Autor: Raluca Velicu.

Evul Mediu continuă să rămână o epocă fascinantă prin legendele sale pline de mister, cu domniţe şi cavaleri neînfricaţi, care luptau în numele onoarei, datoriei şi al iubirii idilice. Atât gloria, cât şi inima unei femei puteau fi cucerite de cavaler, în turniruri, acele lupte spectaculoase, organizate spre a încânta publicul aristocrat. Aceste întreceri aveau loc pe timp de pace, unul dintre scopuri fiind şi acela de a menţine cavalerii într-o formă fizică adecvată.

În perioada cuprinsă între cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea, respectiv a celui de-al XVI-lea, evoluţia armamentului şi a tehnicii de luptă a dus la dispariţia treptată a armeriilor (blazonului) de pe câmpul de luptă¹. Ele, în schimb, se vor extinde pe plan social, uzul acestora fiind permis oricărei persoane, indiferent de rangul social, atâta timp cât nu era însuşită, în mod fraudulos, stema altcuiva². Această ultimă măsură, precum şi principiul folosirii stemelor, au fost enunţate în lucrarea Tractus de insigniis et armis, de către jurisconsultul Bartole, în anul 1350, dreptul heraldic având să fie stabilit cu precizie între secolele XIV-XV³.

Turnirul heraldicii

Ne aflăm, aşadar, într-o epocă în care cruciadele clasice luaseră sfârşit, statele Europei apusene purtând acum războaie ce aveau drept cauză dispute teritoriale şi pretenţii dinastice. Avem, ca exemplu, Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-1453), Războiul celor două roze (1455-1485), din pricina rivalității familiilor York şi Lancaster, în lupta pentru tronul Angliei, sau războaiele italiene (1522-1529).

În aceste condiţii, noul spaţiu de desfăşurare al heraldicii l-a constituit turnirul, mediul în care aveau loc întrecerile între cavaleri, aceştia purtând, aşa cum le cerea ceremonialul, un blazon strălucitor⁴. Aici îşi va face apariţia heraldul sau crainicul de arme, cum mai era numit, el având sarcina de a prezenta fiecare participant la turnir, descriindu-i stema.

Provenit din rândurile trubadurilor şi ale jonglerilor, ajunge să ocupe funcţii militare, fiind trimis de către nobilul în serviciul căruia se afla pe câmpul de bătălie, dar nu pentru a lupta, ci pentru a identifica combatanţii după însemnele purtate pe scut⁵. Aceasta era prima treaptă în drumul său de accedere spre clasa nobiliară. Denumirea pe care o purta acum era aceea de poursuivant d’armes, adică un fel de “vânător”, de “urmăritor de blazoane” (din franţuzescul poursuivre – a urmări). După ce a ocupat acest post timp de câţiva ani, devine héraut d’armes, (de unde şi denumirea de herald şi heraldică), sau crainic de arme, iar la capătul acestui drum, obţine direct de la suveran  titlul de roi d’armes, rege de arme (în engleză king of arms)⁶. Această funcţie a fost instituită în scopul conferirii de armerii de către conducătorul statului, cu ocazia ridicării în rang a unor nobili, dar şi pentru alcătuirea unui catalog al familiilor nobile, care urma a fi dat în păstrare regelui de arme⁷.

Heralzii și știința blazonului

Heralzii au adus o contribuție remarcabilă în dezvoltarea ştiinţei blazonului. Din secolul al XV-lea, viaţa lor se desfăşura, fie la curtea regelui, fie în preajma unui nobil, munca lor necesitînd temeinice cunoştinţe de cultură legate de verificarea titlurilor de nobleţe, genealogiilor sau descifrarea stemelor⁸. Ei şi-au manifestat interesul în alcătuirea armorialelor, acele cataloage de steme, motiv pentru care prezenţa lor pe câmpul de bătălie sau în cadrul întrecerilor cavalereşti era de o importanţă majoră⁹. Se ocupau, de asemenea, de organizarea ceremoniilor, făceau cunoscute evenimentele primordiale din viaţa suveranilor şi totodată, în calitate de ambasadori, puteau declara, în numele suveranului lor, pacea sau războiul¹⁰. Deţineau imunitate diplomatică, duceau tratative cu partea adversă, participau la schimbul de prizonieri sau răscumpărarea unor cavaleri¹¹.

Datorită cunoştinţelor avansate despre blazon pe care le posedau, regii de arme îşi exercitau în această privinţă, puterea absolută în toate provinciile statului, deţinând totodată şi funcţii în ordinele cavalereşti¹².

În 1484, în Anglia, Richard al III-lea (1452-1485) înfiinţa English College of Arms, dăruind ofiţerilor de arme un sediu în Londra¹³. Succesorul său, Henric al VII-lea Tudor (1485-1509) va oferi această clădire mamei sale, Margaret Beaufort, şi abia în 1585, în timpul domniei Mariei Tudor (1553-1558), corporaţiei i se va găsi o nouă locaţie¹⁴.

În Franţa, Colegiul Heralzilor a fost constituit în anul 1406, în fruntea căruia se afla Montjoie, (nume provenit din strigătul de arme al regilor Franţei: “Mont joie de Saint Denis”), regele de arme al unui ţinut, sau provincii, ce purta numele de Franţa (între Aisne şi Loara)¹⁵. În anul 1616, regele Ludovic al XIII-lea (1610-1643) a diminuat puterea heralzilor prin numirea unui judecător de arme, aşa-numitul Juge Général d’Arms de France, căruia îi revenea rolul de a interveni în neînţelegerile de ordin heraldic şi de a urmări dacă recentele armerii conferite de suveran diferitelor persoane, corespund regulilor ştiinţei blazonului¹⁶. Din 1641, pentru aproape două secole, membrilor familiei d’Hozier le-a revenit rolul de judecător de arme în Franţa¹⁷.

Astăzi, constatăm că  ţara care a “inventat” ştiinţa blazonului, Franţa, nu mai beneficiază de o autoritate în materie de heraldică naţională, aceasta fiind sub controlul Ministerului de Justiţie¹⁸.

Încă de la înfiinţarea acestor instituţii, regii de arme, din întreaga Europă apuseană, păstrau între ei  strânse legături, ajungând în cele din urmă să formeze o categorie socială beneficiară a numeroase privilegii¹⁹.

Rolul „regelui de arme” astăzi

În prezent, în Marea Britanie, blazonul se conferă prin intermediul unei scrisori deschise, care poartă sigiliul regelui de arme²⁰. În Anglia, rolul regelui de arme a revenit ducelui de Norfolk în a cărui familie această slujbă este ereditară²¹. În această ţară, armeriile se moştenesc pe linie masculină, în timp ce, în Scoţia, băieţii tineri ai unei familii trebuie să înregistreze modificarea pe care doresc să o aducă actualei steme, care apoi va fi deţinută de moştenitor²². În Irlanda se acordă armerii doar persoanelor de origine irlandeză, ajunse în situaţia de proprietari fără titluri de nobleţe²³.

În Italia, crearea armeriilor este riguros controlată de către Oficiul Heraldic al acestei ţări, compoziţia creată conţinând un stil uniform, fără nicio influenţă locală²⁴.

Pentru Spania şi ţările Americii Latine, noul blazon trebuie contrasemnat de rege, iar figurile heraldice care sprijină scutul, trebuie confirmate cu dovezi ale unei descendenţe directe dintr-o familie nobilă sau ale existenţei unui strămoş care a deţinut o funcţie importantă într-unul din ordinele catolice cavalereşti²⁵.

Funcţia heraldului în Germania, a fost preluată de o serie de societăţi heraldice care ţin o evidenţă a stemelor individuale, în timp ce statul se ocupă de crearea celor locale, în ambele cazuri, certificarea acestora constând în doar procesul de înregistrare, fără alte formalităţi din partea autorităţilor²⁶.

Dacă în perioada comunistă, în U.R.S.S., interesul în acest domeniu nu era apreciat, în Rusia de astăzi, preşedintele, prin intermediul Oficiului Heraldic de Stat, îndeplineşte această obligaţie²⁷.

Locuitorii Scandinaviei îşi pot înregistra armeriile în Armorialul Scandinaviei, în cadrul căruia persoane competente se asigură ca stemele să fie în conformitate cu regulile heraldicii²⁸.

Aproape fiecare moment din istoria lumii sau din viaţa unor familii nobile, a unor oraşe sau ţări, ajunge să fie redat în însemnul heraldic. Sarcina dispunerii acestuia într-un sistem ordonat, supus unor reguli stricte, i-a revenit heraldului, persoana cea mai apreciată de către suverani, care, prin înaltul său nivel de cunoştinţe, continuă şi astăzi să păstreze neîntinată această tradiţie.

Un fapt mai puţin cunoscut este acela că la data de 2 februarie 1909, la Paris, judecătorul de arme al Franţei a emis un brevet, prin care i se certifică familiei Duca, ce provine din  “vechi împăraţi greci ai Orientului, Trebizondului şi Constantinopolelui (Alexis al V-lea, 1204) şi din domni ai Moldovei (Gheorghe Duca-1666) şi ai Ţării Româneşti (Gh. Duca-3 ianuarie 1674), ale căror armerii le-au fost recunoscute şi restabilite la 20 noiembrie 1706 de către heradul Charles d’Hozier în faţa domnitorului Constantin Duca, care se trage din Brâncoveni şi a venit în Franţa la curtea Majestăţii Sale Regelui Ludovic al XIV-lea”. Aceste armerii sunt cuprinse în Armoriarialul General francez, în Registrul Moldova, fila 810. Documentul se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României.

NOTE

1. Michael Pastoureau, Traite d’heraldique, Picard, Paris, 1979, p. 59.

2. Ibidem.

3. Ibidem, p.59-60.

4. Ileana Căzan, Imaginar şi simbol în heraldica medievală, Edit. Silex, Bucureşti, 1996, p.67.

5. Michel Pastoureau, Ibidem, p.61.

6. Ibidem, şi I. Căzan, op. cit., p.13.

7. Paul Lacroix, La chevalerie et ses secrets, Tiquetonne Édition, Paris, 1990, p.254.

8. Ibidem, p.256.

9. Stephen Slater, The complete book of heraldry, Hermes House, London, 2010, p.36

10. Ileana Căzan, op.cit., p.13.

11. Stephen Slater, op.cit., p.37.

12. Stephen Friar, Heraldry, Sutton Publishing Limited, Gloucestershire, 2004, p.16.

13. Stephen Slater, op.cit., p.38.

14. Ibidem.

15. Michel Pastoureau, op.cit., p.62. Acest teritoriu numit Franţa (France) era inclus într-o listă a oraşelor  (târgurilor)de arme (marche d’armes) şi a regiunilor învecinate de la început de secol XV: Flandra, Ponthieu, Corbie, Artois, Vermandois, France, etc.

16. Stephen Slater, op.cit., p.196.

17. Ibidem.

18. Ibidem, p.199.

19. Michel Pastoureau, op.cit., p.62.

20. Stephen Friar, op.cit., p.18.

21. Ibidem, p.38.

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. Ibidem, p.203.

25. Ibidem, p. 207.

26. Ibidem, p.211.

27. Ibidem, p.217.

28. Ibidem, p.226.