Autor: Andrei Vlad.

În dreptul internaţional nu putem găsi un moment mai important, de schimbare de paradigmă, asemenea celui reprezentat de încheierea Războiului de 30 de ani şi consecinţa sa directă – Westfalia¹.

Practic, momentul 1648, prin încheierea tratatului de pace de la Westfalia, este considerat a fi începutul sistemului actual de drept internaţional. Acel tratat definea, într-o primă formă, dimensiunea duală a suveranităţii naţionale. Anume dimensiunea internă, ce se referă la atributul statului de a deţine monopolul legislativ în cadrul teritoriului său, şi dimensiunea externă, sau independenţa oricărei naţiuni faţă de autoritatea altei naţiuni, precum şi egalitatea de care acestea se bucură în dreptul internaţional.

Sistemul rezultat legitima pacea prin ideea egalităţii suverane şi autonomiei dinastice, precum şi prin regula statului, înţeles drept exclusivitate a controlului asupra unui teritoriu. Consecinţa directă a aplicării acestor principii este delegitimarea imixtiunilor pe care Biserica Catolică le făcea în politica internă a statelor europene. Se ajunge astfel la separarea puterii laice de cea religioasă.

Războiul de 30 de ani este descris de cea mai mare parte a istoricilor drept un conflict axat pe clivajul dintre statele cu ambiţii universaliste (Imperiul habsburgic) şi statele cu aspiraţii individualiste (Danemarca, Suedia, Franţa, Olanda), un conflict plecat dintr-un ideal, acela al suveranităţii egale. Paradoxal, Leo Gross este cel care a popularizat, în anii ’50, această idee, găsind în Tratatele de Pace de la Westfalia „poarta dinspre lumea veche spre cea nouă”, întemeiată pe valorile amintite mai sus. Toate aceste caracteristici le reunim generic sub titulatura “mitului Westfalic”. Încercăm astfel să propunem o viziune alternativă, mai bine zis o reinterpetare a textului tratatelor. Plecând de la axioma conform căreia fiecare stat necesită mituri fondatoare şi extrapolând-o, afirmǎm că ordinea internaţională actuală necesită un fundament mitic, altfel spus necesită un terţ de la care să se revendice. Acest terţ este reprezentat de cele două tratate (Műnster şi Osnabrűck) ce denumesc împreună Pacea Westfalică.

Scurt istoric²

După colapsul Imperiului Roman de Apus din anul 476, majoritatea teritoriilor din Europa se găsesc aruncate în haos, ca urmare a invaziilor barbare. Politic, comunităţile erau dezbinate, iar organizarea socială era de factură heterogenă; drepturile şi obligaţiile indivizilor difereau dramatic, intrând de cele mai multe ori în conflict. Structura feudală descentralizată nu se întemeia pe o ierarhie strict liniară. Mai multe instanţe juridice îşi exercitau influenţa asupra unui teritoriu, iar suzeranităţi asimetrice şi întregi sisteme de enclave abundau, ca urmare a sistemului vasalic. De abia în secolul XI apar forme organizate de guvernare sub influenţa anumitor monarhi, uniţi pe filiera creştinismului. Această uniune spirituală va oferi ulterior energia şi forţa pentru susţinerea Cruciadelor, puternic catalizator ce a favorizat schimbările realităţilor sociale din Occident.

Carol cel Mare reface Imperiul Roman de Apus în anul 800. Ulterior, acelaşi imperiu, semnează Tratatul de la Verdun (843), ce va duce la naşterea unor serii de conflicte militare între Rege şi Papă, ambii emiţând pretenţia de a conduce fără a fi supuşi altei instanţe: primul neagă autoritatea universală a Papei, iar celălalt emite „doctrina celor două săbii” conform căreia Dumnezeu delega puterea Sa atât spiritual, cât şi temporal direct către Papă. Astfel, societatea europeană devine scena unui conflict bidimensional: orizontal, între tendinţele seculare şi cele sacre, şi vertical între Papă şi Imperiul german, respectiv între celelalte state europene. Din punct de vedere al monarhilor, conflictul se purta între autoritatea lor şi cea a vasalilor, dar şi în relaţie cu Vaticanul.

În ciuda unor eforturi susţinute, Papalitatea nu a reuşit niciodată să fie recunoscută în totalitate de către conducătorii  Europei (Franţa şi Spania nu au acceptat niciodată să fie vasali, iar Anglia repudiază autoritatea Vaticanului în 1366).  La această slăbire a Bisericii se adaugă Marea Schismă a Bisericii Creştine (1054, 1378-1417), precum şi forţele Reformei (prin Luther şi Calvin) ce favorizau guvernarea seculară.

Chestiunea religiei

Pe teritoriile germane problema prezenta o complexitate aparte: chestiunea religiei. Imperiul, deşi avea drept religie oficială religia catolică, o serie de prinţi germani au ales să îmbrăţişeze protestantismul. Gradual, diferenţele dintre cele două viziuni au dus la conflicte şi războaie, încheiate cu Pacea de la Augsburg (1555) şi cu stabilirea principiului cuius regio eius religio – religia suveranului devine religia teritoriului dominat. Indirect, această regulă a dus la atingerea acelei mase critice necesare pentru obţinerea independenţei şi ruperea de Imperiu. Astfel, ajung să se formeze două coaliţii armate – Uniunea Evanghelică (1608) şi Liga Catolică (1609). Aceste două blocuri devin centrul de greutate în politica europeană, atrăgând de partea lor diverse state. Acest fapt, aparent banal, va juca un rol esenţial în argumentaţia noastră referitoare la efectele Păcii. În 1618, protestanţii se revoltă împotriva catolicilor, pornind astfel Războiul de 30 de ani. Început iniţial dintr-un antagonism puternic între cele două religii, acesta ajunge în final un conflict ce urmărea să refacă ordinea politică din Europa, fiecare parte implicată încercând să-şi crească baza de putere şi influenţa.

Tratatele de Pace

Odată stabilit contextul istoric ce a precedat începutul războiului, putem să analizăm textul efectiv al tratatelor de pace (Műnster, Osnabrűck)³ ce alcătuiesc în termeni generici Pacea Westfalică.

Tratatul de la Osnabrűck s-a încheiat între două entităţi politice: regina protestantă a Suediei (împreună cu aliaţii săi), pe de o parte, şi Imperiul Habsburgic (împreună cu prinţii germani), de cealaltă parte. Tratatul de la Műnster a avut drept semnatari pe regele catolic al Franţei (împreună cu aliaţii săi) şi Împăratul Habsburgic şi prinţii germani. Explicaţia ţine de cutuma timpului, ce preţuia în mod special diplomaţia de tip bilateral.

Încă din primul articol, tratatele afirmă unitatea creştinătăţii, dar, în acelaşi timp, şi existenţa mai multor diviziuni în acest cadru religios. Pacea presupune în plus şi buna-înţelegere dintre părţile semnatare. Acestea se angajează să se respecte reciproc, ba chiar mai mult, să facă toate eforturile pentru înlesnirea „beneficiilor, onoarei şi avantajelor” celorlalţi în vederea promovării „păcii şi prieteniei” dintre combatanţi.

Este demnǎ de observat tactica folosită de Franţa şi Suedia, care au urmărit atragerea în tratat şi a prinţilor germani. Scopul a fost unul eminamente politic – de dezbinare şi slăbire a Imperiului Roman de Apus, nicidecum de consacrare a normei suveranităţii naţionale ca valoare supremă a unui stat. Putem spune cel mult că acest document a încercat să rezolve anumite probleme constituţionale şi de reglare a echilibrului balanţei de putere. Articolul 70 (Műnster)  ar putea fi considerat probă suficientă pentru susţinerea tezei ce afirmă destrămarea Imperiului habsburgic în favoarea entităţilor componente. Cuvinte precum „capitulare”, „sancţionarea Imperiului” sau textul în sine al articolului (ce impune Tratatul drept normă legală obligatorie, cu caracter perpetuu, ce trebuie respectat de Dietă şi de Curţile de Justiţie) justifică această idee. Realitatea este însă cu totul alta, imperiul destrămându-se efectiv în urma războaielor napoleoniene.

Pacea Westfalică se revendică de la Pacea de la Augsburg, în încercarea de a stabili un cadru legal stabil în chestiunea religiei şi a practicilor religioase. Deşi principiul cuius regio eius religio nu este abandonat în mod explicit, apar o serie de limitări constituţionale ale sferei de influenţă a prinţilor. Spre exemplu, schimbarea religiei unui prinţ nu aducea cu sine şi schimbarea religiei populaţiei aflate sub jurisdicţia acestuia.

Articolul 5 (Osnabrűck) introduce ceea ce s-ar numi, după standarde moderne dreptul la libertate religioasă şi de conştiinţă. Concret, acest articol obligă părţile semnatare să respecte minorităţile religioase din teritoriile asupra cărora îşi exercită autoritatea. Sfera aceasta de libertate include exercitarea fără de constrângeri a practicilor religioase specifice (protestanţilor în teritoriile catolice şi catolice în teritoriile protestante; atât privat, cât şi public) şi educarea liberă în funcţie de religie. Singura condiţie e reprezentată de respectarea obligaţiilor numiţilor vasali faţă de Prinţ. În plus, se garantează participarea acestora la viaţa publică, ca membri cu prerogative egale în diversele ghilde (negustori, artizani etc.), dar şi accesul neîngrădit la serviciile sociale oferite de stat (spitale). Se instituie astfel prin Tratat egalitatea de jure a catolicilor şi protestanţilor sub auspiciile creştinismului, inclusiv în ocuparea funcţiilor politice din Dietă şi celelalte corpuri decizionale (conform art. 1).

Rezolvarea pretenţiilor teritoriale

Altă chestiune urmărită de Pacea Westfalică ţine de satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Franţei şi Suediei⁴. Scopul expres îl reprezenta restrângerea ariei de influenţă a Imperiului habsburgic şi consolidarea puterii celorlalte părţi implicate în Războiul de 30 de ani. Suedia primea ţărmul sudic al regiunii Baltice, Pomerania de vest, insulele Rugen, Usedorm şi Wollin, diocezele Bremen şi Verdun, portul Wismar. Regele suedez ocupa un loc în Dietă, ca reprezentant de drept al acestor regiuni. Desigur, transferul teritorial nu era unul total, teritoriile devenind fiefuri în cadrul Coroanei suedeze (cf. Osnabrűck).

Franţa obţine diocezele Metz, Toulon, Pinerolo, Strasbourg, regiunea Alsacia (preluată de la Austria). Spre deosebire de Suedia, aceste teritorii devin parte integrantă a Coroanei franceze. Tratatul mai recunoaşte formal Provinciile Unite ale Olandei şi independenţa sui generis a Confederaţiei Elveţiei (cf. Műnster). Deşi acest argument a fost folosit în multe ocazii pentru susţinerea mitului Westfalic, niciodată independenţa Elveţiei în raport cu Imperiul nu fusese pusă la îndoială. Tratatul nu face altceva decât să recunoască o realitate de fapt. Singurul motiv pentru care Elveţia apare în Pace este motivat de alăturarea oraşului Basel Confederaţiei, care încearcă prin participarea la conferinţe să i se acorde aceleaşi drepturi pe care Elveţia le avea deja. În orice caz, termenii folosiţi nu pot fi substituiţi, nici ca înţeles, nici ca practică, cu cel al suveranităţii naţionale.

Se poate observa cu uşurinţă scopul explicit al Tratatelor de a slăbi puterea Imperiului Roman de Apus. La aceste împărţiri teritoriale se adaugă şi puterea sporită de care beneficiază Prinţii germani, precum şi independenţa de a practica în mod liber şi neîngrădit religia dorită. Imperiul îşi pierde, deci, caracterul catolic în favoarea unei federalizări pe criterii în primul rând politice.

Independenţa prinţilor germani⁵

Principiile statalităţii moderne se revendică de la Pacea Westfalică. Din textul tratatelor s-au accentuat articolele ce afirmau drepturile şi libertăţile Prinţilor în raport cu Împăratul. Este una dintre principalele axe pe baza căreia apare mitul Westfalic. Opinia comună reţine faptul că entităţile politice ce formau Imperiul primesc dreptul de a intra în alianţe în mod independent (atât între ei, cât şi cu celelalte puteri europene). Şi într-adevăr, la o primă privire, articolele par a fi destul de evidente în această direcţie. Problema este însă una de substanţă. Articolul 65 (Műnster) ce tratează această problemă afirmă independenţa de facto a Prinţilor, dar în anumite limite. Deşi ei, din acest moment, jucau un rol inalienabil în discutarea şi hotărârea politicilor urmate de Imperiu, dreptul de a se alia era constrâns de existenţa unei ameninţări, iar alianţele astfel formate trebuiau să respecte autoritatea Împăratului, legile Imperiului, să fie ghidate de scopul păstrării păcii publice şi de preceptele Westfalice. Practic, independenţa de care se bucurau aceşti prinţi îi constrângea (în mod paradoxal) să rămână sub sfera de influenţă a Suveranului german. Prin Tratatul de la Osnabrűck (articolul 8) se reafirmă acest principiu. 

Funcţiile deţinute, până în momentul declanşării Războiului, de Dieta Imperială sunt reafirmate, oferindu-li-se o bază legală solidă (se reiterează autoritatea exclusivă asupra regimului taxelor, legiferării, iniţierii războaielor etc.).

Merită să reamintim un fapt menţionat în istoricul relaţiilor pre-Westfalice şi anume înfiinţarea în 1608 a Uniunii Evanghelice şi în 1609 a Ligii Catolice de către prinţii germani. Acest fapt dovedeşte, fără urmă de îndoială libertatea de care aceştia se bucurau, chiar şi înaintea Războiului. Este o realitate atestată istoric ce ne arată existenţa unei politici externe proprii, independente de aceea a Imperiului. Concret, aceste tratate nu fac altceva decât să legitimeze o practică ce exista de aproape jumătate de secol. Mai mult, am putea afirma că puterea lor este diminuată de articolele menţionate mai sus, prin introducerea acelei prevederi ce opreşte intrarea în alianţe ce se opun prin scopuri şi mijloace autorităţii Imperiului. Este încă o dovadă a mitificării Păcii Westfalice.

Falsa imagine „clasică”

Restul textului documentelor se preocupă de aspecte interne ale Imperiului. Am arătat că imaginea clasică privind Westfalia, ca punct pivotal în înţelegerea ordinii internaţionale actuale, este falsă. Tratatele se concentrează, în primul rând, pe stabilirea limitelor libertăţii religioase a supuşilor din diferitele landuri germane şi pe împărţirile teritoriale dintre Marile Puteri, ca urmare a finalizării Războiului. Prin aceste două idei contrazicem din start imaginea unui război pornit în virtutea unor principii morale, de auto-determinare a popoarelor asuprite de un Suveran nelegitim. Este, pur şi simplu, un conflict pornit de nevoia primatului puterii.

Cu toate cedările de teritorii, putem observa caracterul de fiefuri pentru regiunile acordate Suediei, iar în cazul Franţei a regiunilor ce se bucurau de o autonomie sporită (precum Strasbourg). După accepţiunea modernă, ar fi vorba de o descentralizare a Imperiului, ascunsă sub termenii unor cedări teritoriale. În plus, corpurile decizionale ale Imperiului (Dietă şi Curţile) au ultimul cuvânt în elaborarea politicilor.

Imperiul habsburgic dispare în fapt odată cu cucerirea acestuia de către Napoleon, în 1806. Deci, nu numai că Westfalia nu a dus la dispariţia puterii imperiale, dar nici nu a reuşit să creeze un cadru legal de state independente. Principatele germane capătă autoritate deplină doar în urma războaielor napoleoniene.

Nu am încercat prin aceste rânduri să dezavuăm importanţa Tratatelor, ci doar să arătăm, folosindu-ne de dovezi atât sintetice, cât şi analitice, că moştenirea Westfaliei este prea puţin relevantă în analiza sistemului internaţional actual. Ceea ce nu se poate nega este instaurarea, pe baze legale şi legitime, a unei noi ordini  (prin consacrarea în scris a practicilor informale). Astfel, scena politică europeană capătă un sens; este scoasă de sub auspiciile unei anarhii aparente. Putem afirma doar moartea ideii unei uniuni universale creştine, subordonată Papei, în favoarea unui ansamblu de state conduse de lideri regionali. Tratatele au o deci o importanţă locală (din punct de vedere temporal). 

Un principiu al bunelor practici internaţionale este acela al predictibilităţii acţiunii statelor. Pacea Westfalică creează un precedent în acest sens. Putem discuta de importanţa dialogului în dreptul internaţional, de nevoia de cunoaştere reciprocă a participanţilor, de creare a unei baze de putere întemeiată pe interese şi scopuri comune. Acestea sunt merite clare ale Westfaliei. Considerăm că evoluţia sistemului internaţional a fost una dialectică, fiecare pas ce a dus la prezenta stare de fapt jucând un rol mai mult sau mai puţin important.

Lipsa doctrinei suveranităţii

După cum se poate observa, în analiza noastră asupra Păcii Westalice, nu am menţionat în niciun punct doctrina suveranităţii. Acest fapt se poate explica prin absenţa termenului din textele ambelor tratate. Este o dovadă în plus a lipsei oricărei legături între concept şi momentul 1648.

Războiul de 30 de ani a fost deci un conflict axat pe nevoia teritoriilor germane de a avea un grad ridicat de autoritate, nivel ce putea fi atins doar prin creşterea autonomiei de care se bucurau. Iar aceşti doi termeni, chiar (sau mai ales!) luaţi împreună, nu pot fi înlocuiţi de acela al suveranităţii. Din preambulul tratatelor se afirmă că Franţa şi Suedia sunt garanţi ai păcii Westfalice. Acest statut aparte le permitea, iată, intervenţia în anumite cazuri. Chiar dacă nu s-a materializat, ameninţarea externă plana asupra politicilor Imperiului roman de Apus.

O analiză pertinentă a subiectului nu poate decât să demonstreze că, în mod direct, nu putem lega Westfalia de prima aplicare a ideii suveranităţii într-un tratat internaţional. Ceea ce am încercat să arătǎm este că noţiunea suveranităţii nu se revendică din secolul XVII. Deşi noţiunea apare cu mult înainte (a se vedea, spre exemplu, lucrarea lui Jean Bodin – Les Six Livres de la Republique, 1576), importanţa ei creşte abia în secolelele XIX şi XX. Mai mult, în epocă, suveranitatea se referea exclusiv la autoritatea individuală a suveranului. Avea, deci, un caracter individual, nicidecum unul naţional sau colectiv. Apariţia statelor-naţiune, împreună cu accentuarea principiului naţionalităţii, sunt responsabile, în primul rând, de popularizarea termenului şi de încadrarea sa ca principiu fundamental al statului. Explicaţia acestei false moşteniri pleacă din proiecţia istorică dinspre prezent spre trecut. Astfel, ţinând cont de faptul că istoria a fost, de regulă, scrisă dintr-o perspectivă naţionalistă, tendinţa de a căuta legături între trecut şi prezent, urmând o schemă unidirecţională (dinspre haos spre ordine absolută), a avut nevoie de valori ideologice (sau teoretice) prin care să-şi justifice evoluţia. Suveranitatea capătă astfel valenţe universale, devenind o metodă (şi nu o valoare) prin care se realizează analiza socio-istorică.

Un moment mai adecvat pentru explicarea genezei sistemului internaţional actual ar putea fi reprezentat de Revoluţia Franceză, cuplată desigur cu apariţia Constituţiei Americane. Înţelesul actual al termenului este cu mai multă uşurinţă asociat principiilor fondatoare ale Republicii Franceze şi Statelor Unite ale Americii, decât principiilor Imperiului Roman de Apus. Suveranitatea este prin definiţie înzestrată cu o natură duală – dimensiunea internă şi dimensiunea externă. Aceasta din urmă nu este în niciun fel discutată în contextul Păcii Westfalice.

NOTE

1. Leo Gross, The Peace of Westphalia, “The American Journal of International Law”, 42, p. 20-41, 1948.

2. Stephane Beaulac, The Power of Language in the Making of International Law, Koninklijke Brill NV, Leiden, Olanda, 2004, p. 71-97; Carpentier, J; Lebrun, F., Istoria Europei, ediţia a II-a, Humanitas, Bucuresti, 2006

3. http://avalon.law.yale.edu/17th_century/westphal.asp

4. Andreas Osiander, Sovereignty, International Relations, and the Westphalian Myth,  “International Organization”, Vol. 55, No. 2, pp. 251-287, 2001.

5. Stephen D. Krasner, Compromising Westphalia, International Security, vol.20, no.3 (Winter 1995-1996), pp. 115-151