Autor: acad. Răzvan Theodorescu.

Eugeniu Carada, „o victimă a lui Eminescu”, este formula – aproape curentă când vorbim de întemeietorul Băncii Naţionale a României – împământenită de George Călinescu în mult citita şi citata „Istorie a literaturii române…”¹. Că ilustrul critic şi istoric literar a văzut în răzvrătitul politic, devenit cumpătatul organizator financiar, mai ales pe „vodevilistul liberal”², autor de canţonete şi de înjghebări dramatice persiflate, pe drept cuvânt, de acelaşi Eminescu³, faptul ţine, în cele din urmă, de împrejurarea că Eugeniu Carada nu a aparţinut, în primul rând, literelor româneşti, cărora le era dedicată cercetarea călinesciană, ci unui domeniu mai larg, imediat şi pozitiv, deopotrivă social şi economic, ca şi operei publicistice unde gazetarul de la „Românul” liberalilor „roşii” a fost constant şi vitriolant urmărit de gazetarul de geniu de la „Timpul” conservatorilor.

Carada – Brătianu – Rosetti

Aflaţi pe poziţii diametral opuse, deşi aparţineau aceleiaşi trepte sociale de acum un veac şi jumătate, fiul serdarului craiovean Nicolae Carada, căsătorit în Vâlcea cu o Slăvitească, nepot al căpitanului de dorobanţi Dumitrache şi ceva mai tânărul fiu al căminarului Gheorghe Eminovici, nepot al stolnicului Iuraşcu din Joldeştii Moldovei, cei doi au întruchipat o divergenţă care, departe de a fi personală, caracterizează pregnant a doua parte a secolului al XIX-lea, în abia născuta Românie unită şi independentă.

Era mai mult chiar decât divergenţa cultivată cândva de reprezentanţii a ceea ce a fost numită „sociologia beletristică”, de Ibrăileanu⁴ şi de Lovinescu⁵ – iar în deceniile din urmă argumentată de mine însumi⁶ -, între conservatorismul boieresc al Moldovei şi liberalismul burghez al Munteniei şi al Olteniei.⁷

A fost divergenţa între două ideologii, aceea a junimismului deloc străin, în fibra sa conservatoare, înnoirilor liberale de tip Mihail Kogălniceanu – P. S. Aurelian – Ion C. Brătianu – şi aceea a radicalismului liberal reprezentat în epocă de C. A. Rosetti. Carada a fost apropiatul ultimilor doi în chip necondiţionat. Lui Brătianu – cu care se înrudea pe linie maternă⁸ – i-a stat alături mereu, de la călătoria pariziană din 1865 în scopul aducerii unui prinţ străin sau în calitatea de şef de cabinet în 1867, până la locuirea sa în casele Brătianu, după 1877, şi până la crearea magazinului de pe actuala stradă Edgar Quinet, unde vindea, în beneficiul Brătienilor, produse de la moşia Florica⁹ (adaug, nu întâmplător, Carada a fost preşedintele Comitetului Monumentului lui Ion Brătianu făcut de sculptorul francez Ernest Henri Dubois şi inaugurat în 1903, acelaşi artist  devenit, într-un fel, sculptorul oficial al Partidului Liberal”¹⁰ –, iarăşi, nu întâmplător, avea să facă şi bustul lui Carada de pe str. Lipscani, inaugurat în 1924 şi distrus de comunişti).

Cu Rosetti relaţia a fost cu totul specială. I-a fost, între 1859 şi 1863, secretarul de redacţie al „Românului”, oficios al Partidului Liberal, apoi a condus ziarul între 1866 şi 1871, a fost vremelnic logodit cu fiica aprigului „roşu”, a fost alături de el în atitudinea potrivnică dictaturii lui Cuza şi în scrierea proiectului de Constituţie în 1866.

În vitriolantul său atac gazetăresc ce a durat o jumătate de deceniu, între 1877 şi 1882, cu apogeul în vremea naşterii Băncii Naţionale, când va şi crea onomastica specială de „Caradale”¹¹, când Carada era, rând pe rând, „gheşeftarul”¹² şi „tejghetarul”¹³, şi când invectiva vizează pe toţi colaboratorii ziarului „Românul”¹⁴, pentru Eminescu sunt, cu acerbă ironie, „d-nii C.A.Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care grăieşte textul cronicelor României”¹⁵, sunt „venituri orientale”¹⁶ care fac numai rău ţării şi unde Tatăl e C. A. Rossetti, iar Sf. Duh e Carada.¹⁷

Nicio calitate nu contează pentru Eminescu

Neobositul Eugeniu Carada, răzvrătitul – arestat de patru ori de autorităţi –, republicanul impenitent, corespondentul lui Giuseppe Mazzini¹⁸, vizitatorul lui Victor Hugo, într-o insulă anglo – normandă; organizatorul Partidului Liberal – căci a fost „om de partid în înţelesul adevărat şi înalt al cuvântului”, spunea, la moartea sa, Ionel Brătianu¹⁹; cel ce a făcut proiectul de lege pentru crearea unei bănci de scont şi emisiune care a fost, în 1880, Banca Naţională a României – concepută după modelul Băncii Franţei²⁰; omul discret²¹ care a refuzat să fie guvernator al unei instituţii la a cărei creare a participat hotărâtor şi unde a fost numai director timp de 27 de ani şi pentru care a conceput un sistem, ce i-a purtat numele, pentru tipărirea primelor bilete ipotecare de la noi; cel care a fost considerat, de unii contemporani o adevărată „legendă”, şi a cărui deviză a fost: „Pentru o Românie liberă: oricând, oricum, cu oricine, contra oricui”, era pentru Eminescu, la 2 martie 1880, acelaşi care nu merita să intre într-o comisie oarecare: „întrebăm în ce calitate s-a numit A. Carada: ca jurist consult, ca inginer mecanic, ca financiar, ca espert în comptabilitate? Nici o altă calitate decât aceea că e om de casă marelui proroc C. A. Rosetti”²².

Un an mai târziu, la 24 iunie 1881, Eminescu persifla dur „săbiuţe politice, cârciocari de paragrafi de lege, universalişti şi gheşeftari, agenţi electorali, cioclovini de casa lui C. A. Rosetti şi Carada, slugi de ale partidului roşu”.²³

Invectiva eminesciană²⁴ atinge paroxismul atunci când se referă la fruntaşi ai liberalilor, unii cu vechi state paşoptiste, aşa cum face la 29 martie 1881:

„Ar putea să moară şi Serurie (n.m. deputatul Grigore Serurie) şi Carada şi Cariagdi (primarul bucureştean Cariagdi) şi toţi… n’aibe grijă – două zile după moarte-le ţara nu va simţi nici câtu-i negru sub unghie lipsa dumnealor”²⁵; sinistră proorocire care, repetată un an mai târziu, la 25 aprilie 1882, va cuprinde şi o idee devenită vers al „Luceafărului” publicat în 1883: „după moartea Gianiilor (n.m. ministrul Dimitrie Giani) şi Caradalelor nu va mai rămâne nimic de constatat şi niciun gol în urmă-le, căci aceştia sunt dintre cei ce se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte şi despre a căror existenţă e cu totul indiferent dacă a fost sau n-a fost”²⁶ (oricine va recunoaşte în acest pasaj, dintr-un articol de cotidian din 1882, celebrele versuri cuprinse deja într-o variantă manuscrisă a poemului datată într-a doua parte a anului 1881: „căci toate nasc spre a muri/ şi mor spre a se naşte”)²⁷.

Eminescu – conservatorul… progresist

Aflat la conducerea  „Timpului” conservator, ca redactor-şef, timp de 22 de luni, între februarie 1880 şi decembrie 1881, la „catul întîi din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei… colţ cu Strada Lipscani”²⁸ – ironia sorţii şi cea a topografiei au făcut ca locul eminamente conservator unde erau scrise textele împotriva lui Carada să se afle la câţiva zeci de metri doar de locul unde se ridica pe atunci, după 1884, palatul în stil neoclasic francez al Băncii Naţionale, instituţie eminamente liberală, ridicat după proiectul lui Albert Galleron şi al lui Cassien Bernard potrivit contractului semnat în 1882 cu acelaşi Carada²⁹ -, junimistul Eminescu era „conservator, prin structură”³⁰, dar adept al unui „progresism modernist” necesar „claselor pozitive”. El nu era opus noilor instituţii, ci mai curând felului în care erau introduse³¹ ca „forme fără fond”. Ba chiar, s-a putut spune că, fără a fi membru al Partidului Conservator, criticându-i nu o dată poziţiile cu o independenţă de spirit proprie caracterului şi inteligenţei sale, Eminescu nu era un potrivnic al Partidului Liberal³², de care junimiştii se apropiau uneori, ştiut fiind că, în cele din urmă, conflictul liberali – conservatori era, în primul rând, de natură economică³³; el era profund ostil, însă, aripii radicale a liberalilor, acuzată de frazeologie radical-apuseană, apropiată de socialismul Internaţionalei I, o aripă ai cărei lideri erau tocmai cei doi, C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada, conducători ai ziarului „Românul” unde scrisul lor gazetăresc era uşor confundabil³⁴. Iniţierea lui Eminescu în economie politică, având amintirea lecţiilor berlineze ale lui Eugen Dühring³⁵, i-au adus cunoştinţe temeinice; studiind pe economiştii liber-schimbişti şi protecţionişti³⁶, „întemeindu-şi filozoficeşte doctrina pe teoria statului natural”³⁷, poetul-gazetar şi-a construit treptat poziţia potrivnică aplicării mecanice, după opinia sa, a liber-schimbismului de către liberali, cerând protecţia „claselor pozitive” naţionale împotriva străinilor. Acuzaţiile lui Eminescu în cazul Carada – apropiatul meşteşugarilor bucureşteni aidoma prietenuluii său mai vârstnic Rosetti, financiarul cu solide cunoştinţe pe care un adversar precum junimistul P.P.Carp, ce-l socotea şeful „Ocultei” brătieniste, îl recomanda prietenilor săi politici³⁸ – vizau, de fapt, raportul dintre naţional  şi alogen care, strict economic, îl preocupa prioritar pe autorul „Doinei”. Aici şi numai aici îşi are rădăcina „vehemenţa spumegătoare”³⁹ cu care Eminescu îşi crucifica adversarii politici acuzaţi de neromânism, în chiar acei ani în care „Scrisoarea a III-a” cuprindea versurile pe care orice român le cunoaşte.

„Scrioarea a III-a” destinată „grecilor” Rosetti şi Carada

Ştim că, citită în casa Pogor din Iaşi la 28 martie 1881, cu o lună înaintea publicării în „Convorbiri literare”, aceasta a trezit mânia lui George Panu, întrucât „bulbucaţii ochi de broască” păreau a fi o aluzie la Ion Ghica şi C. A. Rosetti⁴⁰ – al cărui şef de cabinet se întâmpla să fie acelaşi Panu, în vreme ce la fel de celebrele stihuri „Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire” sau „Toată greco – bulgărimea e nepoata lui Traian”⁴¹ erau perfect congruente cu nu puţine pasaje din publicistica eminesciană a acelor ani, când, în iulie 1881, se aminteşte despre „C. A. Rosetti, un grec… şi Carada, alt grec”⁴²; elenitatea viitorului director de la Banca Naţională era amintită şi în mss. 2264 (chiar dacă pasajul este mai apoi tăiat⁴³, pentru ca în august 1881 Eminescu să noteze: „partidul roşu consistă în cea mai mare parte din străini (greco – bulgari)”⁴⁴. Fără doar şi poate, chiar şi numai pe temeiuri onomastice, Carada putea să fie bănuit de afinităţi sud-dunărene – Craiova fiind un spaţiu de desfăşurare important al elementului balcanic în secolele XVIII şi XIX –, dar mai ales din pricina implicării sale, ştiute de toţi contemporani, în proiecte politice privind, mai ales, Bulgaria: visând o confederaţie balcanică sub hegemonie românească, el stătea, din 1867 începând, în relaţii cu fruntaşi bulgari precum Ştefan Stambolov, se implica în readucerea pe tronul de la Sofia, în 1886,  a cneazului Alexandru I de Battenberg⁴⁵ şi, împreună cu acelaşi Stambolov, propunea, la un moment dat, oferirea coroanei bulgare regelui român Carol I, proiect aventuros eşuat şi din pricina opoziţiei Rusiei.⁴⁶

Într-o vreme în care, la rândul lor, inamicii lui Eminescu – Macedonski la „Literatorul” şi Nicolae Xenopol la „Românul” – îl atacau pe poet cu aceleaşi argumente de „naţionalitate”, atât de sensibile, atunci ca şi astăzi, sub cuvântul că ar fi… bulgar⁴⁷, acesta, în replică, găseşte în partidul „roşilor” argumentele înstrăinării de ţară, de vreme ce neamul lui Rosetti, ca şi cel al lui Carada vor fi venit de la sud de Dunăre unde stăpânea „linguşirea sclavului”⁴⁸ şi – la fel ca în „Scrisoarea a III-a” – contrapune marilor voievozi din vechime pe cei ce veneau din „lupanare”, din „spelunci”, „de la Seina, din Bizanţiu”⁴⁹.

Naţionalism pozitiv vs. modernitate programatică

Şi tot aici, sub cuvântul că sunt pernicioşi economic şi sunt sprijiniţi din afară, Eminescu – despre care avem mărturia capitală a lui Moses Gaster, cum că marele său prieten nu era antisemit⁵⁰ – îi aşează cu aceeaşi ironie acerbă, la 30 decembrie 1880, pe evrei, mai ales pe negustori, socotiţi „mijlocitori improductivi”, alături de cei blamaţi pentru originea lor balcanică, fie şi îndepărtată: „pe lângă patrioţii Cariagdi, Giani, Carada, avem azi pe patrioţii Herşcu, Leibu, Şmule şi alţii, a căror origine traco-romană e tot atât de puţin dubie ca şi aceea a domnului C. A. Rosetti”⁵¹. De altminteri, acesta din urmă este, nu o dată, pe nedrept atins de pamfletul eminescian pentru presupusa sa apropiere de aşa-numita „Alianţă Israelită Universală”⁵² care, cum se ştie, în epoca Congresului de la Berlin (1878) influenţa decisiv stipulaţiile articolului 44 din Tratatul de aici, referitoare la revizuirea articolului 7 din Constituţia română privindu-i pe cei de rit mozaic. Numai că, în numele adevărului, trebuie adăugat că însuşi Carada a fost cel care a polemizat cu liderul numitei Alianţe, Adolphe Crémieux.⁵³

Eminescu, în spiritul unei doctrine naţionale în care credea şi a unui naţionalism pozitiv⁵⁴ – cu caracter economic, înainte de toate – pe care le ilustra superior rămâne, în această polemică, cu verbul său sclipitor şi neiertător, un mare gazetar privind spre modernitate din perspectiva ideală a tradiţiei. „Victima” sa, Eugeniu Carada rămâne – dincolo de marea sa consecvenţă şi de inflexibilul său caracter – ilustra reprezentare a unei modernităţi pragmatice pe care liberalismul a instituit-o şi la noi, adunând forţe economice din toate orizonturile etnice şi confesionale, înainte de a ajunge la deviza secolului următor care a fost, cum se ştie, „prin noi înşine”.

În această confruntare geniul eminescian nu păleşte, dar unii din cei de el incriminaţi s-au preschimbat – ca de atâtea ori în istorie – în victorioşi postumi. Pe soclurile statuilor lor- una păstrată, cealaltă pe cale de a fi refăcută –, radicalii C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada rămân printre ctitorii României moderne. 

NOTE

1. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a  (Al. Piru), revăzută şi adăugită, Edit. Minerva, 1985, p. 462

2. Ibidem, p. 702

3. Opere,IX, Publicistică 1870- 1877, Bucureşti, 1980, p. 519

4. Spiritul critic în cultura românească, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p. 17

5. Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Edit. Z. Ornea, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 110- 111

6. Despre prima modernitate a românilor, Bucureşti, 2001, p. 8- 20

7. Eminescu, scriind adesea dispreţuitor despre originile liberalismului de la Sud de Carpaţi, sublinia totuşi, în iulie 1881, că nu există în fond un antagonism între provincile istorice extracarpatice (Opere. XII. Publicistică. 1 ianuarie – 31 decembrie 1881, Bucureşti, 1985, p. 266- 268)

8. M.Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836- 1910), ediția a-II-a, Edit. Albatros, Bucureşti, 2007, p. 214

9. Ibidem, p. 120

10. V.Bilcea, A. Bilcea, Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 354

11. M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877- 25 februarie 1880, Bucureşti, 1989, p. XIV

12. Idem, Opere, XIII. Publicistică 1882- 1883, 1888- 1889, Bucureşti, 1985, p. 51, p. 339

13. Ibidem, p. 173

14. Idem, Opere XI, Publicistică. 17 februarie- 31 decembrie 1880, Bucureşti, 1989, p. 413

15. Idem, Opere, X..., p. 19 (la 11 decembrie 1877, în studiul cu răsunet, Icoane vechi şi icoane nouă)

16. Idem, Opere XIII, p. 234

17. Idem, Opere, X, p. 172, p. 420

18. Nicolae Iorga l-a numit, de altfel, „bătrânul mazzinian”, apud Realitatea ilustrată, 12, 1 martie 1910, p. 16

19. Apud C. Răutu, Eugen Carada. Omul şi opera (1836- 1910), Craiova, 1940, p. 6; pentru relaţia între cei doi: A. Iordache, Ion I. C. Brătianu, Edit. a- II-a, Bucureşti, 2007

20. M. Gr. Romaşcu, op. cit., p. 159

21. Realitatea ilustrată, p. 15, unde sunt citate cuvintele lui Iorga din „Neamul românesc” la dispariţia lui Carada: ”A murit omul care în România a făcut mai multă politică, timp de jumătate de veac, fără să-i fi aplicat cineva legile, fără să-i fi cetit discursurile, fără să-i fi auzit glasul şi să-i fi văzut chipul”.

22. Opere, XI…, p. 55

23. Opere, XII, p. 218

24. Opere IX, p. 45

25. Opere, XII, p. 117

26. Opere XIII, p. 108

27. Opere II, ediția Perpessicius, Bucureşti, 1943, p. 392, p. 406

28. Viaţa lui Mihai Eminescu. Ion Creangă- viaţa şi opera, Chişinău, 1989, p. 265

29. M. Gr. Romaşcanu, op. cit., p. 160

30. G. Călinescu, op. cit. , p. 166

31. M. Eminescu, Opere. XI…, p. 6

32. Ibidem, p. 7

33. G. Călinescu , op. cit., p. 267. Pentru paradoxul apărării de către conservatori a unei viziuni colectiviste tradiţionale, opuse individualismului liberal, vezi observaţiile regretatului Victor Niţelea în Audiatur et altera pars, în M. Gr. Romaşcanu, op. cit., p. 286-288.

34. C. Răutu, op. cit., p. 126

35. G. Călinescu, Opere, 12, Bucureşti, 1969, p. 357

36. T. Nedelcea, M. Eminescu şi real- semitismul, Craiova, 2010, p. 128

37. G. Călinescu, Opere, 13, Bucureşti, 1970, p. 191

38. C. Răutu, op. cit., p. 253

39. G. Călinescu, Viaţa…, p. 268

40. M. Eminescu, Opere II, p. 271

41. Idem, Opere I, ediţia Perpessicius, Bucureşti, 1939, p. 156; idem Opere II, p. 317

42. Idem, Opere, XII, p. 266. În mss. 2255, datat 1883, se va nota iarăşi: „un grec, C. A. Rosetti, şi alt grec, Carada” (Opere, XV, p. 377). Pentru originea grecească a neamului Ruset vezi N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV- XVII, Bucureşti, 1971, p. 435-436

43. M. Eminescu, Opere XII, p. 495

44. Ibidem, p. 308

45. C. Răutu, op.cit. , p. 95; M. Gr. Romaşcanu, op. cit., p. 114

46. C. Răutu, op. cit., p. 96; vezi N. R. Mitu, Liberalismul din Serbia şi Bulgaria până la sfârşitul primului război mondial, Craiova, 2009, p. 281- 284

47. G. Călinescu, op. cit., p. 269-270

48. M. Eminescu, op. cit., p. 217

49. Ibidem, p. 228

50. T. Nedelcea, op. cit., p. 42 şi următoarele

51. Opere, XI, p. 457

52. T. Nedelcea, op. cit., p. 104-105

53. M. Gr. Romaşcanu, op. cit., p. 101

54. Pentru nuanţele naţionalismului, vezi M. Winock, Le XX-e siècle idèologique et politique, Paris, 2009, p. 179- 286