Autor: Corneliu Şenchea.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea bucureştean a păstrat în cronica timpului amintirea unei căsnicii fericite şi a unui exemplu al felului cum doi oameni au ştiut să-i facă şi pe alţii părtaşi la fericirea lor: soţii Grigore şi Irina Şuţu. Stăpâni ai unui mic, dar frumos palat, care adăposteşte actualmente Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, cei doi şi-au câştigat un renume de neegalat în epocă prin balurile şi seratele organizate la ei acasă.    

Cuibul unui conspirator

Palatul a fost construit între anii 1833-1835, după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Johann Veit, deosebindu-se de toate clădirile bucureştene ale primei jumătăţi a secolului al XIX-lea prin caracterul pronunţat apusean dat de intrarea maiestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti cu intrare îngustă şi de ferestrele largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite ale caselor româneşti, pătrate sau dreptunghiulare (Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1995, p.93). Mai mult decât atât, cele patru turnuri care flanchează clădirea sporesc nota de maiestuozitate a clădirii, conferindu-i aspectul unui castel şi încercând să rivalizeze cu orice palat domnesc. Ea reflectă de altfel şi caracterul de frondeur al celui care l-a construit, Costache Şuţu, boier venit la Bucureşti din Moldova, aflat veşnic în opoziţie faţă de domnie, ca descendent dintr-o veche familie fanariotă. Ştergerea lui de pe lista alegătorilor viitorului domn, sub motivul că era străin, după demiterea slită a lui Alexandru Dimitrie Ghica, l-a determinat să se implice într-un complot împotriva lui Gheorghe Bibescu, vizând asasinarea domnitorului la întoarcerea acestuia în ţară, la trecerea printr-o pădure aparţinând chiar lui Costache Şuţu. Reprimarea complotului, prin intervenţia ofiţerilor ruşi împământeniţi la noi, Jacobson, Pasnanski şi Horbatzki, nu l-a atins pe Şuţu. Probabil că domnitorul a avut în vedere vechimea familiei sale şi funcţiile pe care le deţinuse ca om de stat până atunci. Căsătorit cu Roxandra Racoviţă în 1816, a avut de la soţia sa cinci copii, dintre care primul născut (la 1819) a fost Grigore, viitorul stăpân al palatului bucureştean. Lor li se mai adăugau alţi cinci copii naturali, rezultaţi din legătura extraconjugală a lui Costache cu Elisa Orbescu. Departe de a fi un model în viaţa privată, Costache Şuţu va transmite această meteahnă fiului său, Grigore, în ciuda dezavantajelor de ordin fizic ale tânărului. Mă refer la înălţimea acestuia care nu prea îl avantaja, motiv pentru care era obligat să poarte adesea tocuri înalte.

Cu toate acestea, tânărul Grigore şi-a găsit o soţie, în persoana Irinei Hagi-Mosco, fata căminarului Ştefan Hagi-Mosco şi a Zoei Băleanu. Cununia a avut loc la 16 noiembrie 1856, iar actul a fost eliberat de protopopul Sachelarie de la Biserica Răzvan, aflată în Calea Moşilor, în spatele bisericii Sf. Gheorghe Nou, deşi tinerii căsătoriţi erau din mahalalele Colţea şi Enei. Emanoil Hagi-Mosco crede că la această biserică se va fi săvârşit cununia, deşi la acea vreme Sărindarul era biserica aristocraţiei bucureştene. La cununie au asistat părinţii celor doi şi însuşi mitropolitul Nifon. Încă un amănunt. Se pare că la început Grigore o iubise pe sora Irinei, Ecaterina, iar Emanoil Hagi-Mosco crede că tinerii s-ar fi căsătorit dacă n-ar fi existat o înţelegere între căminarul Ştefan şi domnitorul Alexandru Ghica, conform căreia acesta din urmă avea s-o ia în căsătorie. Căsătorie care nu a mai avut loc din cauza legăturii domnului cu contesa rusă Elisabeta Suchtelen, căreia i-a rămas credincios până la moarte, în ciuda neputinţei de a obţine de la ţar despărţirea de soţul ei. Aşa că, Grigore s-a decis pentru sora Ecaterinei, Irina.  

O moştenire cu folos… dar şi cu ponos

Încă din timpul vieţii lor, părinţii lui Grigore i-au dat în folosinţă palatul bucureştean, iar tânărul moştenitor n-a întârziat să-şi primească aici oaspeţii. Moştenirea se va dovedi (o spunem parafrazând titlul comediei lui Calderón de la Barca Numele cu folos, dar şi cu ponos) un avantaj şi o povară, în egală măsură. Bătrânul Costache, mândru de originea şi de descendenţa sa din osul unui domn fanariot, dispusese amplasarea pe clădire a stemei familiei sale, asemănătoare cu stema ţării, vulturul Munteniei pe de o parte şi bourul Moldovei pe de alta. Acest gest îl irită pe Alexandru Ion Cuza, care ordonă scoaterea ei, în caz contrar urmând să trimită pompierii pentru a proceda la aceasta. Dar nu a fost nevoie deoarece Costache Şuţu se conformă. Fire dificilă, bătrânul Costache devine după moartea soţiei sale, în 1866, foarte risipitor, fapt care-l determină pe Grigore să ceară punerea sub interdicţie a tatălui său. Salvarea averii devenea cu atât mai dificilă cu cât Costache Şuţu încredinţase administrarea acesteia nu fiului său, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci lui Scarlat Pherekyde, viitor preşedinte al Curţii de Casaţie. Numai după moartea lui Costache, în 1875, fiul său putu intra în posesiunea deplină a averii (care însuma şi alte frumoase proprietăţi) şi a palatului din Bucureşti, care îi fusese dăruit, aşa cum s-a văzut, dar fără titlu de proprietate. 

Grigore, spirit mai blând decât tatăl său, a reuşit să recâştige consideraţia domniei, mai ales prin faptul că la seratele sale o avea ca invitată pe metresa domnitorului, Maria Obrenovici. Programul seratelor era alcătuit în aşa fel încât să familiarizeze aristocraţia bucureşteană cu cele mai recente producţii în materie de muzică şi balet. Astfel, cu prilejul unui bal mascat din 16 februarie 1862, violonistul şi dirijorul Curţii din Bucureşti, vienezul Ludwig Wiest, a compus un cadril inspirat din opera lui Verdi Bal mascat.

Soţii Şuţu erau deosebit de amabili şi de ceremonioşi cu invitaţii, primindu-i în capătul de sus al scării monumentale a palatului, iar Irina Şuţu se îngrijea ca nici un invitat să nu rămână nemulţumit. Constantin Bacalbaşa ţine să sublinieze: „Şi în zilele de recepţie vizitatorii erau gloată. În al doilea salonaş, principesa Irina trona pe un fotoliu luxos, iar pe dinainte-i, în ordinea intrării, defilau cei care o vizitau. […] În salon mulţimea era mare, unii veneau, alţii plecau. Prinţul Grigore avea un cuvânt amabil pentru fiecare şi apoi pleca. Toată afacerea nu dura mai mult de zece minute. Protocolul era acela al unei Curţi, dar cu mai puţină rigiditate şi cu mai puţin fast.” Atenţia Irinei, aşa cum ne informează Emanoil Hagi-Mosco, se concentra în special asupra doamnelor şi domnişoarelor, în aşa fel încât nici una să nu rămână fără partener sau dansator. Acelaşi genealogist citat mai sus îi caracteriza pe soţii Şuţu ca pe o pereche de o mare simplicitate, reflectată atât în lipsa unui titlu nobiliar, cât şi în modul de a redacta cărţile de vizită unde sunt trecuţi ca „domnul” şi „doamna”. Nu de aceeaşi părere este şi Victor Bilciurescu, autorul cărţii „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi azi”. Să-i dăm cuvântul:

„Balul de la Şuţu, în casele unde a fost până mai deunăzi Primăria Centrală a Municipiului, în faţa Spitalului Colţea, era unul din cele mai pretenţioase baluri din vremea aceea, nu numai fiindcă amfitrionii erau foarte parcimonioşi cu invitaţii, nu numai fiindcă acest Şuţu purta pe atunci titlul de prinţ şi pe frontispiciul palatului avea zidit blazonul familiei, nu numai fiindcă ducea o viaţă cu adevărat princiară: avea atelaj scump cu cai frumoşi de rasă, cu trăsură deschisă sau închisă în formă de landou, cu care apărea la Şosea, cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă pe capră şi cu un câine de rasă la picioare; iar curtea palatuluimult mai mare şi cu mai multă vegetaţie ca astăzi, întreţinea un parc bine îngrijit prin care se plimbau păsări exotice de tot felul la care mai toată ziua şi obişnuiţii trecători şi cei în trecere pentru prima oară pe strada aceea; era, ziceam, unul din cele mai pretenţioase baluri, nu numai pentru motivele de care pomenii, ci mai cu seamă pentru consideraţia că treceai drept om de lume, drept un arbitru al eleganţei şi al manierelor alese, dacă ai fi frecventat măcar o singură recepţie sau un bal la Şuţu, frecvenţa conta ca un titlu de aristocraţie.

Mi-aduc aminte că a trebuit, ca să primesc o invitaţie la un bal la Şuţu, în prealabil să depun de vreo patru ori cartea de vizită, şi nu în ajunul balului, ci cu mult înainte, prevenit fiind de un obişnuit al casei, că acele cărţi de vizită din ajun alcătuiau o evidenţă de dorinţa de a fi printre părtaşii balului şi nu de a întreţine relaţii de curtenie faţă de gazdă.”

Alte comentarii sunt de prisos. Dar Bilciurescu nu era singurul nemulţumit de primirea ce i se făcuse în palatul Şuţu. Aristocraţii amfitrioni au găsit un revoltat de felul „rău” în care a fost tratat, după cum se va vedea fără intenţie, în chiar persoana unei rude. Este vorba despre nepotul Irinei, Mihai Ghica, fiul spătarului Costache Ghica şi a Mariţicăi Văcărescu (vară bună cu Irina Şuţu), iubita şi la urmă soţia lui Gheorghe Bibescu, aşa cum s-a văzut. Personaj deosebit de înfumurat, la fel de mândru de descendenţa lui dintr-o casă domnitoare valahă, care obişnuia ca pe hârtia de corespondenţă să-şi trântească pe monogramă o coroană regală, Mihai Ghica s-a simţit ofensat când, la o primire mai intimă, în momentul în care s-a adus cafeaua, Irina Şuţu a oferit mai întâi o ceaşcă fratelui ei Nicolae Mosco. Acesta, deşi mai în vârstă, a trecut-o lui Ghica. Supărat pentru că nu i se dăduse prioritate, Ghica nu a mai călcat prin casă. În schimb, soţii Şuţu se puteau mândri cu faptul că-i aveau drept invitaţi pe domnitorii români, începând cu Barbu Ştirbei, continuând cu Alexandru Ioan Cuza şi sfârşind cu principele apoi regele Carol I.

Un cuplu puţin potrivit… dar respectat

Traiul celor doi soţi a decurs firesc, în ciuda unei observabile nepotriviri, atât fizice, cât şi de caracter. Să începem cu cea fizică. Grigore scund, Irina înaltă şi subţire, motiv pentru care, ne spune Emanoil Hagi-Mosco, erau porecliţi Turcul şi Cămila, porecle de care cei doi erau conştienţi, din moment ce în toate fotografiile apar ea stând pe scaun sau fotoliu, iar el în picioare. Acest neajuns nu l-a împiedicat pe Grigore să se dovedească, la fel ca tatăl său un pătimaş curtezan. Nici nu se putea ţine deoparte de ispite, într-un palat în care, în ritmul ameţitor al valsurilor lui Strauss, se perindau prin faţa lui atâtea femei frumoase şi elegante. Asupra acestor baluri, dar în special asupra frumuseţii şi eleganţei feminine etalate cu asemenea ocazii în palatul Şuţu, ne oferă câteva informaţii un călător suedez, furnizor de materiale militare în Europa, care a publicat în 1888 sub pseudonimul Topchi o lucrare în franceză, din care E. Hagi-Mosco a tradus câteva fragmente:

„Să intrăm apoi la dl şi dna Grigore Şuţu, în cea mai bogată şi mai primitoare casă din Bucureşti. Acolo întâlneşti tot oraşul, fără deosebire de partid politic, fapt neobişnuit. Te afli pe teren neutru, ceea ce adaugă un farmec deosebit acestor recepţii. Casa aşezată în cel mai frumos cartier al oraşului, înconjurată de o vastă grădină, izbeşte dintru început privirea. După ce urci splendida scară prin care pătrunzi în sălile de bal, îţi dai seama că interiorul acestei senioriale aşezări corespunde cu înfăţişarea sa exterioară. O imensă oglindă se desfăşoară până aproape de tavan, iar acolo sus afli o înşirare de saloane, precum două mari săli pline de lume. Cele mai frumoase femei îmbrăcate în minunate toalete îţi trec prin faţa ochilor. […]

Iza de Herz (fiica beizadelei Mitică Ghica), după părerea tatălui său, a făcut o mezalianţă, căsătorindu-se cu baronul de Herz, de origine israelită. Doamna Maria Suţu o călăreaţă întrepidă, în jurul căreia roieşte un tânăr avocat Alexandru Marghiloman… Cealaltă femeie are un aer aproape obraznic, cu ochii în formă de migdală, oblic aşezaţi, amănunt care dă feţei sale o oarecare originalitate, este doamna Simca Lahovary, persoană foarte „en vogue”. Este foarte bine îmbrăcată  şi mai cu seamă cu un corp admirabil; îndrăznesc să mă îndoiesc, după cum se spune, că talia sa frumoasă ar fi opera unei iscusite croitorese. Doamna Lahovary are reputaţia de a fi o femeie foarte cu duh şi cât se poate de amuzantă, după cum nici nu este acuzată de a fi uşă de biserică. Lângă această doamnă este aşezată, doamna Ghica, sora reginei Natalia a Serbiei. Mai mult chiar decât augusta sa soră, cu capul ei de camee antică, este, poate, chiar mai frumoasă. Nu i s-a pus niciodată nimic în socoteală. […] Sunt prezentat unei femei micuţe, slabă, aproape transparentă, dar care nu este lipsită de «vino încoace», doamna colonel Lahovary (soţia viitorului general Iacob Lahovary). Şi aşa mai departe A înşira pe toţi oaspeţii, ar însemna să pomenesc tot Bucureştii.”     

Dar fiecare femeie îşi avea cavalerul ei. Avea grijă Irina de asta, pentru a reteza elanul erotic al soţului. Mai mult, cu un spadasin redutabil precum colonelul Iacob Lahovary (renumit mai târziu, ca general, pentru duelurile avute cu locotenentul Niculescu şi Constantin Bălăceanu) în preajmă, păzindu-şi cu ochi de Argus soţia, nimic nu era sigur.  Şi atunci… ce făcea Grigore? Se lega de cameristele soţiei sale, după mărturia aceluiaşi Emanoil Hagi-Mosco. Dar şi în această problemă Irina a găsit o rezolvare. A luat în serviciul său o femeie germană, urâtă şi bătrână pe care a păstrat-o până la moarte. Firea lui Grigore se apropia de un soi de egoism, fiind caracterizat adesea de o gelozie bolnăvicioasă care mergea până în acel punct în care soţul îi cerea cumnatei sale, soţia lui Niculae Hagi-Mosco, să stea pe lângă Irina atunci când el lipsea din Bucureşti. Cu toate acestea, cei doi au reuşit să depăşească micile neînţelegeri cauzate de firile lor divergente. Şi, mai mult, au reuşit să-şi păstreze respectul unei întregi aristocraţii şi clase politice prin prestanţa şi amabilitatea de care dădeau dovadă în cadrul recepţiilor organizate la palat. Între oaspeţii iluştri care au onorat palatul Şuţu se pot număra Grigore Cantacuzino, Gheorghe Cantacuzino zis Nababul sau prinţul Ştirbei.

O mărturie antologică

Între atâţia invitaţi iluştri ai palatului Şuţu, nu-l putem uita pe francezul Ulysse de Marsillac. Adaptându-se perfect moravurilor clasei politice româneşti, De Marsillac făcea, aşa cum arăta istoricul Adrian-Silvan Ionescu, „turul marilor case boiereşti şi al sălilor publice unde, în toată perioada carnavalului, se dădeau baluri mascate ce făceau savoarea epocii prinzându-i în vârtejul dansului şi al plăcerilor de-o noapte pe toţi bucureştenii, de la eleganţii din protipendadă la mahalagiii ce făceau tot anul economii pentru a le risipi în acest sezon.” Domnul Adrian-Silvan Ionescu citează în prefaţa lucrării lui De Marsillac Bucureştiul în veacul al XIX-lea o asemenea descriere a unui bal-mascat la Palatul Şuţu, aparţinând francezului, din anul 1862. Printre invitaţi se remarcă şi Maria Obrenovici, frumoasa metresă a domnitorului Al. Ioan Cuza. Dar mai bine să-i dăm cuvântul lui De Marsillac:

 „Contrar prevederilor noastre, bărbaţii travestiţi erau foarte puţin numeroşi. Dl. Adolf Cantacuzino purta cu dezinvoltura aristocratică a unui viconte de Létorière graţiosul costum de curte al secolului trecut. Dl. locotenent Ion Văcărescu avea un foarte bogat veşmânt de muşchetar. Dl. Ulise Creţianu era don Alonzo şi dl. Serge Putowski era Pierrot; d-nii Alexandrescu adoptaseră eleganta uniformă a gărzilor franceze. Numărul doamnelor travestite era mult mai mare. Am remarcat-o pe doamna Obrenovici (născută Catargi) care, cu graţia sa, înfrumuseţa costumul cavaleresc şi rerbel al domnişoarei de Longueville; doamna Alexandrina Catargi (născută Bărcănescu) era minunată în originalul ei costum reprezentând „Veselia”; doamna Maria Săvescu era o micuţă spaniolă, iar sora ei, Elena Rallet, o elveţiancă; domnişoara Lucia Racoviţă a îmbrăcat foarte bogatul şi foarte pitorescul costum al ţărăncilor, la fel ca şi doamna Maria Cantacuzino, purtându-le cu o fermecătoare eleganţă; cele două surori, domnişoarele Cretzulescu, au avut fericita idee de a se costuma în anotimpuri, una fiind vara, cealaltă iarna. Stăpâna casei, Irina Şuţu, îţi lua vederea prin costumul istoric al Margueritei de Bourgogne. Domnişoara Eufrosina Fălcoianu era ţăranca bretonă, iar domnişoara Eliza Olănescu – păstoriţa din vremea lui Ludovic al XV-lea. Să cităm de asemenea o cochetă Esmeraldă, doamna Eufrosina Manu. Nu le pot numi pe toate şi regret căci aici era o profunzime de bogăţie şi frumuseţe care transformă splendidele saloane ale palatului Şuţu într-una din acele scene unde par să aibă privilegiu exclusiv poveştile din «O mie şi una de nopţi».”   

În ciuda acestei opulenţe şi a extravaganţelor care însoţeau balurile soţilor Şuţu, apetitul acestora pentru recepţii şi serate nu era un exemplu de grandomanie, ci izvora mai degrabă din nevoia de a umple casa, de a popula un spaţiu pe care Grigore şi Irina şi l-ar fi dorit înveselit de copii. N-au avut parte de moştenitori, dar acest neajuns, departe de a-i înstrăina unul de altul, aşa cum se întâmplă de multe ori, i-a apropiat. Irina Şuţu a murit înaintea lui Grigore la 28 noiembrie 1891. Avea 61 de ani. Înainte obişnuia să spună că, după moartea ei, Grigore va fi pierdut. Şi a avut dreptate. Fără sprijinul moral care i-a fost Irina, Grigore a început să ducă o viaţă dezordonată, supravieţuindu-i Irinei doar doi ani. S-a stins la 3 octombrie 1893, lăsând însă, alături de soţia sa, amintirea unui cuplu care s-a bucurat de consideraţia unui întreg Bucureşti şi nu numai.

Bibliografie:                      

Constantin BACALBAŞA, Bucureştii de altădată, Bucureşti 1987.

Victor BILCIURESCU, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi azi, Bucureşti 1945.

George COSTESCU, Bucureştii Vechiului Regat, Bucureşti, 1944.

Emanoil HAGI-MOSCO, Bucureşti. Amintirile unui oraş, Bucureşti 1995, ediţie îngrijită de Ştefan   Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu. 

Ulysse de MARSILLAC, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, traducere din limba franceză de Elena Rădulescu, ediţie îngrijită de Adrian-Silvan Ionescu.