Autor: Raluca Velicu.

Ne-am propus să facem cunoscut cititorilor noştri, un domeniu mai puţin cunoscut, cel al heraldicii. Vom descifra împreună o serie de steme care au aparţinut unor familii boiereşti române, dar şi unor nobili europeni, încercând să explicăm modul în care pretenţiile, acţiunile şi autoritatea acestora se reflectă în propriile lor însemne. Pentru a înţelege mai bine toate aceste semnificaţii ne-am gândit ca în acest prim articol să oferim cîteva lămuriri asupra disciplinei care se ocupă cu studiul stemelor.

Ce este heraldica?

Este o ştiinţă auxiliară a istoriei, bazată pe reguli stricte, care supraveghează modul de alcătuire a unei steme, dacă aceasta corespunde normelor acestei ştiinţe. Arta heraldică constă în redarea plastică a elementelor unei steme, conform regulilor fixate de ştiinţa heraldică. Specialiştii consideră că momentul apariţiei artei heraldice s-a produs în Europa apuseană, în secolul al XII-lea, având ca factori favorizanţi, două fenomene de mare amploare în epocă: cruciadele şi turnirurile¹. Tot acum are loc şi o evoluţie a echipamentului militar. Acesta le oferea combatanţilor o protecţie mai bună, însă le acoperea aproape în întregime corpul, împiedicându-i să se recunoască pe câmpul de luptă. Astfel, au fost nevoiţi să recurgă la însemne vizuale aparte, pictându-şi semne de recunoaştere, la început pe scut, apoi pe valtrapurile cailor, pe creştetul coifului, pe steagurile de luptă. Compoziţa acestora a evoluat, au devenit cu timpul însemne proprii, trecând apoi, din mediul militar în cel civil.

Turnirurile, acele întreceri între cavaleri care aveau loc în timp de pace, au avut o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte dezvoltarea blazonului. În primul rând, numele acestei ştiinţe se datorează heraldului, personajul însărcinat cu prezentarea blazoanelor participanţilor la turnir, acel heraut des armes². El trebuia să cunoască modul de alcătuire al stemelor şi semnificaţia acestora. Apoi, numeroase obiecte care alcătuiau obstacole, bariere, în cadrul acestor competiţii, au fost preluate în steme³. Prin urmare, în prima parte a secolului al XIII-lea întreaga societate a Europei Occidentale, indiferent de clasa socială, era purtătoare de steme. Singura condiţie consta în aceea de a nu uzurpa stema altcuiva. Stemele au fost supuse apoi, unor reguli stricte, determinând apariţia ştiinţei heraldice. Curând după aceea, a existat şi necesitatea alcătuirii unor culegeri de steme, numite armoriale, care cuprindeau blazoane fie ale unor personaje importante în epocă, fie ale unor instituţii ori acordate cu diferite ocazii. Putem descoperi într-o stemă întreaga istorie a unei ţări, a unui oraş sau a unei familii. Cuvântul stemă este sinonim cu blazon, herb sau gherb. Descrierea unei steme poartă denumirea de blazonare. Pentru aceasta, cititorul trebuie să-şi închipuie că poartă blazonul pe umărul stâng. În această poziţie, partea dreaptă a blazonului devine stânga şi viceversa. De asemenea, se utilizează latinescul dextra, pentru partea dreaptă a stemei, respectiv senestra pentru cea stângă. Câteva amănunte tehnice sunt totuşi importante pentru a putea înţelege descrierea unui blazon.

Din ce este alcătuit un blazon?

Elementul principal îl constituie scutul, arma care îi proteja pe combatanţi în timpul luptelor. Acesta poate avea formă rotundă, ovală, triunghiulară, rombică, pătrată, patrulater cu baza ascuţită sau în formă de acoladă. Suprafeţele rezultate din împărţirea scutului se numesc cartiere, iar acestea pot ajunge la un număr de 32. Pe suprafaţa scutului, denumită câmp, sunt înfăţişate figuri şi piese ce poartă numele de mobile heraldice. Figurile pot fi naturale ( personaje umane, animale, plante, insecte, aştri sau elemente ale naturii), himerice (balauri, sirene, acvila bicefală, pasărea Phoenix, licornul, etc) sau artificiale (obiecte de cult sau create de mâna omului)⁴. Figurile aflate în afara scutului poartă denumirea de ornamente exterioare. Acestea sunt: timbrul, tenanţii, pavilionul/mantoul, deviza. Timbrul, al doilea element ca importanţă după scut, are în componenţa sa următoarele piese: coiful, coroana, creştetul şi lambrechinii. Coiful, cu rol de apărare în luptă, indică şi originea militară a heraldicii; coroana este aşezată peste coif şi desemnează rangul social al purtătorului de stemă, iar în stemele de stat se defineşte suveranitatea şi independenţa; creştetul este elementul cel mai înalt dintr-o stemă şi de obicei preia mobila principală din scut⁵. Din pricina climei călduroase, cruciaţii obişnuiau să poarte peste coifuri, o bucată de pânză, care, în bătaia vântului, le oferea răcoare. Faptul că această învelitoare era sfâşiată în timpul luptelor de loviturile de spadă, constituia un motiv de laudă. Astfel, au luat naştere lambrechinii, ornamente de stofă, de forma unor panglici, care par a flutura în vânt⁶. În blazon ei pornesc din vârf şi se desfăşoară pe părţile laterale. Elementele situate de o parte şi alta a scutului poartă denumire de tenanţi. Aceştia se împart în trei categorii: suporţi, atunci când întâlnim animale care susţin scutul; sprijinători, alcătuiţi din plante sau obiecte şi sprijinători micşti, alcătuiţi fie dintr-un animal şi un om, fie combinaţii de plante sau animale⁷. Un alt element exterior al scutului îl constituie pavilionul (în cazul stemelor de stat) sau mantoul (în cazul stemelor unor demnitari), care învăluiesc întreaga compoziţie simbolizând totodată cortul ce îi adăpostea pe soldaţi⁸. Devizele amintesc de strigătul de luptă şi sunt reprezentate în stemă sub forma unui text scurt⁹.

Ce conţine stema ţării noastre? Care sunt elementele principale care o alcătuiesc? Ce mobile întâlnim în această stemă? Iată câteva întrebări care îşi vor găsi răspunsurile cuvenite în următorul articol.

NOTE

1.Michel Pastoureau, Traite d’heraldique, Editura Picard, Paris, 1979, p. 26. şi Ileana Căzan, Imaginar şi simbol în heraldica medievală, Editura Silex, Bucureşti, 1996, p. 67-68.

2. Maria Dogaru, Din heraldica României, Editura Jif, Bucureşti, 1994, p.7.

3. Ileana Căzan, op. cit., p.68.

4. Maria Dogaru, op.cit., p.28-29.

5. Ibidem, p 30-31.

6. Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica-tratat tehnic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 114.

7. Maria Dogaru, op. cit, p.31.

8. Ibidem. 9. Marcel Sturdza-Săuceşti, op.cit., p. 119.