Autor: Gabriel Constantinescu.

Din primăvara până în vara anului 1899, ziarele din Bucureşti consemnau o serie de tâlhării şi asasinate ce au impresionat profund pe contemporani. Autorul acestor fapte a captivat imaginaţia locuitorilor Capitalei, care-l considerau a fi chiar un diavol. Pentru cei mai mulţi, el a rămas cunoscut ca Ion Pipa¹, „ucigaşul cârciumarilor”.  Seria de tâlhării şi asasinate comise de adolescentul Ion Pipa, în Bucureşti, a început în februarie 1899. La momentul prinderii sale de către autorităţi, în luna iunie a aceluiaşi an, Pipa avea 17 ani.  Renumele de ucigaş al cârciumarilor l-a obţinut datorită apetenţei sale pentru tâlhărirea cârciumarilor. Ion Pipa avea să intre de altfel în cultura populară prin acest supranume. Nu era însă singurul tâlhar al epocii ce-şi fascinase contemporanii. Chiar în ultima decadă a secolului, tâlhari precum Simion Licinski, Sdrelea, sau Mărunţelu aveau o reputaţie legendară fiind imortalizaţi în literatura şi în presa epocii.

Presa şi violenţa

România sfârşitului de secol XIX nu era neapărat o lume paşnică, dacă am judeca-o după standardele de astăzi. Presa epocii ne relevă o imagine neliniştitoare. În paginile ziarelor se regăseau numeroase relatări ale unor fapte criminale variate – crime, tâlhării, furturi, bătăi. De regulă, astfel de fapte apăreau în ziare în secţiunea „faptelor diverse” alături de accidente, cataclisme naturale, în general evenimente extraordinare. Categoria „faptelor diverse” se referea la acele întâmplări cu un caracter excepţional, ce ieşeau din obişnuit .

Relaţia presei cu violenţa, mai exact prezentarea violenţei în presă, a fost şi atunci un subiect controversat. Au existat multe voci care criticau prezentarea excesivă a unor acte de violenţă ce aveau un efect nefast asupra societăţii. Presa, alături de literatură, era acuzată că prin relatarea unor acte de violenţă contribuie la încurajarea acestora. Nu trebuie să lăsăm însă la o parte tendinţa articolelor din presă de a scoate în evidenţă elementele spectaculoase, de a căuta senzaţionalul. Presa este mediul în care criminalitatea a beneficiat de o atenţie deosebită. Era aproape imposibil totuşi ca presa sau măcar o parte a ei, să nu speculeze întâmplări ieşite din comun (crime, tâlhării sau furturi) care ar fi atras pe cititori.

Tâlhării şi asasinate

Conform actului de acuzare formulat împotriva sa, Ion Pipa ar fi comis 32 de spargeri, unele dintre ele însoţite de asasinate². Nu toate au fost însă dovedite şi, conform unora dintre ziariştii epocii, poliţia încerca să rezolve unele cazuri punând pe seama lui Pipa mai multe tâlhării comise în primăvara anului 1899. O astfel de carieră „prodigioasă” nu putea să  scape atenţiei presei. Înainte de a deveni o vedetă în paginile ziarelor, Ion Pipa nu exista pentru public, acum el era cunoscut drept „ucigaşul cârciumarilor”.  Primele sale tâlhării au fost atribuite chiar unei bande. Imaginea sub care a ajuns să fie cunoscut, de ucigaş înarmat cu o puşcă scurtă cu două ţevi, ce nu poate fi atins de gloanţe, a fost construită treptat în presa vremii prin coagularea mai multor elemente.

Din luna februarie 1899, avuseseră loc o serie de spargeri în Bucureşti, cei vizaţi fiind mai ales comercianţi. Apăruse ideea că toate aceste infracţiuni ar fi avut acelaşi sau aceiaşi autori. Deşi poliţia aresta de fiecare dată anumiţi suspecţi, tâlhăriile tot continuau. Iată cum relata ziarul Timpul una din aceste tâlhării³. Din articolul cu titlul „Crima din strada Dorobanţilor”, cititorii puteau afla cum cârciumarul Gheorghe Potcoavă fusese ucis de nişte spărgători care veniseră să-l jefuiască. Peste doar câteva zile, ziarele prezentau încă o crimă. Un alt cârciumar, Bucur Nicolae, fusese ucis. Iniţial, se presupunea că autorii acestei ultime infracţiuni – crima din bulevardul Pache, erau doi tâlhari⁴. Poliţia a arestat însă pe un anume Mişu Papadopol considerat drept autorul seriei de tâlhării.

Confuzia legată de autorul sau autorii tâlhăriilor era menţinută după una din cele mai spectaculoase şi în acelaşi timp sângeroase tâlhării ale lui Pipa. Articolul intitulat „Crima din strada Petre Dumitrescu”⁵ informa despre cum „un individ cu puşcă a încercat să jefuiască o cârciumă. Cârciumarul a încercat să-l prindă însă a fost împuşcat mortal de criminal”. Un alt om fusese grav rănit de tâlhar. Cartuşele descoperite la locul crimei erau similare cu cele folosite la tâlhăria din strada Dorobanţilor, fapt ce i-a determinat pe cei mai mulţi să afirme că cele două crime aveau acelaşi autor. Autorităţile au reţinut 14 indivizi dar nu au reuşit să dovedească vinovăţia lor.

Bucureştenii sunt cuprinşi de spaimă

Pe măsură ce creştea numărul tâlhăriilor, fără ca Poliţia să-l poată prinde pe misteriosul criminal, interesul ziarelor şi al publicului pentru el se amplifica. Tâlharul căpătase de acum renumele de „ucigaşul cârciumarilor”.  Un articol din Timpul, de la începutul lunii mai, intitulat „Omorâtorul cârciumarilor din Capitală”⁶, arăta cum oamenii legii încercau să descopere cine era în spatele nenumăratelor tâlhării ce îngroziseră populaţia oraşului. Imaginea „ucigaşului cârciumarilor” se conturase deja în minţile contemporanilor săi şi era uşor de recunoscut. Tâlharul devenise o vedetă. După o nouă spargere, din luna mai, cititorii erau informaţi⁷ că ,,Ucigaşul care a îngrozit Capitală printr-o serie de crime a lovit din nou eri noapte. La curtea cârciumarului Vasile Spirea, str. Clopotarii Vechi, a intrat pe o fereastră. […] Avea puşca scurtă, dar băiatul din prăvălie a dat alarma. Fiorul groazei trecu prin piepturile tuturor”.

Faima „misteriosului criminal” a avut efecte din cele mai neaşteptate şi neplăcute. Apăruseră răufăcători dispuşi să-l imite, dornici de aceeaşi „recunoaştere publică” de care se bucura tâlharul adolescent. În cotidianul Universul⁸, articolul intitulat „Ciraci d’ai ucigaşului” relata că „înfiorătorul ucigaş al cârciumarilor din Bucureşti a găsit imitatori, indivizi decişi să calce pe urmele lui”. Debutul carierei criminale a unui tâlhar ar fi fost motivat de „gelozia pentru gloria ucigaşului cârciumarilor”. Pe de altă parte, mulţi locuitori ai Capitalei erau îngroziţi de perspectiva unei întâlniri intempestive cu acesta. Ca urmare, tâlharului îi erau atribuite tot mai multe fapte, oamenii alertând Poliţia chiar şi când nu era necesar. Astfel, în imaginaţia locuitorilor temători, Pipa crease impresia că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Un articol din Universul⁹, descrie cum un locuitor alertase poliţia în legătură cu existenţa unei bande pe strada Grozăveşti: ,,nu se ştie dacă nu e decât efectul fricii faţă de îngrozitorul ucigaş al cârciumarilor.” Un alt caz¹⁰ a fost semnalat la numai două zile când ,,un locuitor, ce crede că a dat de o bandă, trage în ei”. Autorul articolului lasă să se înţeleagă totuşi că acel locuitor avea ,,sufletul îngrozit de fiorosul ucigaş al cârciumarilor”.

Neputinţa poliţiştilor

Pe de altă parte, ziarele epocii criticau lipsa de eficienţă a reprezentanţilor autorităţii. Ion Pipa teroriza locuitorii Capitalei de câteva luni fără ca poliţia să-l fi putut prinde, deşi  existaseră mai multe oportunităţi. O astfel de situaţie e prezentată publicului în Timpul din 30 mai/11 iunie. Articolul¹¹ „Goana după asasinul cârciumarilor” relata cu lux de amănunte o confruntare dintre poliţişti şi „misteriosul criminal”. „Timp de 3 luni terorizează Capitala omorând şi jefuind fără ca, cu toată bună voinţa şi cu tot zelul poliţiei, să poată fi prins”. Mai mulţi poliţişti l-au urmărit în zona Mihai Bravu, fără succes însă, Pipa chiar rănind doi sergenţi. După această confruntare, ce dăunase prestigiului Poliţiei, s-a anunţat o recompensă pentru orice informaţie ce ar conduce la prinderea lui. Alt articol¹² ce relata despre o altă confruntare dintre tâlhar şi poliţişti arăta că aceştia din urmă ar trebui să fie mai curajoşi. Deoarece revolverele lor nu erau arme de precizie era necesar să se apropie mai mult de tâlhar. „Mai puţine focuri domnilor gardişti şi mai multă bărbăţie!”, cerea presa.

Eşecul multor încercări de a-l prinde i-a determinat pe unii să caute explicaţii iraţionale . Chiar sergenţii care-l urmăreau credeau că e invulnerabil, că nu poate fi atins de gloanţele lor. În acest sens erau invocate anumite practici magice: „Unul dintre sergenţi credea că are un dar, cum pune mâna deasupra ochilor poţi să tragi cât vrei, glonţul nu-l prinde”. O altă însuşire supranaturală atribuită banditului era capacitatea sa de a fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp: „la Poliţie, zilnic, vin locuitori din cartiere mărginaşe şi cârciumari care pretind că l-ar fi întâlnit. Dar la aceeaşi oră în locuri diferite. Ori li s-a părut, ori erau pungaşi ce încearcă să-l imite”. Mai mult de atât, unii locuitori împărtăşeau credinţa în natura supraomenească a „ucigaşului cârciumarilor”, considerând că ar fi un diavol. Revista umoristică Veselia¹³ specula această situaţie reprezentând într-o ilustraţie confruntarea dintre poliţişti şi bandit. Pipa era înfăţişat drept un diavol, cu coadă, coarne şi aripi, îmbrăcat însă într-un costum elegant. El le făcea cu mâna poliţiştilor ce trăgeau focuri de revolver. În cealaltă mână avea celebra sa puşcă scurtă, element după care era identificat de regulă şi o pancartă pe care scria „Cine mă prinde, primeşte 1000 lei recompensă!”

Capturarea, condamnarea şi intrarea în… legendă

Prinderea tâlharului a fost câteva zile subiectul cel mai important din ziarele Capitalei. Timpul¹⁴ relata cu lux de amănunte, pe aproape două coloane, despre capturarea „ucigaşului cârciumarilor”. El fusese recunoscut de un cârciumar care a anunţat sergenţii postaţi în zonă. Urmărit şi înconjurat, Ion Pipa s-a predat. Atunci cititorii au aflat care era identitatea celui ce stătea în spatele fiorosului tâlhar: un tânăr de 17 ani din Corbeasca, judeţul Tecuci. În zilele următoare, ziarele aveau să publice informaţii despre trecutul tâlharului sau despre cei ce l-au ajutat, amanta sa, Anica Popescu, şi cârciumarul Cristea. Veselia a surprins în paginile sale uşurarea cu care cârciumarii şi alţi locuitori ai Capitalei au primit vestei prinderii tâlharului. În numărul din 13 iunie 1899, ilustraţia centrală, „Hora cârciumarilor”, prezenta cârciumarii şi poliţiştii dansând. Ilustraţia numărului următor al revistei înfăţişa „Hora cârciumăreselor”. Soţiile cârciumarilor erau fericite că soţii lor nu mai aveau grija tâlharului. Chiar şi prin astfel de prezentări nostime, imaginea „ucigaşului cârciumarilor” a intrat în cultura populară a epocii. Presa jucase un rol crucial pentru publicitatea de care se bucura tâlharul. Deşi a fost prins, ziarele îi acordau în continuare o atenţie deosebită, ca unei vedete.  Articolele din presa epocii au constituit cea mai importantă sursă pentru un roman dedicat lui Ion Pipa. Titlul nu putea fi altul decât „Asasinul cârciumarilor”. Autorul, Paria Zamfirescu¹⁵ prezenta pe larg nu doar tâlhăriile lui Ion Pipa dar şi viaţa şi copilăria sa, construind o biografie şi încercând să explice destinul celui ce avea să fie cunoscut drept „ucigaşul cârciumarilor”. Utilizând câteva idei inspirate fie din teoriile criminologice ale epocii fie din credinţe populare, autorul analiza cum Pipa devenise un criminal.  Întâi de toate, ereditatea era tarată¹⁶: „tatăl s-a îmbătat şi a ucis 6 oameni, mama şi-a strâns un copil de gât şi l-a aruncat în puţ, iar bunicul, beţiv, a omorât câţiva oameni”. În consecinţă, era „neam rău”. Lui Pipa, i-a apărut Diavolul în vis¹⁷, fiind îndemnat să aleagă o carieră criminală. Autorul aborda în roman şi chestiunea reprezentării tâlharului în presă. Pentru Pipa,cea mai mare mulţumire era să citească isprăvile sale în gazete, ziarele fiind un stimulent¹⁸ pentru comiterea unei noi crime.

Presa a relatat pe larg şi dezbaterile de la procesul lui Ion Pipa. În special, prezentările detaliate ale crimelor sau amănunte legate de personalitatea tâlharului erau reproduse cu predilecţie. Potrivit Codului Penal¹⁹, acuzaţii cu vârsta între 15 şi 20 de ani, primeau pedepse micşorate. Astfel, „dacă a sa infracţiune va merita pedeapsa de muncă silnică pe viaţă sau pe timpu mărginitu, se va condemna dela trei până la cinci-spre-dece ani de închisore”. Pipa a fost în cele din urmă condamnat la 14 ani de închisoare²⁰.  Mulţi au considerat pedeapsa prea mică pentru crimele sale. Unii se întrebau ce ar fi ajuns dacă nu îmbrăţişa cariera criminală („într’un alt mediu şi cu o instrucţie aleasă, Pipa ar fi devenit un Napoleon Bonaparte”)²¹.  El îşi făcuse însă loc în cultura populară a vremii, alături de alţii tâlhari celebri, fiind cunoscut şi recunoscut după renumele de „ucigaşul cârciumarilor”.

Hora cârciumăreselor

„Hai să dăm mână cu mână

Neveste de cârciumari

Să-ntindem hora română[…]

Că şi noi, ca şi bărbaţii,

Am scăpat de ucigaş[…]

Că d’acuma ‘n colo noaptea

Avem parte de bărbaţi […]

Pân’acuma, vai!… de dânşii!..

Erau tot cu frica’n sîn

Să nu vie ucigaşul[…]

Nu vedeai o giugiuleală

Nici măcar un sărutat,

Că de spaimă, toată noaptea,

Tremura bietul bărbat!…”

(Veselia, anul VIII, nr 25, 20 iunie 1899, pp 1-2)      

Note

1. Numele său adevărat fiind Nicu Floreş, Ion Pipa era un pseudonim.

2. Dreptatea, anul IV, nr 1269, 24 decembrie 1899, p. 2.

3. Timpul, anul XXI, nr 64, 21 martie/ 2 aprilie 1899, p. 2.

4. Ibidem, anul XXI, nr 71, 31martie/ 12 aprilie 1899, p. 3.

5. Ibidem, nr 78, 8/20 aprilie 1899, p. 3.

6. Ibidem,  nr 95, 1/13 mai 1899, p. 2.

7. Ibidem, nr 105, 14/26 mai 1899, p. 2.

8. Universul, anul XVII, nr 132, 17/29 mai 1899, p. 2.

9. Ibidem, nr 139, 24 mai/ 5 iunie 1899, p. 2.

10. Ibidem, nr 141, 26 mai/7 iunie 1899, p. 2.

11. Timpul, anul XXI, nr 119, 30 mai/ 11 iunie 1899, p. 3.

12. Ibidem, nr 124, 3/15 iunie 1899, p. 2.

13. Veselia, anul VIII, nr 23, 6 iunie 1899, pp. 1-2.

14. Timpul, anul XXI, nr 127, 8/18 iunie 1899, p. 2.

15. Paria Zamfirescu, Asasinul cârciumarilor, Bucureşti, ? 1899.

16. Ibidem,p. 3.

17. Ibidem, p. 19.

18. Ibidem, p. 63.

19. Theodor Balassan, Codice Penale, Iaşi, Tipografia A. Berman, 1874, pp. 17-18.

20. Dreptatea, anul IV, nr 1270, 25 decembrie 1899, p 3.

21. Ibidem, nr 1271, 29 decembrie 1899, p. 2.