967 este lector de istorie sud-est europeană la Universitatea din Los Angeles (primul cercetător român care ocupă un asemenea post după 1944!), iar în 1971 face un lung turneu de conferinţe în SUA la diferite universităţi americane. În 1973 este numit visiting professor la Universitatea Columbia, la catedra care poartă numele istoricului Nicolae Iorga. Un an mai târziu este secretar general al Congresului Internaţional de Istorie. Publicase până la acea dată patru cărţi şi primise Premiul Academiei Române. Totul părea să se desfăşoare într-un firesc trend ascendent, când i se refuză postul de director al Bibliotecii Române din New York. Din acest moment, toate drumurile par să i se închidă. I se refuză plecările în străinătate, este scos din secretariatul tehnic-ştiinţific al Tratatului de Istoria României, unde va fi însă reintrodus graţie intervenţiilor lui Cornel Burtică. În ianuarie 1977, cartea sa „Istoria gândirii politice româneşti” este scoasă din planul editorial al Editurii Ştiinţifice, invocându-se lipsa de hârtie, deşi lucrarea primise în anul anterior aprobarea Comitetului Central al PCR.

Abia acum observă Vlad Georgescu faptul că regimul comunist nu este chiar ceea ce credea sau spera el. Colegului de arest de la Rahova, Costel Trandu, îi declară că disidenţa este o consecinţă a „înrăutăţirii atmosferei” şi că „atunci îţi vin idei”. Ar fi interesant de ştiut dacă, odată numit director al Bibliotecii Române din New York, lui Vlad Georgescu i-ar mai fi venit astfel de idei. Dar are o cruntă dezamăgire. În „Mărturisirea” scrisă la Rahova, la 12 mai 1977, în timpul arestului care îi fusese impus, Vlad Georgescu sublinia că a crezut că ar putea fi „un leal şi folositor «tovarăş de drum»”. Într-adevăr, dar „tovarăşii de drum” sunt utili numai până la un punct. Este ceea ce istoricul nu înţelesese din istoria recentă a Partidului Comunist.

Într-o scrisoare adresată lui Mircea Eliade în martie 1977 (şi recompusă din memorie în timpul anchetei pentru uzul Securităţii), Vlad Georgescu afimă că „admiră curajul lui Goma”, dar o simplă solidarizare cu cehii nu ar fi „suficientă”. Istoricul Apostol Stan pretinde că, întâlnindu-l pe Vlad Georgescu şi întrebându-l de ce nu se solidarizează cu Paul Goma, acesta i-ar fi replicat superior: „Eu? Cu Goma?” O solidarizare a celor doi părea, într-adevăr, imposibilă. De altfel, nici nu s-a petrecut.

Aşadar, nu a existat un program politic de contestare fermă a abuzurilor regimului comunist şi, din acest punct de vedere, Paul Goma, cu propria sa încercare de racordare la Carta 77 este, din punctul meu de vedere, una din puţinele disidenţe autentice în România comunistă (de altminteri, lăsat practic singur în eforturile şi protestele sale).

Scandalul provocat de… Arpagic

Ana Blandiana face primii paşi în disidenţă fără să ştie că e disidentă. Ea publică, în 1984, în revista „Amfiteatru”, câteva poezii („Cruciada copiilor”, „Totul”, „Eu cred” şi „Delimitări”) pentru care scriitoarea capătă interdicţia de a mai publica şi de pe urma cărora şi redacţia revistei are de suferit. Poeziile sunt copiate de mână şi răspândite, dar nici acestea nu conţin un program politic, ele sunt mai degrabă o radiografie a regimului într-o manieră directă, dar cu mijloacele specifice unui demers liric. În 1987, Ana Blandiana revine în centrul atenţiei cu un nou scandal generat de nevinovatul motan Arpagic. Iată cum îşi rememorează propria disidenţă Ana Blandiana: „În cea de-a treia carte cu Arpagic, mi-am închipuit cum s-ar purta personajul meu dacă i s-ar sui la cap gloria de a fi devenit celebru. Şi nimic nu era mai simplu decât să mi-l imaginez purtându-se ca Ceauşescu. Ceea ce a rezultat a fost o amuzantă parodie în care toată lumea scandează Ar-pa-gic. Cu trei ani înainte, trecusem prin scandalul unor poezii publicate în revista  studenţească «Amfiteatrul» [de fapt, „Amfiteatru”, n.n.], o întâmplare pe care nici astăzi nu mi-o explic complet. Poeziile, traduse în diverse limbi, făcuseră înconjurul lumii, iar în ţară, după interzicere, fuseseră copiate de mână  şi răspândite  astfel în mii şi mii de exemplare. Datorită acestora, eu mi-am pierdut pentru un timp dreptul de a publica. Ispita jocului pe muchie de cuţit era mare, cu atât mai mult cu cât nu credeam că va fi observat de cineva. Tot ce a urmat ţine mai mult de exasperarea generală decât de poezioara mea. Volumul a dispărut din librării înainte de a putea fi interzis. După  ’89, am citit ordinele Securităţii pentru confiscarea lui şi rapoartele  despre  puţinele exemplare găsite.  Numele pisoiului meu a devenit pseudonimul dictatorului, iar eu am pierdut, bineînţeles, din nou dreptul de a publica. De data asta definitiv”4. Altfel spus, „întâmplare”, speranţa că „nu va observa cineva” şi o exasperare generală care se reîntâlneşte, codificat şi oarecum eliberator, în poezia Anei Blandiana.

Dar dincolo de atitudinea intelectualilor români unii faţă de alţii, pe de o parte, dar şi a acestora faţă de regimul politic, pe de altă parte, se observă, în România, şi o evidentă lipsă de solidaritate între intelectuali şi muncitori, spre deosebire de Polonia, de pildă, unde Bronislaw Geremek nu a ezitat nicio clipă să devină consilierul unui simplu electrician, cum era cazul liderului „Solidarităţii”, Lech Walesa. Adam Michnik se va alătura şi el celor de la „Solidaritatea”. Intelectualii români cu vizibilitate în spaţiul public comentau mai degrabă în propriile apartamente, cu prietenii (înregistraţi de Securitate sau nu), dar nu au îndrăznit să se asocieze şi să sprijine deschis revolta muncitorilor braşoveni, în 1987, pentru a-i putea crea coerenţa necesară în plan politic, depăşind simplele revendicări de ordin economico-social.

Intelectualitatea în România, în anii ’80 ai secolului trecut, nu are, din nefericire pentru ea şi pentru ţară, niciun rol în conturarea unui program politic alternativ şi de difuzare a acestuia în rândurile populaţiei (iar vocile care discută problemele legate de respectarea drepturilor omului în România rămân mai degrabă singulare şi izolate).

De aceea, intelectualitatea apare ca o pătură elitistă, neangajată, care preferă rămânerea în „turnul de fildeş”, conservarea funcţiilor bine retribuite, a banilor, nu puţini, şi a tirajelor impresionante, jucând şi mimând disidenţa prin păcălirea vigilenţei cenzurii comuniste, dar dovedind, în fapt, o neputinţă jenantă de a acţiona în sensul reformării autentice a regimului politic sau înlăturării acestuia.

NOTE. 1. Vezi, în acest sens, Marin Radu Mocanu, Scriitorii şi puterea. Documente, Iaşi, Ideea Europeană, 2006. 2. Vezi, pe larg, intervenţia lui Dan Zamfirescu, istoric şi critic literar, cu prilejul întâlnirii dintre scriitori şi Nicolae Ceauşescu, la 26 august 1980, Ibidem, pp. 86-93. Dan Zamfirescu încheie intervenţia sa apoteotic, menţionând că e mândru a fi numit, „printre cei dintâi”, epoca istorică pe care o traversează ca fiind „Epoca Ceauşescu”. 3. Un excelent dosar privind începuturile disidenţei lui Vlad Georgescu a alcătuit Raluca Spiridon în „Arhivele totalitarismului”, nr. 1-2/2007, pp. 221-241. Documentele sunt utile, nu neapărat şi concluziile autoarei. Vezi, de asemenea, Liviu Ţăranu, Vlad Georgescu în dosarele Securităţii, în „Magazin istoric”, nr. 7 (496), iulie 2008, pp. 18-22. 4. Interviu realizat de Simona Chiţan în „Evenimentul zilei”, 26 octormbrie 2008.