Autor: Sergiu Musteaţă.

Imediat după anexarea Basarabiei din anul 1940 autorităţile bolşevice au iniţiat aplicarea sistemului administrativ şi politic de model sovietic, inclusiv a celui educaţional, consolidat în URSS în anii ’30, după reforma şcolară din 1931, care a devenit una din verigile importante ale noului regim¹. Instaurarea regimului sovietic a condus la lichidarea sistemului românesc de educaţie afirmat în Basarabia în urma unui şir de reforme în perioada interbelică².

Cadrul normativ

Implementarea şi dezvoltarea sistemului educaţional sovietic, între anii 1944 şi 1991, s-a realizat gradual, în contextul mai multor reforme. În prima etapă s-a „dus lupta pentru lichidarea analfabetismului”, s-a introdus învăţământul general obligatoriu de şapte ani, s-a lărgit reţeaua de şcoli medii şi s-a iniţiat procesul de trecere la învăţământul mediu general de 10 ani. După Congresul XX al PCUS din 1956, la care au fost trasate noi direcţii de dezvoltare a URSS, s-a realizat şi o nouă reformă şcolară (1958-1959). Prin Legea despre înfăptuirea legăturii şcolii cu viaţa şi despre dezvoltarea continuă a sistemului învăţământului popular în RSS Moldovenească din 1959 s-a modificat structura învăţământului. Astfel, către anul şcolar 1962-1963, s-a efectuat trecerea de la învăţământul mediu de şapte ani la cel de opt ani³. Totodată, s-a trecut şi la învăţământul mediu complet de trei ani (clasele IX-XI), accentul fiind pus pe relaţia strânsă dintre instruire şi munca productivă. Prin această reformă s-a promovat ideea pregătirii profesional-tehnice a absolvenţilor şcolilor medii complete. Dar nici această reformare nu a fost una durabilă, deoarece după Congresul XXII al PCUS, în anii 1963-1964, a început o nouă reorganizare a sistemului educaţional, fiind redus învăţământul mediu general de la trei la doi ani (clasele IX-X)⁴.

În anul 1970, a fost aprobat de către Consiliul de Miniştri al URSS statutul şcolii medii de cultură generală, în care se prevedeau foarte clar sarcinile acestei instituţii educaţionale: formarea unei concepţii marxist-leniniste despre lume, educarea în spiritul internaţionalismului proletar, dragostea faţă de patria socialistă şi PCUS. Totodată, în articolul 3 al Statutului se menţiona că elevilor li se acordă posibilitatea să studieze în limba maternă, iar părinţii au dreptul să aleagă şcoala cu limba respectivă de instruire. În afară de limba de instruire, la dorinţă, elevii pot studia şi limba unui alt popor al URSS. Acest drept a fost mai degrabă unul declarativ şi s-a realizat mai mult în mediul rural, deoarece în oraşe învăţământul era preponderent în limba rusă. O dovadă în acest sens sunt numărul de şcoli din oraşele şi satele RSSM. Astfel, în anul 1964, din numărul total de 1119 şcoli, predominau şcolile cu predare în limba rusă – 509, alte 461 şcoli erau cu predare în „limba moldovenească” şi 149 ‒ şcoli moldo-ruse⁵. Două decenii mai târziu, situaţia rămânea similară. În anul şcolar 1989-1990 erau înregistrate 1521 de şcoli, dintre care 976 şcoli cu predare în limba română, 413 şcoli ruse şi 123 şcoli mixte, iar în oraşul Chişinău, din 69 de şcoli, doar 11 erau cu predare integrală în limba română, 27 ‒ în rusă şi 31 erau mixte⁶.

Internaționalismul socialist și patriotismul sovietic

La începutul anilor ’70, a fost lansată o altă reformă educaţională, care avea menirea să accentueze şi mai mult formarea la tânăra generaţie a concepţiei marxist-leniniste despre lume, educaţia internaţionalismului socialist şi a patriotismului sovietic. Piloni ai acestei reforme au fost hotărârea CC al PCUS şi Consiliului de Miniştri al URSS din 20 iunie 1972 şi a CC al PCM şi Consiliului de Miniştri al RSSM din 8 august 1972 „Despre finalizarea trecerii la învăţământul mediu general şi dezvoltarea în continuare a şcolii medii”. Ca urmare a acestor intervenţii politice şi în baza Legii RSSM din 24 decembrie 1975, se introduce învăţământul mediu general obligatoriu de zece ani⁷. Ultima reformă sovietică din domeniul educaţiei a fost realizată în anii 1984-1986: principalele ei rezultate au fost trecerea la învăţământul primar de la vârsta de 6 ani şi la şcoala medie generală de trei ani (clasele IX-XI). Începutul democratizării societăţii sovietice la mijlocul anilor ’80 nu a influenţat calitatea acestei reforme. Sistemul educaţional a continuat să fie un instrument al ideologiei partidului unic, iar obiectivele educaţionale erau bazate pe formarea „cetăţeanului societăţii socialiste, constructor activ al comunismului”⁸. Constatăm că, timp de patru decenii, în RSSM au fost efectuate cinci reforme ale sistemului educaţional sovietic, ceea ce demonstrează că autorităţile sovietice erau într-o continuă căutare a unei forme „eficiente” de instruire şi formare a cetăţeanului sovietic. Dar, în majoritatea cazurilor, observăm lipsa de coerenţă şi continuitate a acestor intenţii politice. Din punct de vedere normativ, toate deciziile erau luate la Moscova şi introduse ulterior în republicile unionale, deseori fără a se cere părerea autorităţilor republicane. Un exemplu în acest sens a fost dispoziţia din 1955 a lui Bulganin, secretar al CC al PCUS, de a scoate „limba moldovenească” ca obiect de studiu din programul şcolar în şcolile ruse⁹. O dovadă în plus este Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 19.07.1973 privind „Bazele legislaţiei URSS şi a republicilor unionale în domeniul învăţământului”, prin intermediul căreia se stabilea clar responsabilitatea organelor centrale de partid în determinarea strategiei şi conţinutului învăţământului¹⁰.

Infrastructura

Construcţia şcolilor a fost pusă, în cele mai dese cazuri, pe seama colhozurilor. Astfel, organele de partid raportau că în perioada 1950-1958, în RSSM au fost construite de colhozuri 152 de şcoli cu 21,3 mii de locuri, iar cu mijloacele statului – doar 68 de şcoli cu 26 296 locuri¹¹. În Directivele Congresului al XX-lea al PCUS cu privire la dezvoltarea economiei naţionale a URSS în cincinalul al şaselea (1956-1960), Gh. Rudi, preşedintele Sovietului de Miniştri al RSSM, menţiona necesitatea participării mai largi a colhozurilor şi sovhozurilor la construcţia şi amenajarea şcolilor. Astfel, în perioada imediat următoare (1959-1965) au fost construite alte instituţii şcolare pentru 59 810 locuri¹². Din deciziile şi directivele organelor de partid se poate constata că responsabilitatea construcţiei instituţiilor şcolare era lăsată pe seama structurilor locale. Atât autorităţile de partid, cât şi instituţiile de cercetare din perioada sovietică evitau să arate distrugerile aduse de armata URSS în anul 1944. Doar în judeţul Cahul au fost distruse, în timpul operaţiilor militare din anul 1944, circa 170 de şcoli¹³. Deşi organele puterii puneau în sarcina colhozurilor, sovhozurilor şi altor întreprinderi să construiască anual noi şcoli, la începutul anilor ’70, aproape 30% din numărul total de elevi din republică continuau să înveţe în schimbul II¹⁴.

Instituţionalizarea sistemului educaţional în RSSM a avut loc prin schimbări şi reforme continue, care au condus la crearea bazei tehnico-materiale a şcolilor, pregătirea cadrelor didactice, organizarea şi coordonarea procesului educaţional sub egida strictă a autorităţilor de partid. În fiecare instituţie şcolară a fost creată o organizaţie de partid de bază, care se implica în toate procesele organizatorice şi didactice ale şcolii, iar directorii de şcoli şi şefii direcţiilor raionale de învăţământ făceau parte din nomenclatura de partid¹⁵. Activitatea şcolii era direct subordonată organelor de partid şi hotărârilor congreselor PCUS¹⁶. Desele intervenţii ale autorităţilor de stat şi deciziile de partid au stagnat dezvoltarea sistemului educaţional şi l-au orientat doar spre direcţiile trasate de congresele PCUS.

NOTE

1. V. Chistruga menţiona că „şcoala este o instituţie ideologică şi că în condiţiile socialismului dezvoltat rolul ei social creşte”. V. Chistruga, Perfecţionarea funcţiilor educative ale şcolii, Chişinău, 1982, p. 11.

2. Legea pentru învăţământul primar al satului şi învăţământului primar normal din 24 iulie 1924; Legea învăţământului particular din 22 decembrie 1925; Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928; Legea pentru învăţământul universitar din 22 aprilie 1932; Legea pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal din 27 mai 1939. Pentru detalii privind sistemul de învăţământ românesc din perioada 1918-1944 a se vedea în special partea a III-a a lucrării G.C. Cristea, Reforma învăţământului. O perspectivă istorică (1864-1944), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.

3. V. Chistruga, Sistemul leninist al învăţământului public în RSSM, Chişinău, 1984, p. 19.

4. AOSP a RM, Fond 51, inv. 28, dos. 180, p. 28.

5. Învăţământul sovietic, nr. 10, 1964, p. 14.

6. N. Matcaş, Reforma învăţământului, realizări şi perspective, Chişinău, 1994, pp. 21-22.

7. Legea RSSM cu privire la învăţământul public, Chişinău, 1976, p. 24.

8. Сборник документов и материалов о реформе общеобразовательной школы, Москва, 1984, с. 39.

9. AOSPRM, fond 51, inv. 19, dos. 229, f. 66.

10. Народное образование в СССР. Сборник документов 1917-1973, Москва, 1974, с. 138.

11. D. Şemeakov, I. Iaţenco, Revoluţia culturală în Moldova Sovietică, Chişinău, 1976, p. 21.

12. Ibidem, p. 31.

13. A. Moraru, Gh. Rusnac, I. Râşcă, Şcoala de cultură generală din R. Moldova (1944-1956), Chişinău, 1994, p. 10.

14. Învăţătorul sovietic, 1974, nr. 5, p. 14.

15. V. Beniuc, Gh. Rusnac, M. Sprînceană, Instituţionalizarea sistemului de putere în Moldova postbelică. Politica de cadre (1944-1950), Chişinău, 1997, p. 10. 16. T. Crăciun, Învăţământul public din RSSM în perioada dintre Congresele XX şi XXII ale PCUS, Chişinău, 1961, p. 15.