Autor: prof. Sorin Oane.

În fresca de la palatul veneţian Labia, pictorul Tiepolo prezintă momentul în care regina Egiptului, Cleopatra, se pregăteşte să demonstreze că bogăţia ei o întrece pe cea a Romei. Cleopatra şi Antonius, rivalizând pentru putere şi splendoare, au făcut un pariu referitor la cine organizează o petrecere mai fastuoasă. Pentru a câştiga prinsoarea, Cleopatra serveşte mâncăruri foarte sofisticate, iar în final aruncă în oţet o perlă enormă şi, după ce aceasta se dizolvă, regina bea licoarea. Cleopatra iese învingătoare şi câştigă şi inima conducătorului roman, pe care îl seduce în mod conştient. Istoria lui Antonius şi a Cleopatrei  fusese abordată anterior de Tiepolo şi într-un ciclu de tablouri aflate acum la Muzeul Cognacq-Jay din Paris.

Povestea familiei și a palatului Labia

Familia Labia era de origine spaniolă, dar din 1646 făcea parte din patriciatul veneţian. Familia îşi cumpărase titlul nobiliar, pătrunzând astfel în rândul unei nobilimi care se închisese în 1297, dar care a fost nevoită să se deschidă în secolul al XVII-lea în faţa ofertelor băneşti generoase ale marilor negustori străini. Este drept, în acel timp Republica avea nevoie disperată de fonduri din cauza războaielor pe care le purta cu turcii.  Palatul găzduia pe Maria Labia şi familiile celor doi fii ai săi: Angelo Maria Labia şi Paolo Antonio Labia. Maria Labia fusese o mare frumuseţe în tinereţea ei, fiind pictată şi de artista veneţiană Rosalba Carriera, singura femeie din pictura rococoului veneţian. Maria a rămas celebră şi pentru faimoasa ei colecţie de bijuterii.

Palatul baroc Labia era vestit prin frumuseţea lui, fiind unul dintre cele mai cunoscute palate ale Veneţiei. Este însă puţin neobişnuit deoarece avea trei faţade principale, adică expuse vederii publicului, lucru explicat de faptul că fusese construit la intersecţia a două canale:  Canareggio şi Canal Grande. În afara faţadelor orientate spre cele două canale, are însă şi o faţadă orientată spre  Campo San Geremia. De altfel, campanila bisericii San Geremia pare integrată palatului Labia. Existenţa celor trei faţade denotă marea avere a familiei Labia. Cea mai frumoasă faţadă este cea care dă către canalul Canareggio, fiind proiectată de Andreea Cominelli. Cea către Canal Grande este similară ca desen, dar la dimensiuni mai mici. Faţada dinspre Campo San Geremia a fost proiectată de Alessandro Tremignon, într-un stil floral gotic specific multor palate veneţiene.

Familia Labia a suferit imens după căderea Republicii Veneţia în 1797. Palatul a căzut într-o stare profundă de deteriorare. Cel mai mult a avut de suferit în 1945, în momentul în care o barjă cu muniţie a explodat în Canal Grande, determinând prăbuşirea fundaţiei şi fisurarea frescelor. Palatul a găsit un salvator în Don Carlos de Bestegui, un mexican bogat şi talentat designer de interior. După ce a cumpărat palatul aproape abandonat, în 1950, Don Carlos, nu numai că a restabilit clădirea şi  frescele, dar, de asemenea, a reînzestrat-o cu tapiserii, antichităţi şi opere de artă  semnate de Rafael, Carracci şi Reni. Palazzo Labia a devenit un important loc de întâlnire a high-life-ul veneţian în anii ’50-’60, sala de bal fiind scena unor evenimente culturale spectaculoase. După moartea lui Don Carlos, în 1970, palatul a fost cumpărat de către o companie italiană a audiovizualului. Sala de dans încă găzduieşte evenimente mondene prestigioase, dar este deschisă publicului numai prin aranjamente speciale.

Frescele lui Tiepolo

Palatul este amenajat în jurul unei curţi interioare. Sala de dans de la parter este foarte mare. Cel de-al treilea şi al patrulea etaj au fost unite pentru a crea un plafon dublu ca înălţime. Acest spaţiu imens a fost decorat între 1746 – 1750 de către Tiepolo şi Girolamo Mengozzi Colonna. Familia Labia ar fi putut să îşi decoreze salonul cu marmură şi să îl populeze cu coloane, aşa cum se făcea în epocă. Marmura ar fi făcut şi mai evidentă bogăţia familiei Labia, dar nu ar fi reuşit ceea ce  Tiepolo a reuşit fără efort: să deschidă încăperea, să dea libertate privirii să se piardă pe întinderea mării şi a cerului. Cu fresca sa iluzionistă, artistul a spart pereţii şi a deschis privitorului fermecătorul imperiu al fanteziei unde eroine strălucitoare risipeau perle. Frescele lui Tiepolo sunt remarcabile pentru efectul  lor de trompe d’oeil. O combinaţie de perspective inteligente şi de  figuri în mărime naturală creează iluzia de evenimente reale.

Timp de patru ani, Tiepolo şi ajutoarele sale (în special Girolamo Mengozzi Colonna, specialist în quadratură) au pictat întreg salonul de la etaj, inclusiv plafonul, cu o suprafaţă totală de 500 de metri pătraţi. Artistul a făcut din acest salon un fel de teatru pe ai cărui pereţi a pus în scenă episoade din existenţa Cleopatrei. De fapt, sunt trei mari fresce:

Întâlnirea lui Antonius cu Cleopatra. Scena vorbeşte despre întâlnirea istorică dintre lumea occidentală şi cea orientală, încarnate de regina egipteană şi triumvirul roman Marcus Antonius. Scena nu respectă însă adevărul istoric. În fresca lui Tiepolo, Antonius este primit de Cleopatra, cei doi fiind înconjuraţi de o mulţime de personaje în costume orientale. În realitate, Cleopatra a venit să-l întâlnească pe Antonius în Tarsus. Ea a fost cea primită de generalul roman. Regina şi-a făcut o apariţie foarte teatrală, pe o corabie  luxoasă cu vâsle de argint, ce se mişcau pe ritmul unei muzici de flaut şi harpă.

Banchetul Cleopatrei, scena care face subiectul analizei noastre.

Bellerophon pe Pegasus,  scena pictată pe plafonul palatului, este flancată de patru scene mitologice monocrome reprezentând personaje alegorice. Bellerophon este fiul lui Glaucus, regele Corintului, şi al Eurymedei. Săvârşind din greşeală o crimă, e nevoit să-şi părăsească patria şi să se refugieze la curtea lui Proetus, regele Tiryntului. Acolo însă Antea, soţia lui Proetus, se îndrăgosteşte de el. Cu toate că Bellerophon îi respinge dragostea, el trezeşte gelozia lui Proetus care-l îndepărtează, trimiţându-l la curtea socrului său, Iobates, spre a fi ucis. Ca să-l piardă, Iobates îi dă o serie de însărcinări: să lupte cu Himera, pe care Bellerophon izbuteşte să o omoare, călărind pe calul său înaripat, Pegasus, să se războiască cu amazoanele, pe care le învinge etc. Plin de admiraţie faţă de vitejia lui Bellerophon, Iobates sfârşeşte prin a-i cruţa zilele şi a-i da pe fiica sa de soţie, împreună cu o parte din regat. Scăpat de răzbunarea muritorilor, Bellerophon e urmărit totuşi de mânia zeilor. El se duce în pustiu unde, după o viaţă retrasă, moare în cele din urmă departe de oameni. Într-o altă variantă, mânat de o trufie oarbă, el ar fi încercat să ajungă, pe calul său înaripat, până în lăcaşul zeilor. A fost însă prăvălit de Zeus înapoi pe pământ, unde şi-a curmat singur viaţa¹.

Subiectul Banchetului Cleopatrei

Povestea este din Plinius cel Bătrân (23-79), renumit erudit roman, omorât de erupţia vulcanului Vezuviu, și apare în Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, cartea IX, 119-121. Naturalis Historia  este o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de nepreţuită valoare, ce ne transmite informaţii din toate domeniile (antropologie, artă, medicină, din lumea animală şi vegetală, cosmologie, botanică, prelucrarea metalelor, fiziologie, zoologie şi mineralogie)². Vorbind despre perle, Plinius ne spune că „două au fost cele mai mari perle din toate timpurile: pe amândouă le-a avut Cleopatra, ultima dintre reginele Egiptului, lăsate de la regii Orientului”. Însă Cleopatra se legase printr-o promisiune faţă de generalul roman Marcus Antonius că va consuma la o singură masă… zece milioane de sesterţi.

Ospăţul, aşa cum ne artă fresca lui Tiepolo,  reuneşte în jurul mesei pe protagonişti şi pe judecător, consulul roman Lucius Munatius Plancus. Acesta, îmbrăcat în costum oriental, este aşezat cu spatele spre privitor şi urmăreşte cu atenţie desfăşurarea evenimentelor. În faţa sa, cu coif strălucitor şi armură, stă chiar Marcus Antonius, atotputernic şi convins că regina va pierde pariul. „El râse, ceru calculul cheltuielilor cu masa şi apoi îşi ceru drepturile – menţionează Plinius cel Bătrân – căci, Cleopatra servi o masă fastuoasă dar…  obişnuită pentru ea”. Cu o graţie suverană, pătrunsă de conştiinţa unei frumuseţi fără egal, regina porunceşte sclavilor să cureţe masa şi să-i aducă un vas cu oţet. Cu o mişcare firească „şi-a desprins o perlă din cercel, a scufundat-o în oţet, a lăsat-o să se dizolve şi a înghiţit lichidul” respectându-şi promisiunea şi câştigând pariul. Cu acest gest, de o risipă cu adevărat regească, a triumfat exotica egipteană asupra romanilor uluiţi. Plinius ne spune şi faptul că Lucius Plancus, arbitrul acestei prinsori, a pus imediat mâna pe cealaltă perlă, în vreme ce Cleopatra se pregătea s-o dea gata şi pe aceasta într-un mod asemănător. Misterul perlei dizolvate în oţet a rămas însă intact şi înconjoară până astăzi gestul Cleopatrei. Căci, acum se ştie cu certitudine că oţetul nu dizolvă perlele !

Povestea celor doi este apoi cunoscută. În anii următori, Cleopatra i-a dăruit lui Antonius trei copii, dintre care doi gemeni. Cei doi s-au căsătorit, cu toate că Antonius era însurat cu Octavia, sora lui Octavianus, triumvirul  ce conducea partea de vest a Imperiului. Relaţia Cleopatrei cu Antonius a scandalizat însă întregul Imperiu. Romanii erau îngrijoraţi de puterea tot mai mare a egiptenilor şi erau speriaţi de faptul că Antonius îşi neglija atribuţiile de conducător pentru a petrece tot mai mult timp în compania Cleopatrei. Antonius este însă înfrânt de Octavianus la Actium, în 31 î.Hr., iar cei doi se sinucid. A fost finalul tragic al unei povești de 11 ani, o poveste incredibilă despre o dragoste contestată şi imposibilă. Dragostea dintre o femeie puternică, ce poseda misterioase mijloace de seducţie, şi un războinic roman.

Plinius ne mai spune că perla rămasă „a fost tăiată în două, pentru ca jumătatea din prânzul celor doi (a lui Antoniu şi a Cleopatrei, n.n.) să stea la amândouă urechile Venerei, la Roma, în Panteon”

Tiepolo foloseşte în fresca sa numeroase detalii. Servitori, soldaţi, muzicanţi sunt prezentaţi în balconul de deasupra scenei sau în anturajul imediat al reginei. Lângă coloana din stânga se află chiar artistul şi două  dintre ajutoarele sale. În faţa  sa este un servitor negru, numit Alim. În stânga lui este Girolamo Mengozzi Colonna, expertul în pictura arhitecturală. Contribuţia lui Mengozzi se vede mai ales în cazul balconului desenat deasupra scenei.

O ultimă remarcă. Cleopatra este, de fapt, Maria Labia. În momentul acceptării comenzii de către Tiepolo, Maria Labia era încă o femeie foarte frumoasă, plăcută de mulţi bărbaţi. Și, ca şi regina Egiptului, avea o colecţie impresionantă de bijuterii, pe care nu se sfia să le-o arate musafirilor. Portretul Cleopatrei realizat de Tiepolo trebuie să fi avut multe lucruri în comun cu Maria. Evident, pictorul a vrut să o flateze pe stăpâna palatului.

Cleopatra, vedetă rococo !

Cleopatra a VII-ea făcuse parte din dinastia Ptolemeilor. Se născuse în anul 69 î.Hr. A fost regină între anii 51-30 î.Hr.. La vârsta de 22 de ani l-a fermecat pe Cezar; şapte ani mai târziu făcea acelaşi lucru cu Antonius. Doar Octavian i-a rezistat. Asta se va întâmpla însă nouă ani mai târziu. Nevoită să se sinucidă, ea a rămas şi o victimă a propagandei romane în Antichitate, dar şi în întregul Ev Mediu. Dante o va plasa în al doilea cerc al Infernului, alături de Didona, Semiramida şi Elena a Troiei. Toate aceste femei erau considerate de poet… „lascive”, adică obscene şi imorale.

Secolul al XVIII-lea este însă unul hedonist, iar figura reginei Egiptului, ca o mare seducătoare, a devenit foarte familiară. Extravaganţa,  luxul şi plăcerile erau cuvintele cheie ale perioadei rococo. Iar în ochii scriitorilor moderni, povestea reginei egiptene a devenit mai atractivă. Însă povestea de dragoste dintre Cleopatra şi Marc Antoniu a spart barierele timpului, căci niciunde în întreaga istorie nu a mai existat o iubire de o asemenea intensitate. Dragostea dintre Cleopatra şi Antoniu ar fi putut schimba lumea, dacă Antoniu ar fi reuşit să preia puterea asupra Romei! Între 1540 şi 1905, Cleopatra a fost figura centrală a 77 piese de teatru (dintre care cea mai cunoscuta a fost Antoniu şi Cleopatra a lui Shakespeare), 45 de opere şi 5 spectacole de balet!

Confruntarea rococoului cu neoclasicismul

Rococoul este un stil mai mult decorativ decât arhitectural. Nu aduce nimic nou din punct de vedere al spaţiilor, ci doar în decoraţie, ce devine abundentă. Rococoul este preocupat de interior şi  este, de fapt,  o continuare a barocului şi nu o revoltă împotriva acestuia. Dar, în momentul în care Tiepolo termina frescele palatului Labia, apărea primul semnal al unui nou stil artistic, neoclasicismul, prin lucrarea lui J.J. Rousseau „Despre artă şi ştiinţă” (1750). Autorul ţintuia la stâlpul infamiei desfrâul şi luxul, specifice rococoului. Moralistul îndemna reîntoarcerea artei la simplitate şi naturaleţe. Tinerii artişti au început să studieze din nou operele antichităţii şi interesul lor s-a îndreptat spre „virtuoşii” Romei republicane. Subiectul „Cleopatra” cade în dizgraţie; iar lucrările pictorilor sunt populate din ce în ce mai mult de o societate masculină, militară şi austeră.

Tiepolo începe să simtă ostilitatea adepţilor neoclasicismului abia după sosirea  lui la Madrid, în 1762. Îl însoţesc cei doi fii ai săi, Giovanni Domenico şi Lorenzo, pictori şi ei. Artistul urma să lucreze pentru regele Carlos al III-lea. Însă, pentru regele spaniol lucrau mulţi alţi artişti, printre care şi tânărul german Anton Raphael Mengs (1728 – 1779). Desigur, conflictele personale şi ambiţiile  au fost aici mai importante decât rivalitatea dintre cele două concepţii artistice diferite. Clasicismul lui Mengs părea însă mult mai modern. Observând triumful rivalului său, Tiepolo simţea că stilul rococo, cu care se identifica, aparţine trecutului. După ce au terminat de pictat sala tronului, Tiepolo şi fiii săi se apucă de decorarea încăperilor  vestibulului şi a sălii gărzilor. În 1766, lucrarea este gata. Artistul începe apoi o altă comandă, şase tablouri destinate capelei San Pascual Baylon, care tocmai se construia la Aranjuez, la circa 50 kilometri de Madrid. Puţin timp după terminarea acestei comenzi, la 27 martie 1770, Tiepolo moare. Arta lui a murit şi ea odată cu el. Operele sale au fost uitate mult timp. Când le-au redescoperit, specialiştii au fost uimiţi să constate marea măiestrie în crearea unei adevărate picturi iluzioniste.

Giovanni Battista Tiepolo (1696 – 1770)

Este ultimul mare maestru al şcolii veneţiene de pictură şi cel mai mare  muralist al stilului rococo. Este poate şi cel mai mare pictor al secolului al XVIII-lea. A fost înzestrat cu un remarcabil talent de desenator şi colorist. A pictat în special plafoane în numeroase palate, vile şi biserici, căpătând reputaţia de mare maestru al figurilor în zbor. A decorat Academia din Veneţia, Palatul Regal din Madrid şi palatul principelui-episcop din Würzburg. La Würzburg realizează cea mai mare frescă de până atunci, circa 600mp, între anii 1751-1753. Aceasta îi aduce un renume internaţional. Considerat „ultimul spirit olimpian al Republicii Veneţia”, Tiepolo a fost, ca şi Tizian, o vedetă europeană. El este, de fapt, ultimul dintre marii decoratori de boltă. Creaţia lui se desfăşoară însă în ultimii ani lipsiţi de griji ai Veneţiei suverane. Din anul 1796, teritoriul veneţian devine teatru de război pentru armatele austriece şi cele franceze. În anul 1797 abdică ultimul doge şi Republica veneţiană îşi pierde independenţa; Bonaparte o cedează austriecilor.

NOTE

1. http://www.samaelwings.com/grecorom/b.html

2. Plinius Maior, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoștiințelor din Antichitate, vol. II, Ed. Polirom, Iași, 2001,p. 129