Autor: Mihaela Tivdă.

Cele două tipuri de construcţii colosale diferite: arhitectura piramidală a vechilor civilizaţii mayaşe şi egiptene şi cea megalitică de la Stonehenge  par, în aparenţă, a nu avea nimic în comun deşi, în fond, toate aceste edificii arhitecturale impresionante, aparţinând civilizaţiilor arhaice, au aceeaşi semnificaţie: marchează continuitatea viaţă-moarte şi puternica credinţă în cultul morţilor sau al strămoşilor. Trupul defunctului devine aşadar „obiectul” unei atente îngrijiri în toate cele trei cazuri şi  demonstrează credinţa acestor civilizaţii în existenţa vieţii de după moarte.

„Şuvoi de lumină solară împietrită”

Considerată o emanaţie divină, piramida egipteană era văzută ca un „şuvoi de lumină solară împietrită care ajunge pe pământ”¹, principala sa funcţie şi utilitate fiind cea de mormânt, în timp ce la mayaşi piramida îndeplinea rolul de templu, în care se oficiau diversele practici ritualice şi procesiuni cu caracter religios (în cazuri foarte rare, cum este cel de la Tikál, piramidele au funcţionat şi ca morminte ce adăposteau trupurile regilor sau înalţilor demnitari mayaşi defuncţi). Ambele culturi (egipteană şi mayaşă) produc structuri piramidale masive şi complexe, bazându-se pe serioase calcule astronomice în planificarea şi ridicarea monumentelor arhitecturale.

Prima piramidă egipteană ridicată în piatră cioplită este cea în trepte proiectată de arhitectul regelui Djoser, Imhotep. Ea era încadrată într-un vast complex de clădiri asemănător celor mayaşe şi aztece. Ridicată pe şase trepte şi măsurând peste 50 de metri în înălţime, piramida va suferi numeroase schimbări de plan, la fel ca şi cele mayaşe. Încercând să perfecţioneze arta construcţiilor piramidale, arhitecţii egipteni au avut parte la început şi de „experimente” mai puţin reuşite din punct de vedere artistic. Este vorba desigur de piramida strâmbă sau falsă (romboidală sau tocită) a lui Seneferu. Însă arta piramidelor egiptene majestuoase atinge apogeul odată cu epoca construirii marilor piramide ale lui Kheops, Kephren şi Mykerinos.

Observăm atât la egipteni, cât şi la mayaşi credinţa conform căreia cu cât templul sau piramida este mai mare, cu atât este mai puternic zeul în cinstea căruia a fost construit edificiul. Însă dimensiunile impresionante ale acestor piramide mai au o explicaţie destul de simplă: locul de odihnă al defunctului trebuia să fie cât mai vizibil „privirii şi memoriei”, de aceea construcţiile de faţă pot fi percepute şi ca o formă de arhitectură a memoriei, carestabileşte un dialog direct între comunitate şi lumea de dincolo, a zeilor şi a morţilor care-şi capătă veşnicia prin „re-încarnarea” lor în aceste blocuri masive de piatră. Piramida poate fi văzută, în ambele cazuri, ca liant între trecut şi prezent, comportând totodată şi noţiunea de viitor. Memoria evenimentelor trecute şi a strămoşilor fiind menţinută prin formarea culturală (prin aşa-numita memorie culturală prin care ne păstrăm / stocăm informaţiile necesare pentru a realiza apartenenţa noastră la un grup social sau altul). Şi Michel Freitag vorbeşte despre o „memorie a pietrei”². În acest caz, oraşele care adăpostesc astfel de construcţii monumentale impresionante sunt, de regulă, importante centre politice şi religioase a căror putere este în continuă creştere, devenind cu timpul mici „state în interiorul statului” egiptean. Avem cioplită în piatră istoria însăşi: zidurile piramidelor şi templelor relatează povestea faraonilor divinizaţi alături de zei şi cea a venerării zilnice a  zeului Ra – soarele care la sfârşitul fiecărei zile îşi încheie ciclul călătoriei sale pentru ca a doua zi să-l reia într-o continuitate fară de sfârşit, asigurând astfel puternica credinţă în regenerarea vieţii dincolo de moarte. Ornamentele glorioase ale monumentelor arhitectonice egiptene, pictate în culori extrem de vii, redau obsesiv (la fel ca cele mayaşe) cultul vieţii, al morţii şi al resurecţiei, întreţinut cu mare atenţie şi grijă de preoţi.

Arta funerară comemorativă este un alt spaţiu sacru în care se reflectă diversitatea civilizaţiei şi structurii sociale. La fel, cimitirele comune ale celţilor sau mormintele marilor demnitari egipteni pot fi văzute, de ce nu, drept o „matrice”, o „replică” a societăţilor trecute, a încercării de reprezentare a lor după trecerea în nefiinţă. Se păstrează aceeaşi ierarhizare socială şi în reprezentările arhitecturii funerare. Complexul piramidal includea templele funerare şi necropolele învecinate ale piramidei principale (aşa-numitele mastaba ale înalţilor funcţionari), oferind „ţintuită în piatră” imaginea unei societăţi organizate pe verticală, deasupra căreia trona faraonul chiar şi după moarte.

Mayaşii şi spaţiile vaste

 În cazul mayaşilor, centrele religioase devin adevărate comunităţi urbane, unde populaţia îşi desfăşoară activităţile zilnice. Avem de-a face, aşadar, cu o societate organizată politic în oraşe-state rivale. În aceste condiţii, pentru a rezista în lupta pentru prestigiu şi pentru a se diferenţia de supuşi şi rivali, regele comanda executarea acestor construcţii somptuoase şi luxoase (piramide, temple şi palate) în care locuia împreună cu familia şi înalţii săi demnitari.

Unele dintre principiile urbanistice ale civilizaţiei mayaşe clasice (300-600 d. Hr.) sunt organizarea unor vaste spaţii exterioare, utilizarea unei simetrii relative, înclinaţia către monumentalitate şi într-un final, abandonarea treptată de către populaţie a centrelor urbane din motive încă necunoscute. Există cazuri (Tikál) în care, înainte de părăsirea centrelor ceremoniale, locuitorii distrug în mod intenţionat orice urmă a civilizaţiei lor, inclusiv monumentele arhitectonice. Unii cercetători văd în gestul lor un sacrificiu închinat zeilor, alţii îl privesc ca pe o revoltă împotriva puterii deţinute de preot / conducător (identificat în imaginarul colectiv cu aceste monumente în care se desfăşura ceremonialul). Era un fel de „înnăbuşire” a puterii şi prestigiului acestuia, cel mai probabil cu ocazia venirii la putere a unui nou conducător.

Majoritatea oraşelor mayaşe (Tikál, Palenque, Copán) tind să lărgească (din punct de vedere arhitectural) spaţiile interioare, combinând cu măiestrie funcţionalismul construcţiilor cu simţul estetic. Frapantă este reuşita precolumbienilor de a  supravieţui unui mediu nefavorabil şi obstinaţia cu care şi-au croit ansamblurile arhitectonice, drumurile şi ţesăturile urbane de-a lungul junglei. Pentru ei, nici pădurea şi nici măcar denivelările terenului nu au însemnat piedici în construcţia marilor centre ceremoniale.

Arhitectura asigură, aşadar, continuitatea ordinii cosmice şi sociale prin construcţia monumentelor de acest gen. Şi Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase³ susţine că în cazul piramidelor Egiptului Antic, ordinea socială reflecta ordinea cosmică – prezervată doar graţie repetării aceloraşi ritualuri care împiedicau apariţia haosului în lume. Zi de zi creaţia era reluată într-un ciclu etern de viaţă reînnoită, reflectată în blocurile masive de piatră (devenite un microcosmos în care se revarsă puterea zeilor). Arhitectura egipteană devine biruinţa vieţii asupra morţii, o imortalizare a timpului prin închistarea lui în aceste construcţii colosale. Părăsindu-şi corpul, sufletul faraonului avea nevoie de o structură solidă în care să se reîncarneze şi să supravieţuiască⁴.

Inviolabilitatea mormântului

De ce erau sigilate aceste morminte cu pietre masive? Doar aşa deveneau inviolabile în faţa profanatorilor şi adăposteau corpul celui decedat pentru odihna veşnică. La egipteni, inviolabilitatea mormântului garanta păstrarea echilibrului şi ordinii armoniei cosmice şi a prosperităţii regatului. Aşadar, religia egipteană avea la bază conceptul de stabilitate, care îl implica pe cel de rigiditate, întreaga arhitectură (şi lume chiar) fiind sprijinită de un singur om: faraonul.

Călătoria cerească a regelui defunct se reflectă în piramidă: el urcă scara spre cer, în timp ce se metamorfozează treptat în zeu. Prin piramidă este atinsă nu doar nemurirea (exemplul lui Osiris – reînviat din lumea de dincolo cu ajutorul lui Isis – este urmat de fiecare faraon în parte), ci şi o condiţie net superioară celei umane. Moartea echivala cu o nouă naştere, într-o altă lume, superioară. Adăpostind în ele faraonul – zeu devenit sfânt – aceste lăcaşuri devin sacre la rândul lor, de aici şi accesul limitat al oamenilor de rând.

Sacrul este el însuşi un atribut prin excelenţă al divinităţii (din a cărui substanţă îşi are originile), de aceea divinul a fost întotdeauna perceput dincolo de condiţia noastră umană, limitativă. Sacralitatea este, de regulă, mijlocul cel mai facil de a intra în legătură cu puterea supranaturală a zeului – omul fiind introdus într-un univers divin, al perfecţiunii şi ordinii cosmice care este cel mai bine „reconstituit” de către lăcaşul de cult, temple, centre sacre în care se desfăşoară ritualurile închinate forţelor supreme. Spaţiul arhitectural devine astfel locul de odihnă al unei entităţi invizibile dar recognoscibile. Asistăm deci la o transpunere a limbajului / discursului social, politic şi religios în arhitectură, care ajunge să posede, aşa cum spunea Hegel, un caracter simbolic înainte de toate. Reprezentând magnificienţa regală în cadrul societăţii, arhitectura vechilor civilizaţii antice devine simbolul divinităţii zeilor prin simpla prezenţă a conducătorului care posedă el însuşi un caracter sacru. Cu alte cuvinte, aceste construcţii ne dezvăluie politica arhitectonică şi ideologia după care se ordonează lumea şi societatea, aşa cum crede Freitag⁵: din centrele arhitecturale ale marilor oraşe „izvora” puterea şi autoritatea marilor conducători antici. 

Lumina solară revărsată asupra persoanei regale devine un simbol al vieţii veşnice reflectat în construcţia de piramide şi temple. Reforma lui Amenhotep al IV (devenit Akenaton – Slujitorul lui Aton), de la Amarna (cca. 1375-1350 î.Hr.) pune bazele unui nou complex urban populat de temple (închinate zeului suprem: Aton – discul solar), deschise în partea superioară pentru ca zeul să pătrundă cu uşurinţă în locuinţa sa. Revoluţia lui religioasă influenţează puternic arta şi arhitectura egipteană a vremii care capătă mai mult realism: zidurile devin mai puţin masive, iar figura faraonului şi a zeului se aseamănă mai mult cu cea a omului de rând.

Universul divinizat

Şi la mayaşi universul este divinizat, în centru situându-se tot soarele, al cărui apus produce panică şi teama de o eclipsă definitivă. În plus, succesiunea la putere a conducătorului coincide întotdeauna cu un ciclu solar, iar fiecare rege are propriul soare (monumentele de la Copán şi Quirigua ilustrează soarele care răsare –simbol al noului conducător şi soarele care apune – simbolul regelui defunct).  La Chichen Itza avem ilustrată arhitectonic foarte bine legătura dintre zeul şarpe şi soare. Dedicat lui Kukulkan (şarpele cu pene), discul cosmic din inima piramidei explică oarecum construcţia arhitectonică care, la fiecare echinocţiu, reflectă razele solare ce par a coborî, într-o mişcare ondulatoare asemenea unui şarpe, treptele impresionantei piramide⁶. De fapt, majoritatea copleşitoare a inovaţiilor din domeniul arhitectural au la bază tema şarpelui cu pene (rampele piramidelor sau scările au terminaţii în formă de capete de şerpi) care reflectă concepţia arhitectonică după care sunt construite monumentele: se face trecerea de la profan la sacru, de la lumină la umbră etc.

Astfel de arhitecturi funerare aduc în discuţie şi problema jertfelor: fără sângele celor sacrificaţi (prin smulgerea inimii, decapitare şi practica antropofagă⁷, Soarele nu ar reuşi să renască în fiecare zi. La fel ca mayaşii, egiptenii sacrificau duşmanii (prizonierii de război) oferiţi drept recompensă simbolică zeului suprem. Ceremoniile gigantice puse în scenă cu aceste ocazii erau adevărate spectacole care, din cauza „violenţei sacrului” pe care o conţin, capătă un caracter monstruos. De regulă, conducătorul deţinea un rol central în cadrul ritualurilor şi procesiunilor de acest gen. Buna desfăşurarea a evenimentelor i se datora lui (practica autosacrificiul, automutilarea şi alte suplicii pentru buna funcţionare a ordinii cosmice). Prezenţa craniilor pe basoreliefurile cu care sunt decorate templele mayaşe amintesc încă de sacrificiile barbare închinate zeului şarpe. Mayaşii aveau această „obsesie a timpului”: pentru menţinerea echilibrului în concordanţă cu cosmosul, (armonia om-astre) şi pentru a nu perturba echilibrul natural al lucrurilor, energia solară trebuia alimentată de sacrificiile  umane.

Spre deosebire de Egipt, unde templele erau construcţii separate faţă de piramide, în civilizaţia mayaşă piramidele sunt construcţii arhitectonice pline (cu excepţia oraşului Palenque) care servesc drept suport / postament pentru templu⁸. La Tikál, avem de-a face cu o piramidă etajată pe trei platforme cu suprafeţe descrescătoare. Templul (decorat şi pictat pe dinafară) este construit astfel pe o platformă înaltă şi îngustă, pe vârful acestei piramide. De regulă, artiştii mayaşi pictau piramidele într-o nuanţă de roşu-sângeriu. Sanctuarul mayaş, la fel ca templul egiptean, rămâne un element inaccesibil supuşilor. Individul îşi percepe astfel propria nimicnicie prin comparaţie cu prezenţa formidabilă a piramidei şi templului.

Măiestria tehnologică a civilizaţiilor megalitice

Cu siguranţă că ceea ce frapează întotdeauna în cazul civilizaţiilor antice, în special a celor megalitice, este măiestria tehnologică a construcţiilor arhitecturale. Ansamblul de menhiri şi dolmeni dispuşi în cerc şi formând un cromleh (crom=cerc, leh=loc⁹) de la Stonehenge are, la fel ca piramidele mayaşe şi egiptene, o strânsă legătură cu ideea de moarte, şi de supravieţuire a spiritelor umane şi dincolo de ea. Impresionantă, în arhitectura megalitică, este identificarea defunctului cu piatra, care-l face indestructibil în timp şi-l reîntoarce în sânul Mamei Pământ (aşa cum egiptenii se întorceau în sânul zeiţei Mamă în ceruri). Vastitatea spaţiului în care sunt construite aceste ansambluri arhitectonice precum şi „golul” săpat în piatră, pentru a lăsa liber să iasă la suprafaţă sufletul morţilor, se aseamănă cu credinţa egipteană în migraţia sufletelor celor decedaţi care, părăsindu-şi locurile de veci, se aşează pe o piatră înaltă pentru a regăsi lumina solară.

Cultul strămoşilor este păstrat aşadar cu sfinţenie de către cei vii, ca o „garanţie” a prezervării ordinii universale. Morţii metamorfozaţi, „încarnaţi” în pietre / menhiri au rol protector pentru cei care le cinstesc memoria şi-i pomenesc: devin un soi de „amulete” norocoase construite din blocuri de piatră enorme. Transformat într-un corp mineral, omul devine nemuritor, căpătând un caracter pur, natural. Atingerea perfecţiunii nu mai ţine, în acest caz, de corpul uman putrescibil, ci de sfera înaltă spirituală care pare să se disperseze, să părăsească învelişul de carne, devenind piatră. Eliade vorbeşte în cartea sa despre o memorie „împietrită” în megaliţi şi despre caracterul sacru dobândit de piatră. Aşadar, putem să privim arhitectura funerară celtică şi ca o arhitectură a memoriei, care cinsteşte numele strămoşilor.

Ar fi oare exagerat să asemănăm cumva această comemorare a celor decedaţi din perioada megaliţilor cu cea din zilele noastre a civilizaţiei creştine? Oare nu se păstrează şi astăzi, aproape „obsesiv”, în orice monument memorialistic, motivul încrustării în piatră a numelor celor dispăruţi dintre noi, ca un soi de „imens pomelnic”? La fel ca în cazul vechilor credinţe şi practici barbare, păstrăm încă înscrise în piatră numele şi amintirea morţilor, în speranţa conservării unei legături „vii”  cu trecutul.

Încărcătura simbolică a menhirilor este diversă: atinge chiar domeniul fertilităţii şi sexualităţii (forma falică a pietrelor), cel religios deja amintit (legătura dintre vii şi morţi) şi domeniul cultural (la fel ca la mayaşi, ceremoniile puse în scenă presupuneau ample coregrafii, ritualuri şi sacrificii umane). De asemenea, menhirul reprezenta centrul activităţilor sociale zilnice. La fel ca în cazul piramidelor, cromlehul de la Stonehenge reprezintă un Axis Mundi, un canal de legătură între Cer şi Pământ, servind cel mai probabil drept observator astronomic.

În toate cele trei cazuri amintite, arhitectura reflectată prin construcţiile sale colosale, imprimă un caracter sacru locului, gândirii şi credinţei societăţilor respective. Continuitatea vieţii dincolo de moarte, imortalizată tocmai în aceste monumente, întăreşte concepţia potrivit căreia ele nu erau altceva decât Axis Mundi-ul acestor lumi arhaice, puntea de legătură între lumea nemuritoare de dincolo (a zeilor şi morţilor) şi lumea terestră, a vieţii perisabile (centrul sacru era teatrul tuturor ritualurilor, procesiunilor şi activităţilor zilnice ale comunităţii).

Tehnica impresionantă, ingeniozitatea construcţiilor, precum şi masivitatea lor transformă arhitectura monumentală a culturilor antice într-una originală, autohtonă, care exclude orice influenţă venită din lumea şi civilizaţia clasică greco-romană. Pentru mayaşi, egipteni şi celţi, aceste construcţii erau elemente de identitate care făceau parte din conştiinţa lor colectivă, pentru că, orice convingere religioasă are şi o dimensiune socială. Ciclul vieţii şi al morţii, misterul cosmosului şi succesiunea anotimpurilor au făcut ca spiritul arhitectonic al acestor civilizaţii să rezoneze întotdeauna cu propriile filosofii şi concepţii despre lume.

NOTE

1. Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului Antic, vol. I, traducere şi note de Maria Berza, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 36.

2. Michel Freitag, Architecture et société, Saint-Martin, 1992, p. 21.

3. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere de Cezar Baltag, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, Univers Enciclopedic, 1999, p. 67.

4. Claudio Barocas, Monuments of Civilization – Egypt, prefaţă de Oscar Niemeyer, Londra, The Reader’s Digest A. L., 1972, p. 18.

5. Michel Freitag, op.cit., p. 21.

6. Odon Vallet, Primele religii, traducere de Iulia Bodnari, Bucureşti, Editura Univers, 2007, p. 42

7. Michael D. Coe, The Maya, New York, Washington, Praeger Publishers, 1971, pp. 153-154.

8. Claude Baudez, Sydney Picasso, . O civilizaţie dispărută,traducere de Irinel Antoniu, Bucureşti, Editura Univers, 2007, p. 99.

9. Mircea Eliade, op. cit., p. 82.