Autor: Oana Ilie.

La 11 iunie 1926, la Tribunalul Ilfov este autentificat testamentul¹ Alexandrinei Al. Bellu, care fusese încheiat în prezenţa avocatului Al. Michailescu. Averea acesteia era împărţită între copii şi Academia Română. Copiii primeau moşiile din Tăriceni, Pielea şi Cătunul Roata iar Academia proprietatea din Urlaţi².

Astfel, moşia Tăriceni³ din judeţul Prahova, (conacul, clădirile şi grădina din vatra satului), cu suprafaţa de 300 pogoane (150 ha) urma să fie împărţită între Alexandru Al. Bellu, George Al. Bellu şi Constantin Al. Bellu, iar moşia Pielea⁴ (Mârzăneşti) din judeţul Teleorman, de 400 pogoane (200 ha) între Ştefan Al. Bellu, Radu Al. Bellu, Eliza G-ral  G. Vlădescu, Irina D. Bagdat. Cea de-a treia moşie, cea din Cătunul Roata (jud. Vlaşca), era lăsată în indiviziune copiilor.

Academia primea proprietatea din Urlaţi⁵, care se învecina nord cu via d-nei Ecaterina Sp. Mihăilescu, la sud cu proprietatea lui G. Bellu, la est cu via Gheorghiu şi la vest cu şoseaua Urlaţi-Orpoaia. Pe proprietatea de la Urlaţi se aflau: o casă mare cu două etaje, o casă cu un etaj, un grajd, atenanse, o casă ruinată, vie şi un parc. Uzufructul acestei moşii era lăsat fiului George Al. Bellu, pe timpul vieţii, iar după moarte Academiei, în timp ce solul şi subsolul reveneau Academiei Române, dar dacă Academia concesiona subsolul pentru petrol era obligată se dea redevenţă copiilor ei, de minim 7 puncte. În cazul în care Academia ar fi refuzat donaţia, moşia Urlaţi era lăsată Crucii Roşii Române, iar dacă nici aceasta n-o primea, lui George Al. Bellu, cu tot cu obligaţiile subsolului.

Planuri ale moșiei de la Urlați.

Academia Română și urmașii familiei Bellu

Academia primeşte donaţia, dar, mult timp, nu poate să se bucure de ea, din cauza numeroaselor probleme juridice de care se izbeşte.

Încă din 1927, Academia înregistrează, cu numărul 44664, o petiţie în contra moştenitorilor Alexandrinei Bellu, prin care cere să i se predea legatul⁶ lăsat de aceasta prin testamentul din 11 iunie 1926, autentificat la nr. 17031. Cererea Academiei se judecă abia la 31 ianuarie 1929⁷. Sunt prezenţi: Academia, prin avocatul Oprescu, şi intimaţii: Alexandru Bellu, Ştefan Bellu, Radu Bellu, D-tru Bagdat⁸, reprezentaţi de avocatul Barasch, George Bellu şi Constantin Bellu, reprezentaţi de  avocatul Bădescu, lipsind pârâţii: gen. Vlădescu şi Eliza Vlădescu. O nouă înfăţişare are loc două săptămâni mai târziu, la 14 iunie 1929, la Tribunalul Ilfov secţia III civilă, în prezenţa  lui Scarlat Constantinescu (judecător de şedinţă) şi a lui Leon Rădulescu⁹.

Urmaşii Alexandrinei Bellu erau împărţiţi în două tabere: George şi Constantin nu se opuneau la admiterea cererii Academiei, iar ceilalţi erezi rezervatari (Ştefan, Radu, Alexandru, Eliza g-ral. Vlădescu şi D-tru Bagdat, ca tutore) se opuneau¹⁰, „deoarece legatul depăşeşte cantitatea disponibilă de care putea dispune testatoarea şi ca atare reclamata nu ar putea fi trimisă în posesiune decât pe o cotă parte din legat”, cerând o expertiză care să evalueze întreaga succesiune şi „măsura în care legatul a trecut calitatea disponibilă”. Luând în considerare faptul că testamentul nu a fost contestat, deci satisfăcea toate condiţiile de formă pentru a fi valabil, şi că „în speţă nu este locul de a se ordona probatoriul cerut de părţi, ci urmează ca cererea reclamantei să fie admisă, pur şi simplu, ca bazându-se pe un testament autentic, care emană incontestabil de la defuncta Alexandrina Bellu şi care este valabil în formă”¹¹, Tribunalul a hotărât să admită cererea Academiei şi i-a obligat pe Alexandru, George, Constantin şi Radu Bellu, D-tru Bagdat şi Eliza G-ral Vlădescu, toţi în calitate de erezi, să predea reclamantei moşia Urlaţi şi a ordonat trimiterea în posesie a reclamantei asupra nudei proprietăţi a acestei averi.

Apelul și recusrsul sunt respinse

Moştenitorii nu renunţă şi fac apel în contra sentinţei civile nr. 174/1929 şi a jurnalului nr. 1884/ 31 ianuarie 1929, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia III, prin care s-a admis cererea Academiei Române şi i-a obligat pe „erezii rezervatari ai defunctei” să predea Academiei terenul, clădirile şi bunurile din Urlaţi. Nici de această dată nu au câştig de cauză, tribunalul Prahova, secţia III, dispunând executarea deciziei civile nr. 394/1930 a Curţii de Apel, secţia IV, Bucureşti, învestită cu formula executorie la nr. 446/ 1930, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul făcut de Alexandru Bellu, Ştefan Bellu, Radu Bellu, George Dumitru Bagdat, minor devenit major, şi d-l Bagdat, în calitate de tutore legal al minorilor săi, în contra sentinţei civile nr. 174/1929¹².

Nemulţumiţi de sentinţă, moştenitorii Alexandrinei au făcu recurs la Înalta Curte de Casaţie, dar „recursul a fost anulat prin decizia 637 din 13 mai 1931” deoarece reclamanţii şi-au retras acţiunea (la 25 februarie 1931) cu rezerva de a reintroduce alta la timpul potrivit.

Spre sfârşitul anului, lui George Bellu, D-tru Bagdat, George Bagdat, Ştefan, Radu şi Alexandru Bellu şi Elizei G-ral Vlădescu, li s-au emis somaţiile cu nr. 11755-11762/ 1931, înmânate la 17 noiembrie 1931, pentru a nu se opune faţă de punerea în posesie a Academiei (care înregistrase, cu nr. 37854/1931, o petiţie prin care „stăruia” în executare). Astfel că, la 21 decembrie 1931, Nicolau Ştefan, portărel, şi avocatul Academiei, Mihail I. Oprescu, s-au deplasat la Urlaţi, unde l-au găsit doar pe George Bellu, căruia i-au comunicat calitatea şi scopul venirii lor. Cum acesta n-a avut „nimic de obiectat”, a fost declarată punerea în posesiune a Academiei şi s-a încheiat un proces verbal.

Între timp, mobilierul din casele de la Urlaţi a fost inventariat de Judecătoria Ocolului Mixt Prahova, ca făcând parte din averea rămasă de la defuncta Alexandrinei Bellu. În contra acestui inventar s-a făcut opoziţie de către D-tru. Bagdat, Eliza G-ral Vlădescu, Ştefan Bellu şi Radu Bellu. Contestaţia acestora a fost respinsă de Tribunalul Ilfov, secţia II civilă, prin sentinţa nr. 126/17 februarie 1928 ca „neregulat introdusă”¹³.

Odiseea unui teren petrolier

Odiseea legatului Alexandrinei Bellu nu se opreşte însă aici. Începe un nou conflict, de această dată între Academia Română şi Societatea „Astra”. Motivul: sonda instalată în 1933 de  Societatea „Astra”, pe terenul luat în concesiune de la Ecaterina Mihăilescu.

Cum între sondă şi moşia Urlaţi se aflau doar 42 de metri, Academia s-a simţit prejudiciată, susţinând că are dreptul la redevenţă, deoarece sonda cuprinde în zona ei de influenţă şi subsolul Academiei.

Pentru confirmarea afirmaţiilor sale, Academia cere, în 1941, geologului D. Ştefănescu să facă „un examen amănunţit” asupra donaţiei din Urlaţi¹⁴. Acesta stabileşte că sonda 102 a „Astrei” Române, aflată la N de proprietatea Bellu, a produs 9265,8 vagoane de ţiţei (din 1934 şi până la 1 decembrie 1940) şi 43.850.100 m3 gaze. În plus, la la SV şi S de proprietate mai există două sonde (155 şi 159) ale Societăţii „Româno Americane”¹⁵. Sonda 155 a dat (până la 1 decembrie 1940) 1699,7 vagoane de ţiţei şi 6.776.400 m3 gaze, iar sonda 159 a dat, până la aceeaşi dată, 706,3 vagoane de ţiţei şi 157000 m3 gaze,  „sleind în felul acesta subsolul” Academiei.

Un raport suplimentar asupra terenului Bellu este făcut la 12 septembrie 1942, pentru că, după adoptarea legii petrolului din 1942, s-a suspendat plata redevenţelor până la „stabilirea reţelei de exploatare a fiecărui şantier”¹⁶. Urmează un schimb de corespondenţă cu Societatea „Astra”, Academia cerând despăgubiri, conform decretului-lege asupra petrolului¹⁷ apărut în „Monitorul Oficial” din 17 iulie 1942. Societatea „Astra” răspunde că „perimetrele de comasare” pentru regiunea Urlaţi nu au fost încă trasate de Comisiunea instituită de art. 297 din noua lege. Se ajunge cu  petiţii până la Ministerul Industriei şi Minelor.

Cu toate că nu exista perimetrul de comasare, la 29 iulie 1942, „Astra” şi Societatea „Româno-Americană” fac o ofertă de preţ pentru concesionare de 145 000 lei/ ha şi redevenţă de 10%. Academia refuză, cerând 15% şi preţul de concesionare. Societatea Astra revine cu o nouă ofertă, dar nici aceasta nu este pe placul Academiei. Ba chiar mai mult, Ioan Calmuschi, avocatul Academiei, întocmeşte, la 30 septembrie 1942, un referat prin care cere să se intenteze 3 procese, unul contra Societăţii „Astra” cu despăgubiri de 6 000 000 lei şi două contra Societăţii „Româno-Americane”, cu despăgubiri de 500 000 lei fiecare (unul pentru fiecare sondă)¹⁸.

O concesiune…

Se ajunge totuşi la un acord între cele două părţi, în aprilie 1943, în urma negocierilor, semnându-se un contract de arendă¹⁹ între Academia Română (în calitate de concedent) şi Societatea „Astra Română” şi Societatea „Româno-Americană” S.A., cu preţul de 25  000/ha. La semnare, Academia a primit 90 000 (1/2 din preţ), iar 90 000 s-au plătit de către „Astra” moştenitorilor defunctei. Contractul stipula că societatea are dreptul să facă ce vrea cu terenul (să pună sonde, să taie pomii), oferind o redevenţă de 15% din producţia sondei, proporţională cu suprafaţa terenului concesionat.

Societatea „Astra” a acordat redevenţele încă de la încheierea acordului, dar Academia nu le-a încasat pentru că „nu se îndepliniseră formaţiunile de validare pentru terenul ei”²⁰. Redevenţe²¹ s-au plătit pentru perioada noiembrie 1944 – iulie 1947, în cuantum de 17 825 631, la care, după stabilizare s-au mai adăugat 40 238 lei stabilizaţi²².

Şi mult disputata problemă a perimetrului de comasare²³ îşi găseşte rezolvarea în aprilie 1945, după ce cu un an înainte, la 5  aprilie 1944,  Direcţiunea Generală a Minelor decisese că pentru sonda 102 AR Urlaţi va fi alcătuit din concesiunile Societăţii „Astra” Română, (de la Ecaterina Mihăilescu şi căpitan Negrea Popescu) şi proprietatea Academiei Române. Dreptul de exploatare revenea Societăţii „Astra”, până la 30 iunie 1958, iar redevenţa către proprietari²⁴.

… și un nou proces

Cu toate acestea, în primăvara anului 1945, Academia deschide proces Societăţii „Astra Română”, pretinzând că acesta s-a îmbogăţit în prejudiciul său. Daunele au fost evaluate de către Academie la o redevenţă de 15% asupra a 400 vagoane de ţiţei sustras din subsolul proprietăţii. S-a solicitat ca plată compensatorie suma de 12 000 000 lei. Tribunalul Ilfov a respins ca neconcludentă expertiza tehnică cerută de Academie,  iar prin sentinţa civilă nr. 353 din 14 aprilie 1945 a respins pe fond acţiunea Academiei²⁵, motivând că „Academia nu şi-a validat încă drepturile sale asupra subsolului terenului de la Urlaţi”, iar „Astra” nu a încălcat îndatoririle sale şi modalităţile de exploatare. Deşi cererile Academiei au fost respinse, s-au aprobat cheltuielile de judecată, Tribunalul obligând „pe reclamantă să plătească pârâtei”²⁶.

Academia nu renunţă, susţinând că argumentaţia tribunalului este lipsită de temei, pentru că autorizaţia dată de Ministerul Economiei, Societăţii „Astra Română” pentru săparea sondei „nu o pune la adăpost de răspundere faţă de proprietarii vecini” (mai ales că ei nu contestă autorizaţia)²⁷. Totodată, Ioan Calmuschi consideră că „Astra” a „nesocotit” legea minelor, pentru că terenul lor nu are formă dreptunghiulară cum cere legea, ci e un trapez foarte îngust. Aşa că… Academia face apel²⁸ în contra sentinţei civile nr. 353/1945 pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia V. Pe baza Legii Minelor din 1929 şi 1937 (privitoare la perimetrele de comasare şi zonele de influenţă) şi a Legii asupra petrolului din 17 iulie 1942 şi pe „principiul fundamental conform căruia nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească în dauna altuia fără o justă cauză” şi reluând argumentaţia anterioară, Calmuschi cere  expertiză tehnică  făcută de un geolog, pentru a se stabili care e zona de influenţă  a sondei 102 AR, la ce distanţă este sonda de proprietatea Academiei, ce cantităţi de ţiţei şi gaze au fost extrase din subsolul proprietăţii Academiei, care e dreptul de redevenţă cuvenit Academiei, care este valoarea în bani, calculată la preţul oficial din iulie 1942.

Apelul Academiei este respins însă, Societatea „Astra” susţinând, în întâmpinările depuse la tribunal, că pretenţiile Academiei sunt prea mari, că 15 % e un procent „arbitrar”, că sumele cerute sunt lipsite de bază de calcul (preţurile fiind variabile în perioada 1933-1942)²⁹.

Şi cum întotdeauna este loc şi de mai rău, prin decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486 (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 260 din 8 noiembrie 1945), moşia Bellu a fost luată din patrimoniul Academiei şi trecută în folosinţa Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Procesul nu se încheie însă aici, ministerul devenind succesorul Academiei, la 15  ianuarie 1949 când s-a introdus în cauză.

Dar noua situaţie politico-economică de după 23 august 1944 îşi pune amprenta şi asupra acestui vechi „conflict”, soluţionându-l cum nu se poate de banal. Tribunalul, invocând art. 6 din Constituţia R.P.R. din martie 1948, unde se stipulează că zăcămintele subsolului aparţin statului „ca bunuri comune ale întregului popor” şi legea naţionalizării din 11 iunie 1948³⁰, propune ca întreaga chestiune să fie supusă  atenţiei ministerului, pentru a retrage recursul, mai ales că suma de 12 000 000 lei, solicitată iniţial de Academiei, şi ulterior de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, se transformase, după naţionalizare în … 600 lei.

Aşa că, pe baza avizului nr. 56/1949 al Consiliului de Avocaţi al Ministerului Artelor şi Informaţiilor (aprobat de secretarul general al ministerului, H. Bădeanu), s-a cerut retragerea recursului şi închiderea dosarului.

NOTE

1. Autentificat la tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 17031/1926.

2. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 520/1948, f. 12.

3. Fiecare dintre copii câte 100 pogoane.

4. Fiecare câte 100 pogoane.

5. Moşia lăsată Academiei în memoria soţului, Al. Şt. Bellu, spre „a servi ca fond cultural  şi de încurajare a ştiinţei şi artei din România”.

6. Academia cerea ca „erezii rezervatari” ai defunctei Alexandrina Bellu să fie obligaţi să predea „imobilul” din Urlaţi – de fapt un teren pe care se aflau: 1 casă mare cu 2 etaje, o casă cu un etaj, grajd, atenanse, o casă ruinată, o vie şi un parc şi mobilierul din acele case.

7. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 26/1949, f. 121

8. În locul Irinei Bagdat care decedase în martie 1927.

9. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 26/1949, f. 121.

10. Au introdus şi o acţiune de „reducere a legatului lăsat Academiei”, împotriva Academiei şi a lui George Bellu, prin petiţia nr. 6778/1928. Dosar 821/1928, Tribunalul Ilfov.

11. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 26/1949, f. 122.

12. Ibidem, f. 32.

13. Ibidem, f. 50.

14. Ibidem, f. 22.

15. Între cele două societăţi există o convenţie de  exploatare comună.

16. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 26/1949, f. 68.

17. Noua lege a minelor stipula, printre altele, că proprietarii de terenuri din zonele de influenţă ale sondelor au dreptul la redevenţă indiferent dacă există sau nu un act de concesionare.

18. Ibidem, f. 173.

19. Valabil până la 28 martie 1973.

20. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 26/1949, f. 178.

21. Redevenţa pentru terenul Academiei se împărţea cu moştenitorii (conform testamentului), Academiei revenindu-i 7,275% din sumă.

22. Ibidem, f. 180.

23. Rezultând o suprafaţa de 21.930 mp.

24. A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 26/1949, f. 59.

25. Ibidem, f. 36.

26. Ibidem, f. 56.

27. Ibidem, f. 37.

28. Ibidem, f. 35.

29. Ibidem, f. 160

30. „Astra” a fost naţionalizată, intrând în componenţa Centralei Petrolifere „Muntenia”.