Autor: Corneliu Şenchea.

 La mijlocul secolului al XVI-lea, o ciudată grădină împodobită cu statui reprezentând monştri mitologici uimea lumea Curţilor italiene cu ineditul ei. Este vorba despre parcul manierist de la Bomarzo, născut, se pare, din suferinţă şi dintr-o dramă familială, dramă care se constituie ca o adevărată tradiţie atavică a familiei Orsini (una dintre cele mai vechi neamuri din Latium). Potrivit folclorului local, un castelan slut şi diform, stăpân al domeniului Bomarzo, şi-ar fi ucis soţia, vinovată de adulter, dispunând apoi, pentru a-şi înspăimânta cea de-a doua soţie, edificarea celebrului parc, prin efortul prizonierilor de război. Dincolo de această poveste, comună multor familii italiene la confluenţa Renaşterii cu Barocul, parcul conţine simboluri greu descifrabile a căror cheie misterioasă a suscitat înflăcărate discuţii şi ipoteze. Grădina de la Bomarzo, a inspirat eseuri şi lucrări ştiinţifice, dintre care le vom cita pe cele aparţinând istoricilor Jessie Sheeler (The Garden of Bomarzo. A Renaissance Riddle) şi Hella S. Haasse (Misterul Bomarzo). De asemenea, Eugenio Battisti îi consacră un spaţiu important în clasica sa lucrare Antirenaşterea. Dincolo de simbolistica parcului, de canoanele şi aspectele sale estetice, contextul istoric în care acesta a luat fiinţă este nu mai puţin interesant.

Castelanul chior şi frumoasa Giulia Farnese

Trebuie spus de la bun început că Orsinii nu prea au avut noroc cu femeile. La cumpăna secolelor XV-XVI, Orsino (sau Orso) Orsini, senior de Bassanello şi castelan de Bomarzo, chior şi poreclit din această cauză Monoclul, şi-a văzut soţia, pe frumoasa Giulia Farnese, devenind amanta oficială a cardinalului Rodrigo Borgia, ales ulterior papă sub numele de Alexandru al VI-lea. El s-a văzut jefuit de cinstea de soţ cu participarea mamei sale, Adriana de Mila, care i-a garantat slutului ei fiu protecţia viitorului papă, ca recompensă a resemnării sale. Orsino a mai trăit să-şi vadă soţia împodobită cu cognomenul deloc măgulitor de „mireasă a lui Christos” şi împărţită de papă cu fiii acestuia, Cesare Borgia şi Juan, duce de Gandia. Se va fi bucurat, poate, aflând că Giulia lui devenise un fruct al discordiei între cei doi fraţi… şi poate o cauză a asasinării misterioase a ducelui de Gandia. Ştim cu toţii că, din momentul dispariţiei acestuia, şi, mai ales, din momentul pescuirii trupului său găurit de pumnale din apa Tibrului, bănuiala a căzut asupra crudului său frate Cesare. Sau să fi fost Juan Borgia o victimă a răzbunării lui Orsino Orsini? Puţin probabil.

Nu ştim dacă Orsino Orsini a luat parte la campaniile clanului său asupra trupelor clanului Borgia de la începutul pontificatului lui Alexandru al VI-lea. Dacă s-a situat printre cei care l-au învins şi l-au umilit pe ducele de Gandia, gonfalonier al Sfântului Scaun, şi i-au luat prizonier aghiotantul, pe Guidobaldo de Montefeltro, duce de Urbino. El a asistat, mai degrabă pasiv, la acţiunea de seducere a soţiei sale. Cum se putea împotrivi unui papă şi unui om ca Cesare, apăraţi la tot pasul de gărzi conduse de căpitani şi maeştri ai crimei ca Juan Cervillon sau Miguel de Corella? Unui papă care, fără niciun scrupul, îi „împrumuta” soţia, drapat în veşminte laice? Destinul lui Orsino Orsini şi al Giuliei reface, pe alte coordonate, povestea „Frumoasa şi Bestia”. În 1492, Orsino îşi părăseşte soţia, retrăgându-se în castelul său de pe domeniul Bassanello. Valea Bomarzo (feudă a Orsinilor), cu pădurea ei alcătuită din copaci stufoşi încadraţi de blocuri mari de tuf, pereţi din piatră înalţi cât o casă, ieşiţi din pământ, este, aşa cum arată Hella S. Haasse, în lucrarea Misterul Bomarzo „un loc excelent pentru reflecţii sumbre”. Acolo s-ar fi retras adesea Orsino Orsini, „pentru a cugeta la ura sa” (ca s-o citez din nou pe Hella S. Haasse), şi tot acolo ar fi proiectat viitorul parc cu monştri, rezervându-şi o răzbunare postumă (pentru că nu a mai trăit să-şi vadă proiectul materializat), prin artă, asupra clanului Borgia. Văzute de Orsino, stâncile „adăposteau” într-adevăr monştri plăsmuiţi de imaginaţia unui suflet chinuit. Lipsea doar artistul menit să-i dezvelească de stratul de piatră care îi ascundea (după expresia lui Michelangelo).

Unul dintre grupurile statuare ar putea fi o ilustrare a urii şi a frustrării încercate de Orsino Orsini. Statuia Elefantului de luptă, înghiţind un soldat în armură romană, nu poate fi decât o aluzie la destinul pe care i-l rezervase castelanul lui Cesare Borgia, cel care s-a crezut (atât prin nume, cât şi prin deviza gravată pe lama spadei – Aut Caesar aut nihil) un continuator al lui Iulius Caesar şi al celorlalţi cezari care i-au urmat. Supravieţuirea lui Orsino, într-o lume guvernată prin otravă şi pumnal, până la moartea care a survenit subit, din cauza unui stupid accident (prăbuşirea unui tavan), în anul 1500, nu se poate explica decât prin această aplecare spre mizantropie. Soţia sa, Giulia, se va stinge din viaţă în anul 1524, fără a mai apuca alegerea ca papă a fratelui ei, cardinalul Alessandro Farnese, sub numele canonic de Paul al III-lea. O altă Giulia Farnese, nepoata acestui din urmă pontif, îşi aştepta rândul, pentru a spori prin prezenţa ei aura de legendă neagră ţesută în jurul Orsinilor. 

Vicino Orsini – de la tradiţia locală… la opera literară

După cum spuneam mai sus, drama care l-a lovit pe Orsino Orsini n-ar fi fost singura de acest fel consumată în sânul acestei familii. Istoricul Hella S. Haasse înregistrează tradiţia locală povestită de oamenii din Bomarzo turiştilor veniţi să viziteze parcul. Un castelan din familia Orsini „diform, crud şi pervers” şi-a ucis soţia vinovată de adulter, punând apoi, după întoarcerea triumfală din vestita campanie antiotomană de la Lepanto (1571), câţiva prizonieri turci să-i amenajeze parcul populat cu sculpturi înfăţişând monştri mitologici. Scopul: lecuirea celei de a doua soţii de tentaţia adulterului.

Pe baza acestei tradiţii, scriitorul argentinian Manuel Mujica Lainez, a evocat, în romanul Bomarzo, figura ducelui Pier Francesco Orsini (supranumit misterios Vicino – „Vecinul”), fiu al unui vestit condotier, Giancorrado Orsini, senior de Bomarzo şi cel considerat a fi până azi ctitorul incontestabil al vestitului parc. Loc predestinat prin numele său a fi stăpânit de condotieri (Polimartium sau Bomarzo – „Locul lui Marte”), pădurea cu pricina trebuie să fi fost martora unor confruntări violente şi a unor drame spectaculoase. În romanul citat mai sus, Vicino descoperă legătura vinovată între soţia lui, Giulia Farnese (nepoata papei Paul al III-lea), şi fratele lui (condotier la fel de renumit ca şi tatăl lor), Maerbale Orsini (căsătorit totuşi cu Cecilia Colonna, vlăstar al casei rivale Orsinilor!). Motive de ordin politic s-ar fi adăugat astfel celor de ordin intim. Gelozia lui Vicino Orsini ar fi fost alimentată şi de trădarea intereselor familiei sale de către chiar fratele său, bănuit în repetate rânduri că ar urmări să-i răpească moştenirea. Teamă justificată, dacă privim în istorie, dincolo de libertăţile literaturii. Moartea tatălui lor, în 1535, declanşase o cursă şi o luptă lungă şi acerbă pentru moştenire sau succesiune (care a angajat mai mulţi competitori, inclusiv pe Maerbale), luptă câştigată în cele din urmă de către Vicino, datorită sprijinului unchiului soţiei sale, fostul cardinal Alessandro Farnese, devenit acum papa Paul al III-lea. În 1542, în ultima fază a procesului succesoral, pontiful, în calitate de arbitru, atribuise Bomarzo lui Vicino, la un loc cu alte feude ale Orsinilor ca Montenero, Mompeo, Collepiccolo şi Castelvecchio. Maerbale a fost obligat să se mulţumească doar cu Penna, Chia, Giove, Collestate şi Torreorsina. În timp ce Vicino îşi stabilea reşedinţa permanentă la Bomarzo, Maerbale se instala la Penna, de unde ar fi putut să-şi ţeasă presupusele intrigi şi uneltiri împotriva fratelui său mai norocos.    

Maerbale avea toate atuurile necesare unui rival redutabil: mai înzestrat fizic decât Vicino, viteaz şi foarte ambiţios. Giulia Farnese (fiica unui anume Galeazzo Farnese şi nepoata papei Paul al III-lea, aşa cum subliniam mai sus) n-ar fi fost, dacă faptele ar coincide cu acţiunea romanului Bomarzo, decât pretextul unei răfuieli fratricide amânate. Soţia infidelă a fost cruţată de răzbunarea ducelui (nici nu se putea altfel, dată fiind descendenţa acesteia), dar fratele trădător a sfârşit… otrăvit. Cel puţin aşa zugrăveşte, cu talent şi scrupulozitate în redarea caracterelor, această dramă de familie scriitorul argentinian Manuel Mujica Lainez, în romanul Bomarzo, valorificând tradiţiile locale în legătură cu parcul şi cu familia Orsini. Autorul se documentase la faţa locului, vizitând grădina în anul 1958. În această capodoperă a literaturii latino-americane (care a inspirat şi libretul unei opere aparţinând compozitorului argentinian Alberto Ginastera), ducele însuşi îşi pândeşte şi spionează fratele, secondat de spadasinul său, Giambatista Martelli. Mai mult, Vicino încurajează chiar idila dintre Maerbale şi soţia sa… pentru a avea un temei solid în răzbunarea proiectată. Răzbunare care nu va întârzia, prin otrava strecurată în cupa lui Maerbale de către astrologul ducelui de Bomarzo, Silvio da Narni.

Între două lumi

Carte în care documentul trece adesea înaintea ficţiunii, Bomarzo ilustrează frământările lăuntrice ale ducelui înşelat, aflat nu rareori cu mâna şovăitoare pe dagă sau spadă, ezitările şi damnarea acestuia, materializate în edificarea celebrei grădini cu monştri şi demoni de la Bomarzo. Creat după 1550, parcul labirintic era recomandat în anul 1654 (la un secol după inaugurarea lui!) de umanistul Emanuele Tesauro, în cartea sa Ocheanul aristotelic, drept o „metaforă în piatră”, un model arhitectural şi peisagistic, în care arta plastică se împleteşte natural cu poezia. Vicino era, fără îndoială, familiarizat cu marile creaţii literare (lirice şi epice, în acelaşi timp) ale secolului său.

Hella S. Haasse a identificat în statuile de la Bomarzo (fără a nominaliza) câteva dintre scenele şi personajele celebrului poem Orlando Furioso al ferrarezului Lodovico Ariosto. Acolo, paladinii lui Carlomagno, Orlando, Rinaldo, Ruggiero şi Astolfo, în goana lor după frumoasa orientală Angelica, ajung să străbată păduri fermecate pline de capcane, răcorite de izvoare şi râuri vrăjite, sau peşteri cu inscripţii îmbietoare, dar înşelătoare. În afara războinicilor sarazini, ei sunt destinaţi să înfrunte personaje infernale ca Harpiile, Gelozia (înfăţişată ca un monstru feminin cu mii de ochi fără pleoape şi cu părul bătut de mii de şerpi), uriaşul Cagliorante sau monstruosul vrăjitor Orillo. Drumuri iniţiatice care, în calitatea lor de cadre ale eternei înfruntări între bine şi rău, între virtute şi ispită (înfruntare ilustrată bunăoară în parcul din Bomarzo de grupul statuar reprezentând lupta dintre Hercule şi unul dintre Titani sau Giganţi), păstrează acelaşi efect de catharsis, de purificare a sufletului. Ce altceva ar putea sugera traseul iniţiatic din „grădina sacră” a principelui Vicino, printre creaturi fantastice, adesea infernale, adesea ilustrând ispita carnală? Orcus (Căpcăunul), Harpia, Proserpina (soţia lui Pluton, zeul Infernului), Cerberul tricefal ( câinele paznic la poarta Infernului), Dragonul, Melusina (nimfa şarpe sau peşte de la mijloc în jos, divinitate a apelor dulci, asemeni unei sirene, inventată de Evul Mediu european) sunt doar câteva din statuile care întâmpină vizitatorul cu aerul lor de mister. Traseul se încheie, în vârful micului deal, cu templul rotund al Vestei (zeiţa protectoare a focului sacru la vechii romani)… simbol al castităţii şi al purităţii sufleteşti. Templu care, potrivit istoricului Francesco Sansovino, contemporan cu Vicino, ar fi fost ridicat în memoria Giuliei!

Inspirat de poemul lui Tasso?   

În altă ordine de idei, Furio Fasolo susţine că sursa de inspiraţie a creatorului parcului ar fi fost poemul cavaleresc al lui Bernardo Tasso, Floridante, de unde Vicino ar fi împrumutat motivul grădinii fantastice pietrificate. În cartea lui Bernardo Tasso se pot întâlni balauri, uriaşi, un monstru marin cu gura căscată şi chiar nimfe care se prefac în monştri. Mai mult, Hella S. Haasse crede că, în copilăria sau adolescenţa sa, Torquato Tasso, însoţit de tatăl său, autorul lui Floridante, în peregrinările nesfârşite de la o curte princiară la alta, ar fi vizitat celebrul parc, unde ar fi găsit, la rândul lui, un izvor de inspiraţie pentru poemul său de mai târziu, Ierusalimul eliberat. Să remarcăm faptul că, în acest poem, sultanul Aladino, păgânul stăpân al Ierusalimului, împotriva căruia se înverşunează cavalerii cruciaţi, îl are ca ajutor pe Pluton (echivalent al lui Lucifer), care urmăreşte să se răzbune pe creştini după alungarea sa în haos sau Infern. Atât Pluton, cât şi Gura Infernului (aceasta din urmă sub înfăţişarea Căpcăunului – Orcus sau l’Orco) îşi găsesc loc între figurile alegorice care populează parcul. Castelul magic cu grădina lui vrăjită, plină de ispite, aparţinând Armidei, nepoata regelui Idraote al Damascului (unde sunt atraşi cavaleri ca Tancredi şi Rinaldo), poate fi de asemenea o reflectare a emoţiilor încercate de tânărul Tasso în ambianţa parcului din Bomarzo. Conform opiniei istoricilor care s-au ocupat de descifrarea enigmelor statuilor, Elefantul cu turnul de luptă în spinare ar fi un simbol al orientalilor, inamicii eterni ai cavalerilor creştini. Ştim că înfruntarea între lumea creştină şi lumea musulmană acoperă ca temă principală atât Orlando Furioso al lui Ariosto, cât şi Ierusalimul eliberat al lui Torquato Tasso. Şi mai ştim că Orsinii (atât Vicino, cât şi vărul său, Paolo Giordano, duce de Bracciano) au încercat să se manifeste în spiritul de cruciadă al vechiului cavalerism occidental, participând la bătălia navală împotriva flotei otomane de la Lepanto.   

Dacă Vicino Orsini şi oaspeţii săi se plimbau pe aleile parcului, recitând din poemul lui Bernardo Tasso, aşa cum bănuieşte Hella S. Haasse, putem să credem că impulsul primit de tânărul Torquato aici a fost hotărâtor pentru creaţia sa de mai târziu. Vizitatorul, îndemnat adesea, prin inscripţii, la circumspecţie şi echilibru interior (în contrast vădit cu atmosfera neliniştitoare a parcului), trebuie să se fi simţit asemeni cavalerilor Florindo, Tancredi sau Rinaldo din poemele tassiene. Vicino experimenta aceste trăiri într-o epocă în care reveria sau refugiul într-o lume imaginară (prea fantezistă pentru a o putea numi virtuală) puteau alcătui un scut în faţa realităţilor crude ale timpului. Prin această trăsătură de caracter, principele visător îl anticipează pe tânărul rege al Bavariei, Ludovic al II-lea de Wittelsbach. Cu deosebirea că Vicino se afla mai mult cu picioarele pe pământ decât lunaticul suveran german, stăpân al castelului din Neuschwanstein. Prinţul Orsini nu se mulţumea să viseze la fapte cavalereşti, la eroi care înfruntă creaturi infernale. Avea de înfruntat lumea lui, lumea micilor şi marilor tirani italieni, lumea „războaielor italiene”, între Spania şi Franţa, o şerpărie mai reală şi mai aberantă în formele ei decât producţiile imaginaţiei sale poetice. Spre deosebire de Ludovic al Bavariei, care a căutat să se izoleze de lumea germanică agitată a timpului său, lumea militarismului prusac şi a abilei politici bismarckiene, Vicino nu a fugit de lumea sa. Animus quiescendo fit prudentior ergo („Spiritul calm procedează cu prudenţă”) atenţionează una dintre inscripţiile care pot fi întâlnite în parcul cu pricina. Iar în lumea crudă a lui Vicino Orsini, prudenţa (calitate recomandată principilor şi de florentinul Francesco Guicciardini) era vitală pentru a supravieţui. Timpul temerităţii machiavelice murise odată cu Cesare Borgia şi cu ultimul condotier Giovanni delle Bande Nere. O Italie cotropită de spanioli şi francezi cerea ca apetitul pentru acţiuni cutezătoare şi eroice să fie înlocuit cu simţul diplomaţiei şi al unui calcul realist, la rece, al situaţiei. Vechile valori ale rezistenţei şi independenţei erau înlocuite acum de echilibru şi supunere. Din acest punct de vedere, Vicino Orsini a ştiut să fie un suveran al timpului său.  

Un risc asumat

Trăind într-un univers politic violent şi ostil, într-o Italie aservită din ce în ce mai mult Spaniei şi Imperiului lui Carol Quintul, Vicino Orsini ar fi putut căuta, în pauzele dintre două confruntări militare sau diplomatice (pe care nu le-a ocolit), un refugiu în faţa vicisitudinilor timpului, printre inofensivii săi monştri de piatră… într-o lume magică, izvorâtă din lecturile sale preferate.

Amenajarea grădinii manieriste de la Bomarzo presupunea din partea ctitorului anumite riscuri în condiţiile ofensivei Contrareformei. Însuşi profilul său real, de principe renascentist, deschis noilor orizonturi sau idei filosofice şi artistice, experimentelor ştiinţifice, magiei, alchimiei şi poeziei îl recomanda ca pe un candidat serios la o anchetă a temutului Tribunal al Inchiziţiei… tribunal în faţa căruia au compărut, pe parcursul secolului al XVI-lea, umanistul Pietro Carnesecchi, un pictor ca vestitul Paolo Caliari zis Veronese şi martirul libertăţii de conştiinţă Giordano Bruno. Pier Francesco avea un atu, faţă de aceştia. Era prinţ şi mai era reprezentantul uneia dintre cele mai vechi familii din Latium. Statutul sau poziţia sa l-ar fi scutit poate de moartea infamantă prin ardere pe rug, dar nu şi de hărţuirea declanşată de un tribunal care nu stătea să aleagă între victimele sale

Un condotier bântuit?

Neconsolat, Vicino Orsini, după înfăptuirea posibilului fratricid, şi-ar fi căutat împlinirea şi, poate, ispăşirea, prin moarte, în focul luptelor pentru stăpânirea Italiei dintre Henric al II-lea, regele Franţei, şi împăratul Carol Quintul, situându-se de partea primului. Îl îndemnau spre această alegere motive de ordin familial. Prin soţia sa, legăturile cu familia Farnese erau foarte strânse, legături asupra cărora Jessie Sheeler se opreşte pe larg în primul capitol al cărţii sale, The Garden of Bomarzo. A Renaissance Riddle. Fiul papei Paul al III-lea (pontiful căruia îi datora moştenirea paternă), renumitul Pier Luigi Farnese, duce de Parma şi de Piacenza (un alt prinţ roman cu ambiţii cezariene şi aspiraţii de independenţă faţă de Coroana spaniolă), fusese asasinat în anul 1547 din ordinul lui Ferrante Gonzaga, general al lui Carol Quintul şi guvernator al Milanului, la Piacenza. În acelaşi timp, un alt general spaniol, don Alvaro de Luna, ocupa cu trupele sale cetatea. Mai ştim că Pier Luigi, în 1527, a luat parte la „Jefuirea Romei” („Sacco di Roma”), trădându-şi concetăţenii şi trecând cu mercenarii săi de partea spaniolilor şi a imperialilor. Cum Vicino (copil încă pe atunci) îşi pierduse câteva rude, în cursul acelui masacru, este posibil ca asasinarea lui Pier Luigi să nu-l fi mişcat prea puternic. Îi datora însă tatălui greu încercat de moartea unui fiu toată situaţia sa actuală… aceea de moştenitor al domeniului Bomarzo. Şi îl mai lega de familia Farnese numele soţiei sale. Datoria întâi de toate! Şi datoria însemna… răzbunare!

Trecutul de condotier al lui Vicino înregistra deja o participare, în 1546, în armata lui Carol Quintul, la Războiul împotriva Ligii de la Schmalkalden (Uniunea principilor protestanţi germani). Suferise chiar un scurt prizonierat. Noua aventură militară nu-l surprindea, aşadar, nepregătit. După acel botez al focului, iată-l obligat să lupte, în virtutea legăturilor familiale, de partea Franţei lui Henric al II-lea, împotriva Spaniei şi a Imperiului. Iată-l obligat să dea o probă de ingratitudine, luptând împotriva unui împărat ca puternicul Carol Quintul, pe care îl însoţise la Congresul de la Bologna şi care îl învestise cavaler al Imperiului.

După ce i-a înfruntat cu glorie în Franţa pe generali faimoşi ai împăratului şi regelui Spaniei, ca Emmanuele Filiberto, duce de Savoia, Giovanni Medichino, marchiz de Marignano şi Fernando Alvarez de Toledo, duce de Alba, substituindu-l pe răposatul său frate (om de arme prin excelenţă), a suferit o scurtă captivitate imperială, împreună cu prietenul său, Torquato Conti, senior de Poli, în urma bătăliei de la Hesdin, din 1553 (unde a căzut eroic Orazio Farnese, duce de Parma şi de Castro). Vicino se va întoarce ulterior la Bomarzo… pentru a fi martor la pierderea soţiei sale. Aşa cum precizează Hella S. Haasse, nu se ştie exact nici când s-a născut, nici când a murit aceasta. Să fi fost Giulia Farnese soţia care a căzut victimă răzbunării din dragoste a castelanului slut, aşa cum relatează tradiţia locală? Să fi ctitorit Vicino celebrul parc pentru a-şi înspăimânta cea de a doua soţie, Clelia (sau Cleria) di Clemente?

Sfidând Inchiziția

Probabil, pierderea Giuliei a lăsat un gol adânc în sufletul ducelui. În memoria ei, Pier Francesco, sfidând canoanele şi ameninţările Sfântului Oficiu, mai ales după ce cardinalul Caraffa a declanşat ofensiva antieretică, ar fi dispus, prin 1552, edificarea celebrului parc. Cel puțin aşa cum ne asigură o inscripţie existentă în grădina cu pricina şi istoricul Francesco Sansovino, contemporan cu Vicino. Riscul nu era însă chiar atât de mare, întrucât Vicino, pe lângă înrudirea cu familia romană Farnese, se bucura de protecţia cardinalului Cristoforo Madruzzo, episcop de Trento, un tânăr prelat pe cât de influent, pe atât de tolerant. Ultima trăsătură de caracter pare stranie la un cleric care patronase celebrul Conciliu de la Trento, adunarea care dăduse semnalul acelei ample mişcări de regenerare a Bisericii romano-catolice numite Contrareformă. Stranie pentru că aplicarea măsurilor tridentine s-a făcut sub flamura Sfântului Oficiu, temutul Tribunal al Inchiziţiei, însărcinat să reprime orice manifestare a spiritului inspirată de umanismul renascentist şi de noile idei grupate sub deviza Post tenebras lux („După întuneric lumină”). Vicino Orsini strânsese în jurul său un adevărat cerc de erudiţi, de poeţi şi de artişti plastici. Motiv suficient pentru campionii noii „cruciade” de a dezlănţui un proces de amploare. Proces care se pare că a avut totuşi loc, târziu… la şase ani după moartea lui Vicino! Unul dintre membrii cercului său (singurul supravieţuitor de altfel), sculptorul Bartolomeo Ammanati, va compărea în 1589  în faţa Sfântului Oficiu, declarând că cioplise statui „păgâne şi lascive”. Autorul acestei tardive pocăinţe, fost elev al lui Michelangelo, era acum bătrân. Ca şi Galilei, prefera să-şi trăiască în linişte bătrâneţea, decât să-şi mai susţină convingerile şi idealurile estetice pe care îşi întemeiase odinioară creaţia. Aceasta, în timp ce, cu un an înainte, la Paris, în închisoarea Bastilia, un alt artist şi savant, Bernard Palissy, refuza să abjure, declarând regelui Henric al III-lea, care acţiona sub presiunea Ligii Catolice, că el „ştie să moară”, preferând martiriul. Ammanati este considerat de către Maurizio Calvesi drept autorul statuilor din parcul lui Orsini. Să fie depoziţia lui o aluzie la grădina din Bomarzo? Este întrebarea pe care şi-o pune Hella S. Haasse, fără a reuşi să găsească un răspuns convingător.

„Pădurea sacră a monştrilor”

Ştim că Vicino şi-a populat „pădurea sacră” („il sacro bosco” – cum îi plăcea s-o numească) prin efortul prizonierilor capturaţi în război, aşa cum am văzut în numărul trecut. Opera de edificare a parcului urma istovitoarei campanii din Franţa şi captivităţii care i-a urmat. Personajele alegorice alese: zeităţi şi monştri mitologici luaţi din repertoriul păgân, mai bine zis greco-roman: Pluton, Căpcăunul (l’Orco sau Orcus – Gura Infernului – după unii cercetători, Avernul, locul pe unde Enea, eroul Eneidei lui Vergilius, coborâse în Infern), Harpia, Leul, Hercule, Dragonul, Proserpina. Dispuse în ton cu relieful ascendent al locului, care conduce spre templul rotund al Vestei, cu colonadă şi obeliscuri funerare, statuile alcătuiesc un labirint logic pentru vizitator, al cărui scop (aşa cum arăta Eugenio Battisti, în lucrarea Antirenaşterea, pe baza unei inscripţii descoperite în „pădurea sacră a monştrilor”), era acela de a-l elibera pe stăpânul său „de orice gând obscur”. O conştiinţă încărcată, aşadar?

Ca militar, ar spune unii, ar fi putut să-şi descarce sufletul de energii negative în focul luptelor.      Dar Vicino nu era făcut pentru o carieră de condotier. Anii 1556-1557 şi-i va petrece totuşi în serviciul Sfântului Scaun, în calitate de comandant al infanteriei din Velletri, luând parte la războiul dus de papa Paul al IV-lea (fostul cardinal Giovanni Pietro Caraffa) împotriva Spaniei lui Filip al II-lea. În această funcţie, a asistat la represaliile cavaleriei pontificale conduse de Giulio Orsini, împotriva localităţii Montefortino, feudă a familiei Colonna (de orientare filo-spaniolă). Este unul dintre ultimele sale acte în spiritul în care fusese crescut. El va spune în curând un definitiv „adio armelor” (ca să cităm titlul unei povestiri de Barnaby Riche, aparţinând epocii elisabetane şi pe cel al clasicului roman al lui Hemingway). Istorici ca Horst Bredekamp şi Maurizio Calvesi cred că toate cruzimile în faţa cărora Vicino fusese doar simplu spectator (el nu va lua parte la asediul de la Montefortino) şi-au pus puternic amprenta asupra sufletului său, fără a considera acest motiv ca fiind suficient pentru a-l determina să abandoneze cariera militară. Spaimele, amintirile ca şi procesele lăuntrice ale unui suflet apăsat s-ar fi putut materializa ulterior în edificarea celebrului său parc, punct antologic de întâlnire între Renaştere şi Baroc.

Grădina cu monştri de la Bomarzo, rezultat (poate!) al dramei intime prin care a trecut ducele sau încercare de a-şi înfrunta propri demoni, conţine o serie de simboluri greu de descifrat astăzi, fapt pus în evidenţă de istoricul Hella S. Haasse, în lucrarea dedicată acestui parc: „Ceea ce s-a transmis cu privire la geneza şi scopul parcului de la Bomarzo alcătuieşte o urzeală, azi aproape cu neputinţă de destrămat, în care se întreţes fapte, legende, născociri şi vorbe de clacă despre cel puţin patru generaţii ale familiei Orsini”.

O dovadă de iubire… săpată în piatră

Nu este mai puţin adevărat faptul că Vicino şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în umbra unui tată autoritar şi tiranic, a unui principe-soldat ca Giancorrado Orsini. Ştim, din documente, faptul că Giancorrado nu ezita să-şi întemniţeze proprii slujbaşi, atunci când îi bănuia de trădare sau insubordonare. Nu ne-ar fi greu să ne imaginăm relaţia tată-fiu evoluând pe aceleaşi coordonate pe care s-a situat relaţia dintre regele Prusiei Friederich-Wilhelm I (regele-soldat) şi fiul său (viitorul Friederich cel Mare). Este posibil ca experienţa, poate traumatizantă, a unei adolescenţe trăite sub apăsarea armelor şi a despotismului princiar să-şi fi pus amprenta asupra formaţiei sale viitoare. Mai mult, Vicino a fost contemporan, aşa cum am văzut mai sus, cu asediul şi jefuirea Romei în anul 1527, de către trupele împăratului Carol Quintul, eveniment în cursul căruia şi-au pierdut viaţa câţiva Orsini. Această atmosferă ostilă ar fi putut fi îndulcită mai târziu de prezenţa unei soţii iubitoare.

Cert este că Giulia Farnese, omonima celebrei soţii a lui Orsino Orsini, nu a trecut neobservată de contemporani. Istoricul Francesco Sansovino, un intim al familiei Orsini, o numeşte prudentissima et magnanima. Acelaşi Sansovino consemnează faptul că micul templu păgân al Vestei din parcul de la Bomarzo (operă atribuită arhitectului Da Vignola) ar fi fost ridicat în memoria Giuliei, amănunt atestat şi de decoraţiunile templului, unde crinii heraldici ai familiei Farnese apar „înfrăţiţi” cu crinii heraldici ai Casei Orsini. Poate fi acest omagiu postum ecoul suferinţei unui soţ înşelat şi rănit atât de adânc de infidelitatea soţiei? Credem că Vicino Orsini preţuia, mai mult decât orice altă virtute feminină, fidelitatea. Hella S. Haasse consideră că Broasca Ţestoasă cu femeia în spinare, altă statuie alegorică prezentă în parcul cu pricina, ar fi un simbol al acestei virtuţi: broasca ataşată de carapacea ei… aşa cum femeia ar trebui să fie ataşată de casa, de căminul ei. Un omagiu adus adevăratei Giulia Farnese, sau o ilustrare a visatei iubiri şi a fidelităţii care îi fuseseră refuzate lui Vicino? Oricum ar sta lucrurile, nu s-ar putea spune că Vicino n-a cunoscut fericirea sau norocul în dragoste. Biografia sa înregistrează la Veneţia, între anii 1539-1540, o idilă pasageră cu tânăra romană Adriana dalla Rosa. Poate doar fericirea conjugală să-i fi lipsit. Cine poate şti? Să fi călcat a doua Giulia Farnese pe urmele omonimei sale înaintaşe… cu preţul vieţii?

Mărturia heraldică săpată în piatră poate pune sub semnul întrebării ipoteza lui Lainez, rezervând-o strict domeniului ficţiunii literare. În aceeaşi ordine de idei, Hella S. Haasse, care subliniază caracterul de principe renascentist al lui Vicino, prea sensibil pentru a fi un ucigaş (cu pasiunea lui pentru autorii clasici şi pentru mitologie, cu înclinaţia către versificaţie, ca reprezentant al acelui curent numit „petrarchism”, dar şi prin corespondenţa cu un poet vestit al timpului, Annibale Caro), adaugă, în schimb, referindu-se la Giulia Farnese: „Soţia lui Vicino Orsini rămâne o umbră, o femeie a cărei faţă n-o putem desluşi, pe care nu ne-o putem reprezenta decât ca o siluetă într-o rochie cu falduri pompoase şi cu mâneci bufante, aşa cum poartă personajele feminine pe pânzele lui Tizian”.   

Ultima tragedie

Parcă un crud atavism, la distanţă de numai câţiva ani (nici măcar o generaţie), a făcut ca posibila dramă a ducelui de Bomarzo şi a fratelui său, Maerbale, să fie reeditată de către rudele lor, Paolo Giordano Orsini şi Troilo Orsini. Dacă nu chiar această întâmplare (de data aceasta adevărată, nu doar bănuită) ar fi stat la baza tradiţiei locale despre înclinaţia Orsinilor spre răzbunări pasionale. Principala victimă a fost, bineînţeles, femeia. Se numea Isabella de’ Medici şi era sora Marelui Duce al Toscanei, Francesco I de’ Medici. Adevărată principesă a Renaşterii, era înzestrată cu multiple calităţi fizice şi intelectuale. Ea adăuga frumuseţii şi eleganţei însuşiri de amazoană şi muziciană, stăpânind arta echitaţiei, a dansului şi a interpretării vocale. Completate de o inteligenţă şi o cultură aparte, aceste trăsături l-au fermecat de la început pe Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano, pretendentul ales de Marele Duce Cosimo, tatăl ei, să-i devină soţ. Matur acum, de o virilitate războinică şi violentă, Paolo Giordano trecuse în tinereţe drept un frumos şi galant cavaler, numărându-se printre clienţii şi favoriţii celebrei curtezane poete Tullia de Aragon.

Destinul Isabellei Orsini, încercarea ei de a lupta cu legile nescrise ale matrimoniului politic, ilustrează un exemplu al emancipării feminine, fenomen pe care Renaşterea italiană l-a anunţat cu un spectaculos şi sumbru tragism. Basmul început cu Paolo Giordano Orsini nu a durat mult. După consumarea căsătoriei, ducele de Bracciano, care în anul de graţie 1571 se acoperise de glorie în marea bătălie navală împotriva flotei otomane de la Lepanto (o coincidenţă cu biografia anonimului castelan de Bomarzo), alături de viteazul general spaniol don Juan de Austria, o neglijă, ocupat mai mult cu îndeletnicirile sale militare. Cum mai tot timpul şi-l petrecea la Roma, o lăsase pe Isabella în grija vărului său, Troilo Orsini. Acesta nu se ilustrase prin vreo faptă de arme deosebită, ca Bracciano, în afara încăierărilor nocturne de pe străzile Romei, cu bandele clanului rival Colonna. Şi aceasta, în timp ce Paolo Giordano îşi înăbuşise resentimentele, acceptând să lupte la Lepanto sub flamura şefului casei rivale, prinţul Marcantonio Colonna (căsătorit totuşi cu o Orsini, nu alta decât sora ducelui de Bracciano!), numit de papa Pius al V-lea comandant al galerelor pontificale. Dar tocmai caracterul violent şi combativ al lui Troilo îl determinase pe Bracciano să-i încredinţeze acestuia paza soţiei sale. Uitase sau poate ignorase faptul că Troilo trecea drept unul dintre cei mai seducători bărbaţi de la Curtea papală? Finalul este cunoscut. Aflând de avansurile pe care tânărul paj al ducelui Francesco, Lelio Torelli, i le făcea Isabellei, Troilo l-a ucis pe acesta într-un acces de gelozie. Nu a fost greu de bănuit motivul omorului: iubirea vinovată dintre Troilo şi Isabella. Pedepsirea celor doi adulterini era o chestiune de zile. 

Femeia va fi sugrumată în dormitorul ei din vila de la Ceretto Guidi, unde venise la chemarea soţului, însoţită de prietena sa, Lucrezia Frescobaldi. Iar cauza oficială a morţii sale subite va fi… un atac de apoplexie survenit în timp ce se spăla pe cap.

În romanul său Isabella Orsini, scriitorul Francesco Domenico Guerrazzi, unul dintre reprezentanţii Risorgimento-ului, îl pune pe ducele de Bracciano să-l provoace la duel pe Troilo, oferindu-i chiar una dintre cele două spade ale sale. În faţa refuzului lui Troilo şi a fugii acestuia, Paolo Giordano răspunde: „Pentru că n-ai vrut să mori ca un cavaler, nu va trece mult şi vei muri ca un câine.” A avut dreptate. Despre Troilo ştim că s-a refugiat în Franţa, la Curtea Caterinei de Medici, şi a tânărului fiu al acesteia, Carol al IX-lea. Acolo însă va fi ajuns acolo de bravii Marelui Duce Francesco I, şi înjunghiat după toate regulile.

Moartea Isabellei l-a eliberat de fapt pe ducele de Bracciano de o soţie incomodă, în condiţiile în care Paolo Giordano Orsini înregistrase la activul său o nouă cucerire. Era vorba despre o femeie deosebit de frumoasă, cu veleităţi poetice, pe care au evocat-o Stendhal într-una din nuvelele sale italiene şi Ludwig Tieck într-un frumos roman: Vittoria Accoramboni (sau Accorombona). Dincolo de idealizarea lui Tieck, istoricul Emma Micheletti o caracterizează drept o aventurieră obscură. La fel de inteligentă şi cultivată precum fiica lui Cosimo, Vittoria (măritată cu un nepot papal pe nume Francesco Peretti) ştia că nu se poate măsura cu o principesă ca Isabella. S-a priceput însă foarte bine să-l subjuge pe ducele de Bracciano şi să-l convingă să-şi suprime soţia (aşa cum ne asigură G.F. Young, în cartea sa consacrată familiei Medici), angajându-se, la rândul ei (în complicitate cu Orsini), să-şi elimine soţul, destinat ei tot în urma unei căsătorii de convenienţă.

Sfârşitul secolului al XVI-lea, cu dramele care au lovit familia Orsini, se constituie ca un crepuscul al uneia dintre cele mai vechi case romane, a cărei notorietate, evocată pentru prima oară de Dante Alighieri, în amplul său poem Divina Commedia, a fost sporită o dată mai mult de aura de legendă şi mister care înconjoară parcul din Bomarzo, ecou poate al unei nefericite tradiţii atavice care a urmărit acest puternic clan pe tot parcursul frământatului Cinquecento.