Autor: Roxana Elena Licuţă.
În secolul al XII-lea castelele din piatră au devenit din ce în ce mai numeroase, începând să capete forma unor reşedinţe permanente. Castelul era locul de unde nobilul ajutat de slujitori, îşi administra domeniul iar familia nobiliară petrecea o mare parte din timp.
Confortul castelului medieval
Castelul, alături de echipajul trăsurii, de herghelie şi câinii de vânătoare era unul din semnele prosperităţii, bunăstării, rafinamentului. De aceea exista o concurenţă acerbă între nobili cu privire la rasa cailor, câinilor, monumentalitatea locuinţelor.
Acest articol îşi propune să arate că pe parcursul Evului Mediu au apărut în castele numeroase elemente de confort şi că a existat o preocupare constantă pentru crearea unei ambianţe cât mai plăcute a spaţiului de locuit.
Referitor la spaţiile de locuire, A.A. Rusu arată că în Evul Mediu camerele nu au avut o destinaţie anume, o sală de adunare se putea transforma uşor într-un dormitor, o bucătărie sau în cameră de zi; la fel se întâmpla şi cu un grajd, putea deveni depozit sau atelier. Această idee se regăseşte şi la Geneviève D’Haucourt, care, în plus, menţionează faptul că aproape toate castele aveau capelă proprie, camere mai mici ce aparţineau familiei nobiliare, pavilioane destinate invitaţilor, galerii pentru muzicieni. Nu este exclus ca lângă dormitoare să se fi aflat camere speciale pentru garderobă, toaletă şi, nu punem la îndoială existenţa unui bazin din piatră pentru spălat, „ca cel de la Hampton Court, lângă Kingston-on-Thames, care se poate vedea şi astăzi”, spune Philip Warner. Evacuarea apelor reziduale se realiza printr-un sistem de canale de scurgere care se vărsa în şanţul cetăţii iar deasupra acestui şanţ erau amenajate latrinele suspendate în exterior ca nişte console sau prevăzute cu conducte oblice aflate în interiorul zidurilor.
Asigurarea căldurii
Deşi castelele europene erau în cea mai mare parte a anului reci şi umede, după cum susţine Philip Warner în cartea sa „The Medieval Castle”, încălzirea a facut numeroase progrese. Mai întâi zidurile sălilor au fost date cu var, iar o altă soluţie pentru a îmbunătăţi confortul termic a fost dată de lambrisări. Zidurile erau acoperite cu scânduri de lemn, sau prevăzute cu un decor zugrăvit ce imita întocmai tapiseriile şi draperiile. Răceala mai era atenuată şi prin prinderea pe pereţi a blănurilor de animale şi a textilelor speciale. Înainte de apariţia sobelor de teracotă, în secolul al XIV-lea, erau folosite şeminee, realizate în grosimea pereţilor. În centrul şi estul Europei s-au mai folosit cărucioare în care se putea face focul (numite braserouri) sau construcţii în formă de domuri sau turnuri, făcute din piese de ceramică sau dale de piatră, pentru a încălzi anumite camere. Sobele de cahle erau simple sau bogat colorate, uneori prevăzute cu cornişă; ele nu au fost construite direct pe pardoseală, ci au fost ridicate pe picioare de cărămidă sau piatră.
Exista preocuparea de a acoperi orice sursă de pătrundere a frigului în camerele de locuit, de aceea, deschiderile de ferestre erau foarte economice, ele putând fi ermetizate în caz de intemperii prin folosirea ochiurilor de sticlă (mai frecvente la arhitectura religioasă), a hârtiei unse cu ulei sau ceruite şi a obloanelor din lemn, în unele regiuni se folosea şi băşica de porc. Noaptea, iluminatul a rămas sărăcăcios, asigurat de candele, lămpi cu ulei, mai târziu au apărut nişe în grosimea pereţilor pentru instalarea corpurilor de iluminat. Lumânările din ceară şi seu erau indispensabile în această perioadă, ele se puteau fixa în sfeşnice portative sau în candelabre şi dădeau o lumină mai puternică decât focul din vatră, opaiţul de untdelemn sau torţele din răşină.
Mobilierul castelului
Până în secolul al XIII-lea mobilierul nu era spectaculos, acesta era format dintr-un pat şi o ladă; în funcţie de situaţia materială a posesorului patul putea fi format dintr-o saltea de paie sau mai multe saltele din puf, acesta din urmă reprezentând o adevărată inovaţie în materie de confort. Un astfel de pat era aranjat cu cearşafuri din pânză de in sau cânepă, fine sau aspre. Aşternuturile erau lăsate să alunece până la podea şi erau pliate peste cuverturi realizate din serj. Iarna, cuverturile erau îmblănite; la marii nobili, erau din hermină sau blană de veveriţă, iar la cei mai modeşti de vulpe sau de iepure.
În unele castele nobilul şi soţia sa dormeau într-un pat acoperit cu pene de pasăre, acest lucru fiind expresia maximă a confortului, în timp ce slujitorii se puteau odihni în cel mai bun caz pe bănci din lemn şi în cel mai nefericit caz, direct pe podea. Cufărul sau lada aveau o dublă utilizare, ca dulap şi ca scaun. În el se aşezau veşmintele parfumate cu rădăcină de iris, de lavandă sau de şofran. Din componenţa mobilierului, masa era nelipsită. Aceasta putea fi aşezată pe un suport, iar când nu mai era folosită putea fi îndepărtată uşor. În cazul în care era realizată din lemn masiv, şi plasată permanent într-o încăpere (bucătărie, sală de mese) era însoţită de un numar de scaune cu spetează sau fără. În secolul al XIII-lea multe încăperi erau lipsite de mobile pentru şedere, spune Geneviève D’Haucourt. Ea adaugă în continuare că în această perioadă se foloseau mai ales snopii de paie acoperiţi cu stofă, ce ţineau loc de scaun; autoarea face referire la o fiică de împărat din secolul al XIII-lea care împreună cu însoţitoarele sale se odihnea pe snopi de paie acoperiţi cu materiale brodate cu embleme, iar patul servea ca rezemătoare. În ceea ce priveşte scaunele, mai este de reţinut jilţul, destinat persoanei cu autoritate în locuinţă şi lăzile cu spătar, acoperite cu perne, ce le făceau mai confortabile, având în vedere că erau confecţionate din lemn tare.
Tapiserii, flori şi băi
Pe lângă acestea, aşa cum ne arată şi piesele păstrate în muzee, sălile castelelor erau dotate cu mese, jilţuri, scaune, paturi, lăzi, cufere, cuiere, panoplii de arme, trofee, covoare, piese de harnaşament. Aşa cum am indicat mai sus, în secolul al XIII-lea mobila nu era spectaculoasă, însă au apărut tendinţe de a îndulci atmosfera din castele prin înzestrarea camerelor cu tapiserii şi carpete aduse de cruciaţi sau de negustori din Orientul Mijlociu şi mai ales cu plante frumos mirositoare, în special lavandă si alte seminţe împrăştiate pe podele. Vara, cel mai probabil, camerele erau decorate cu flori, mai ales trandafiri. Deşi predecesorii noştri nu erau sofisticaţi în materie de igienă, am constatat că prezenţa băilor, a etuvelor nu era un lucru rar. În plus, chiar în bucătării se putea găsi o putină pentru spălatul rufelor, în care se putea face şi baie, cum ne arată iconografia medievală. Castelele medievale erau dotate cu bucătării în care se găseau rafturi pentru depozitat slanină, topoare pentru tăiatul lemnelor, găleţi, lopeţi, mături, vase de jeratic pentru a încălzi patul şi, uneori, o copaie. Pe lângă dormitoare, săli de adunare, capelă, nişe pentru muzicieni, toalete, bucătărie, trebuie să menţionăm existenţa curţilor interioare şi a grădinilor din jurul castelelor. De aceste spaţii sunt legate mijloacele de recreere specifice locuitorilor cetăţilor. În primul rînd cavalerii se distrau prin vânătoare, turniruri, sau jucând şah. O descoperire arheologică recentă de la castelul Romrod a scos la iveală o piesă de şah în miniatură sculptată în os de animal ce reprezintă un episcop. Conform rezultatelor datării s-a constatat că şahul se juca în Germania centrală din secolul al XII-lea fiind rezervat doar oamenilor cu educaţie.
După cum am încercat să arătăm în articol, putem spune că o preocupare permanentă a nobililor a fost să îşi creeze un spaţiu de locuit cât mai placut în cetăţi şi castele care au fost amenajate confortabil, etalând în acelaşi timp puterea regilor şi a principilor vremii.
BIBLIOGRAFIE. 1. Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică, Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (secolele XIII–XV), Editura Mega, Cluj Napoca, 2005, p. 363. 2. Geneviève D’Haucourt, Viaţa în Evul Mediu (traducere Manuela Dobre), Ed. Corint, Bucureşti, 2000, p. 31. 3. Philip Warner, The Medieval Castle-Life in a Fortress in Peace and War, Ed. Penguin Books, Berkshire, 2001, p. 192. 4. Petru Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX–XIII) , Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 217. 5. Eti Bonn-Muller, The Starter Castle, Archaeology 61,5, 2008, pp. 38–43.