Autor: acad. Dan Berindei

Cu multă uşurinţă, unii condamnă întoarcerea către trecut şi aprecierea unor înaintaşi, care au săvârşit fapte care i-au înscris „în calendarul naţiunii”, uitând că nu există efect fără cauză şi că procesele istorice au o complexitate deosebită şi intercorelări care nu pot fi nici negate şi nici respinse. Suntem astăzi în bună măsură nu numai un rezultat  al propriilor noastre fapte, ci în foarte largă măsură suntem, mai ales, beneficiarii unor realizări trecute, ai sacrificiilor şi ai dăruirii unor înaintaşi. Cel de-al treilea miracol al existenţei istorice a românilor – după cel dintâi: extraordinara putere de rezistenţă a fragmentului de romanitate pe care-l ilustrăm de două milenii în această parte a Europei şi cel de-al doilea: viaţa statală neîntreruptă de la voievodatele începuturilor la constituirea României şi compromisul istoric realizat cu Imperiul otoman – l-a reprezentat strângerea românilor în graniţele unui singur stat, modern şi neatârnat. Dar acest proces, realizat printr-un complicat proces istoric, care a durat decenii şi la temeiul căruia a stat dăruirea naţiunii, a marcat totodată fapte extraordinare  ale unor personalităţi care s-au implicat fără să şovăie într-o luptă deseori inegală.

Omul potrivit la timpul potrivit

Printre aceste personalităţi s-a numărat şi Tudor Vladimirescu. Ca şi alte figuri ilustre ale istoriei naţionale, el a fost revendicat de mulţi şi contestat în contul altora. De două decenii, Vladimirescu a fost înscris de unii pe lista celor care, în cel mai bun caz, trebuie ignoraţi! În realitate, nimeni şi nimic nu-l poate înlătura din  istorie. El ocupă un loc de cinste într-un Panteon virtual al naţiunii române. El cel dintâi a deschis cu sabia porţile unei noi etape decisive a istoriei naţionale. Nu se cuvine a i se întina amintirea şi nici de a se încerca izgonirea sa dintre eroii fondatori ai ţării noastre.

Dar dincolo de faptele şi contribuţia sa la construcţia unei viitoare Românii, el fiind omul potrivit la timpul potrivit, Tudor Vladimirescu a fost o personalitate cu totul deosebită, singularizându-se printre contemporanii săi! A fost dotat cu inteligenţă şi mai ales cu voinţă, fiind şi înzestrat cu o dârzenie de caracter deosebită. S-a ridicat de jos, născut în Vladimirul Gorjului, într-o casă simplă de ţară, care mai dăinuie şi astăzi. Nu se cunoaşte nici cel puţin anul naşterii sale, dar, după toate probabilităţile, a văzut lumina  zilei în cel de-al optulea deceniu al veacului al XVIII-lea, ca fiu de mazil sau mai probabil doar de moşnean. Tatăl său era Constantin Ursu, iar mama sa era Ioana Bondoc. Ursu venise la Vladimiri din Prejna Mehedinţului, acolo unde Vladimirescu  a ctitorit o biserică, care-i păstrează tabloul votiv. A învăţat să scrie şi să citească de la un bătrân păstor, apoi a fost trimis pe lângă un  condicar din Craiova, unde şi-a continuat învăţătura de autodidact, iar de la acesta  a ajuns la curtea marilor boieri Glogoveni, de care a fost strâns legat, mai ales de Nicolae Glogoveanu. 

Cinstit, îndrăzneț, încăpățânat

Pornind de jos, a urcat treptele cunoaşterii, dar şi cele ale unei progresive ascensiuni sociale, ajutându-l inteligenţa, seriozitatea în tot ce făcea, şi voinţa. De tânăr, a citit ce-i cădea prin mână, dar cu un evident interes  şi cu efecte vizibile în formarea sa. În acelaşi timp, i-a slujit pe Glogoveni, ca om  de încredere, demonstrându-şi cinstea – lucru rar, în epoca fanariotă ! – dar, totodată, cu multă siguranţă şi pricepere şi-a clădit propria stare materială. Dar l-a mai atras şi slujba militară, într-o vreme în care armata propriu-zisă a ţării nu mai fiinţa şi aşa cum ne arată Mihai Cioranu, aghiotantul său, „a intrat între panduri după datina judeţului în care se născuse”. De altfel, întreaga viaţă el s-a considerat , aşa cum a scris în diata sa din 1812, „mai vârtos ostaş”. În paralel, folosind faptul că „slujba militărească” era „neregulată”, s-a îngrijit de treburile economice ale Glogovenilor, dar şi de ale sale proprii. Îngrijitor şi administrator de moşii, adăugând succesiv „părtişoarei de moşie” pe care o moştenise  noi achiziţii, harnic şi neobosit şi cu ambiţia de a-şi face starea, dar de a şi-o face cinstit, prin muncă, a desfăşurat şi activităţi negustoreşti, în ţară şi peste hotare, până la Pesta şi Viena, dar şi până la Odessa. Vânzarea de vite, mai ales de porci, în imperiul Austriei, i-a îmbunătăţit necontenit starea materială. „Tudor – scria despre el, colonelul Liprandi, şef al serviciilor secrete ruse în Principate –, era înzestrat cu o bună şi sănătoasă judecată, fiind, totodată, şiret, îndrăzneţ în fapte şi expresiile sale, şi pe deasupra încăpăţânat”.

Activităţile comerciale au avut două urmări fundamentale pentru Vladimirescu. L-au pus în legătură cu un număr de întreprinzători destoinici, care-i vor fi în preajmă nu numai pe planul afacerilor, dar şi  în privinţa planurilor sale de acţiuni socio-politice, ca Nicolae Zoican, Dimitrie Gârbea ori Ghiţă Opran şi, în acelaşi timp, l-au ajutat să cunoască stările de lucruri din imperiul alăturat şi să întâlnească românii bănăţeni şi ardeleni.

Dar el nu şi-a limitat activităţile la atât, deoarece  s-a implicat şi în cele ale administraţiei locale. Vătaf de plai al Cloşanilor, el şi-a făurit un renume deosebit prin comportamentul său integru, cu totul neobişnuit în etapa de sfârşit a regimului fanariot. În vremea domniei lui Constantin Ipsilanti, i s-a acordat lui Vladimirescu rangul de comis şi apoi cel de sluger, fiul de moşnean ajungând astfel în rândurile boierimii.

Un talentat comandant militar

Războiul ruso-turc din 1806-1812 i-a oferit lui Tudor Vladimirescu prilejul afirmării  în domeniul militar, atât în faţa conaţionalilor săi, cât şi faţă de comandanţii ruşi. A ajuns să aibă sub ordinele sale mii de panduri şi în acelaşi timp aprecierile comandanţilor săi i-au reliefat meritele deosebite, ei vorbind de „perfecta stare” în care şi-a păstrat unităţile, de „frumoase succese” pe care le-a repurtat, de “stăruinţa sa vigilentă” ori de „faptul că executase perfect misiunile încredinţate”, ei neezitând să-l califice drept “un comandant viteaz şi neînfricat”, care-şi îndeplinise sarcinile „cu toată exactitatea, râvna şi mare succes” şi care dăduse „exemplu de curaj celor aflaţi în subordine”. Dacă acestea erau impresiile  ofiţerilor ruşi, cu atât mai mult slugerul Tudor i-a impresionat pe pandurii din  subordine, care-l vor urma fără să ezite în 1821. Unul dintre aceștia a fost şi Ioniţă Ceganu, care-l evoca pe comandirul pandurilor: „Ce  om era căpitanul nostru Tudor! El, care nu râdea niciodată, când auzea că vin turcii asupra noastră, că se năpusteau păgânii ca vijelia, când cu gândul nu gândeai, el, de bucurie, începea să cânte şi să joace ca un  copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la  nuntă”. Consulul prusian Ludwig von Kreuchely avea să scrie şi el despre sluger că avea „curaj, talent militar şi chiar geniu”.

Dar Vladimirescu n-a fost apreciat doar de cei care au slujit sub ordinele sale, ori de tovarăşii de negoţ. Comportamentul său îl impunea în general respectului semenilor săi. “Era vestit pretiutindenea – îl înfăţişa aghiotantul său Cioranu –, de om drept, aspru şi câteodată crud”. Tabloul îl întregea căpitanul său Chiriac: „om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”. Un adversar al său, Ştefan Fănuţă, cronicar care s-a ascuns sub numele de Zilot Românul, îl înfăţişa astfel : „S-au întâmplat de l-am cunoscut şi cu adevărat avea omul şi duh firesc şi vorba lui puţină şi totdeauna pe gânduri şi, când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă, scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei!”.

Vladimirescu a mai avut o însuşire. El a fost şi un intelectual, cu o lectură variată şi de înalt nivel. Mergea la băi în Banat, la Mehadia şi împrumuta cărţi de la prietenul său, protopopul şi cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg. De la acesta, a citit la patru ani după apariţie, Istoria pentru începuturile românilor în Dachia a lui Petru Maior. Scrisul său, prin trăsăturile sale ca şi prin conţinut, ni-l dezvăluie, de altfel, ca pe un intelectual, iar gândurile lapidare pe care le exprimă într-o formă atrăgătoare confirmă acelaşi lucru. Rădăcinile patriotismului său, care cuprindea, fără îndoială, întreaga românitate, se întemeiau pe viziunile sale despre viitorul ţării sale mici, dar şi ale neamului său în integralitatea sa, ceea ce explică interesul său special pentru Moldova şi legăturile pe care le-a avut cu românii bănăţeni şi transilvăneni.

„Și mult au fost, puţin  au rămas…”

După pacea de la Bucureşti, din 1812, Vladimirescu se gândise la o eventuală desţărare, dar apoi a rămas pe loc, continuându-şi activităţile, dar fiind totodată din ce în ce mai stăruitor preocupat de ridicarea ţării în lupta pentru libertate. În vara anului 1814, a plecat la Viena, trimis într-o problemă de succesiune  de Nicolae Glogoveanu. A stat timp de câteva luni în capitala Austriei, unde cu destoinicie a câştigat şi un proces, urmărind totodată cu deosebit interes evenimentele legate de  Congresul de la Viena. Încă în iulie 1814, Vladimirescu îi scria de la Viena lui Glogoveanu: „Se aşteaptă în octombrie din toate părţile miniştri pentru congres şi vine şi împăratul Rosiei. Se sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile celea; şi mult au fost, puţin  au rămas”. Oricum, Vladimirescu ne apare şi ca un  cunoscător al evenimentelor externe.

Reîntors de la Viena, el şi-a dus mai departe activitatea de vătaf al plaiului Cloşanilor, fiind utilizat , la un moment dat, şi pentru a verifica o încălcare a hotarelor ţării, când a stat mai multe zile la munte cu boierul Iordache Oteteleşeanu, şi amândoi şi-au „împărtăşit sentimentele patriotice”. Între timp, slugerul intrase şi în vizorul boierimii naţionale, inclusiv al unor mari boieri.

Se apropia anul 1821 şi Tudor Vladimirescu avea să se găsească în centrul evenimentelor. El a fost considerat ca un firesc conducător de către toate categoriile sociale interesate într-o schimbare fundamentală, de la clăcaşi, la ţăranii liberi, la orăşeni şi până la boierime, inclusiv marea boierime naţională. Om chibzuit,  a căutat să se asigure de un sprijin prin înţelegeri scrise pe care le-a încheiat atât cu reprezentanţii Eteriei greceşti, pentru o întrajutorare reciprocă, întemeiată însă pe sprijinul militar al Rusiei, cât şi cu trei mari boieri – Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu – care i-au dat mandat să ridice ţara.

În împrejurările sfârşitului lui Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot, evenimentele s-au precipitat. Vladimirescu a dat dovada rarelor sale însuşiri, el adaptându-se chiar răsturnărilor de situaţii, când sprijinul militar al Rusiei nu s-a produs. Denumit „domn” de panduri, el a cârmuit ţara într-o situaţie de o deosebită complexitate, confirmând calităţile care i se atribuiau. A căzut victimă neîncrederii şi complotului, manifestându-şi până la tragicul său sfârşit aceeaşi intransigentă dârzenie. A intrat în legendă, dar nici până astăzi şi probabil niciodată nu-i vor fi găsite rămăşiţele martirizate. Cel care s-a dăruit „cu lăudată râvnă patrii sale”, cum se scria într-un apel adresat marilor boieri în 1822, rămâne aşa cum îl caracteriza Gazeta de Transilvania în 1848: „răzbunătorul libertăţii moldavo-valahe” ori cum îl califica Petrache Poenaru: „gloriosul bărbat Tudor Vladimirescu în al cărui piept ardea focul sacru al dorului de patrie”.