Autor: Corneliu Şenchea.

În istoria Ungariei, domnia lui Ioan (János) Zápolya (născut în anul 1487) reprezintă un capitol spectaculos şi admirabil totodată. Avem de-a face cu ultimul efort eroic şi disperat al unui suveran de a conserva entitatea statală a regatului medieval maghiar, după dezastrul de la Mohács.

Adversarul Habsburgilor

Sacrificând cauza creştinătăţii, prin alianţa cu Poarta, Ioan Zápolya s-a afirmat ca unul dintre cei mai redutabili adversari ai Habsburgilor. Adversar nu numai al acestora, ca dinastie europeană, dar şi al proiectului de monarhie universală ilustrat de împăratul romano-german şi regele Spaniei Carol Quintul. Încăpăţânarea lui de a se opune cu armele timp îndelungat pretenţiilor arhiducelui Ferdinand de Habsburg (fratele împăratului) la coroana Ungariei este expresia supravieţuirii cu orice preţ a ultimei idei de monarhie naţională, în Centrul Europei, zonă prinsă ca într-un cleşte între două tendinţe antagonice de hegemonie teritorială: cea a Imperiului Otoman şi cea a Habsburgilor. În politica supravieţuirii, pe Ioan Zápolya l-a unit o comuniune de interese cu domnitorii români. Nu este de mirare că adesea a găsit în ei (mai ales în Petru Rareş al Moldovei) aliaţi fideli, ţinându-l încordat ani buni pe rivalul său la coroana Ungariei, Ferdinand de Habsburg.

• 

• 

Un Grouchy al Ungariei?

Înfrângerea armatei maghiare de către sultanul Soliman Magnificul (sau „Legiuitorul”, pentru otomani) la Mohacs, în fatidicul an 1526, soldată cu moartea tânărului rege Ludovic al II-lea Jagello, a suscitat vii dispute în istoriografie asupra cărora nu avem timp să insistăm. Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că responsabilitatea asupra dezastrului a fost atribuită lui Ioan Zápolya, voievod al Transilvaniei şi comite de Zips. Acesta era omul care în anul 1514 salvase în bătălia de lângă Timişoara regatul maghiar de pericolul „cruciaţilor” conduşi de viteazul nobil secui Gheorghe Doja (Dózsa), al cărui crud supliciu nu-i poate fi iertat, deşi execuţia nu a căzut exclusiv în responsabilitatea lui. Istoricii l-au acuzat pe Zápolya că, în condiţiile în care primise ordin de la tânărul rege al Ungariei să se prezinte cu oastea sa la Tolna, tergiversase intervenţia care ar fi putut salva viaţa regelui său şi independenţa regatului. Şovăială şi nehotărâre identice celor manifestate aproape trei sute de ani mai târziu de Grouchy, semnatarul involuntar al înfrângerii lui Napoleon la Waterloo? Sau trădare? Aflat în fruntea unei armate transilvănene numărând 40 000 de soldaţi (14 000 sau 25 000 după alte surse), Zápolya conducea o forţă care ar fi putut mântui a doua oară statul medieval maghiar, ca în anul 1514. El s-a mulţumit însă să rămână în rezervă la Seghedin pe Tisa, asistând pasiv la tragedia suveranului său şi îndreptându-se spre câmpul de luptă când era prea târziu.

Motivele care i-au împins pe unii contemporani ca şi pe istoricii târzii să-l suspecteze pe voievodul transilvănean de trădare nu pot fi trecute uşor cu vederea. Zápolya era la Curtea Ungariei conducătorul unei grupări nobiliare rivale alteia care îl avea în frunte pe palatinul sau locotenentul regal (nádor) Ştefan Báthory. Nu mai era un secret faptul că Zápolya râvnea să obţină această primă demnitate în stat, ca învingător al lui Dózsa. El se ilustrase şi ca un adversar convins al Habsburgilor, neprivind cu ochi buni căsătoria regelui Ludovic al II-lea cu Maria de Habsburg, sora arhiducelui Ferdinand, viitorul său rival la tronul Ungariei. Ca fiu al lui Ştefan Zápolya (curteanul lui Matei Corvin care îl îndemnase pe marele rege al Ungariei să cucerească Viena şi care deţinuse chiar funcţia de guvernator al capitalei Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană), vedea în Habsburgi un pericol mai mare pentru existenţa regatului decât Imperiul Otoman.   

Ca bun catolic, privise critic şi pătrunderea lutheranismului în Ungaria, graţie favoritului reginei, marchizul Georg de Hohenzollern-Brandenburg, împreună cu care luase parte la luptele împotriva lui Dózsa. Mai mult, Zápolya îl acuzase făţiş pe marchiz de neglijenţă în aprovizionarea şi întărirea cetăţilor căzute în mâinile ţăranilor răsculaţi. Cu un asemenea traseu politic, întărit de o voce care nu trecuse neremarcată, Zápolya se putea prezenta drept un candidat serios la tronul Ungariei, tron ameninţat de mediocritate, lungi dar mărunte dispute nobiliare în diete şi interese străine statului. Aspiraţiile sale erau evidente, iar demnitatea de palatin apărea în ochii multora drept prima treaptă spre tron. Invazia lui Soliman îi putea oferi pe tavă coroana mult-râvnită. Istoricul Rodica Ciocan îl absolvă însă de această vină, în baza ordinelor contradictorii pe care le primise din partea regelui său, a reginei Maria şi a comandantului suprem, Paul Tomory. Familia lui Zápolya rămăsese fidelă suveranului ucis la Mohács. Un frate al său, George, luptase eroic în bătălie, secondându-l pe suveranul martir, alături de Christofor Frangipani. În ciuda acestui exemplu de ataşament, Ioan Zápolya (fie că era vinovat sau nevinovat pentru înfrângerea provocată de rezerva sa) era, credem noi, pregătit, încă înaintea ciocnirii cu turcii, pentru înfruntarea crucială de care depindea împlinirea ambiţiei sale regale… lupta cu contracandidatul propus de Habsburgi, arhiducele Ferdinand.

Succese şi înfrângeri

Drumul spre tron avea să fie presărat în egală măsură cu eşecuri şi victorii. Cam aşa s-ar putea caracteriza în linii mari traiectoria politică şi agitata domnie a ultimului rege „naţional” (Szápolyai) care a domnit efectiv asupra Ungariei, la Buda, nu doar cu numele. Spunem „naţional” deşi numele său îl arată ca având origini sârbe, slovace şi chiar poloneze. Lăsând la o parte argumentele istoricilor care ţin să demonstreze  originea sa sud-slavă, să reţinem că fostul voievod al Transilvaniei era maghiar prin educaţia primită şi prin formaţia politică de care avusese parte, la fel ca şi românii Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin.

Ceea ce a urmat momentului Mohács este un slalom continuu între succese militare şi înfrângeri, o îndelungată pendulare între alianţe dintre cele mai diverse, de la cea cu Imperiul Otoman, la cea cu regatul Poloniei… situaţie căreia Zápolya i-a făcut faţă cu tărie, jonglând cu pricepere între prieteni şi adversari şi alternând diplomaţia cu spada, în efortul disperat de a păstra integritatea regatului său. Cursa pentru coroana Ungariei în care se angajaseră Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg împărţise din nou nobilimea maghiară în două tabere. Ferdinand număra în rândul adepţilor săi curteni de marcă precum magnatul Petru Perényi sau Alexis Thurzo şi Ioan Bornemisza, membri ai camarilei reginei Maria. Printre cei ataşaţi persoanei suveranei şi, prin urmare, cauzei ferdinandiste, se număra şi celebrul umanist de origine română (aşa cum îl arată şi numele) Nicolaus Olahus.

„După memorabilul măcel de la Mohács, timp de zece ani neîntrerupţi, a suferit ţara cele mai grozave nenorociri, fiindcă nu ştia singură care e domnul său.” Astfel caracterizează cronicarul Antonius Verancius (Verancsics) climatul politic străbătut de Ungaria după trecerea valului otoman. Imediat după conturarea partidelor, regatul a asistat la două alegeri simultane de  regi. Ioan Zápolya, care se bucura totuşi de ataşamentul majorităţii nobilimii maghiare, în frunte cu Christofor Frangipani (sau Frangepán), influentul magnat care se luptase cu vitejie la Mohacs, a fost încoronat la Szekesfehérvar sau Alba Regală (10 noiembrie 1526). Aşa cum arată istoricul Viorel M. Butnariu, titulatura adoptată de Zápolya nu lăsa să planeze niciun semn de întrebare asupra pretenţiilor sale de prinţ independent şi de restaurator al regatului: Ioannes Dei gratia rex Ungariae, Dalmatiae, Croatiae.  

Şapte zile mai târziu, la Pózson, regina Maria şi anturajul ei îl proclamau rege pe Ferdinand de Habsburg, puţin convins să domnească asupra unei Ungarii ameninţate de turci. Alegerea fusese însă validată de dieta convocată de palatinul Ştefan Báthory, vechiul adversar politic (ulterior partizan) al lui Ioan. În felul acesta, Ferdinand beneficia, faţă de Zápolya, de un spor de legitimitate. Chiar şi aşa, el a acceptat coroana mai mult pus în faţa faptului împlinit de către gruparea surorii sale, decât prin efort propriu.

Un posibil început de basm

Încurajat probabil de zelul dovedit de Zápolya în reprimarea revoltei lui Dózsa, Christofor Frangipani l-a îndemnat pe regele său să atace Austria, ca răspuns la alegerea lui Ferdinand, reeditând astfel campania glorioasă a regelui Matei Corvin împotriva împăratului Frederic al III-lea, finalizată prin cucerirea Vienei. Ceea ce ignora Frangipani era faptul că Imperiul Romano-German sub domnia lui Carol Quintul (suveran care aducea cu sine şi potenţialul războinic al Spaniei, ca rege al acesteia), nu mai era statul slab din secolul al XV-lea. Ferdinand de Habsburg, pe lângă faptul că atrăsese în rândurile sale un comandant maghiar destoinic ca Valentin Török, mai dispunea şi de aportul unei galerii de strategi ca generalii germani Hans Katzianer, Leonhard von Fels, Christoph von Roggendorf şi Nicolaus von Salm, cărora li se adăugau spanioli ca Juan de Salinas, Juan de Aguillera, Melchior de Villareal sau Jorge Manrique.  

Ferdinand nu a aşteptat ca Zápolya să vină la el, aşa cum credea naivul Frangipani. Arhiducele a deschis ostilităţile, atacându-l pe regele rival în chiar feuda şi lagărul său de la Tokay. Acolo, la 27 septembrie 1527, regele Ioan a fost învins de mercenarii contelui Nicolaus von Salm şi obligat să se refugieze în Polonia, la Curtea regelui Sigismund I, şi el un posibil candidat la tronul Ungariei. Într-o singură bătălie, Zápolya, stăpân până atunci pe aproape întreg teritoriul Ungariei, pierduse un regat. Pe lângă acest dezastru, Zápolya îl pierdea şi pe cel mai fidel, sincer şi consecvent susţinător al său, Christofor Frangipani, rănit mortal în bătălie. Odată cu fuga lui, era părăsit şi de o serie de partizani ca banii Slavoniei, Ioan Carlowitz şi Francisc Batthyány, sau ca Ioan şi Nicolae Zrinyi, care se grăbesc să îngroaşe rândurile lui Ferdinand. Ca şi cum aceste neajunsuri n-ar fi fost suficiente, un sârb pe nume Iovan Nenada (poreclit „Omul Negru”) care răvăşea Ardealul în numele lui Zápolya, îl părăseşte la rândul lui pe exilatul rege, din motive religioase, confesionale mai bine zis (ca ortodox, nemulţumit de persecuţiile declanşate de nobilii papistaşi împotriva coreligionarilor săi), trecând de partea lui Ferdinand.

În Polonia, la Cracovia, Zápolya avea să afle în regele Sigismund I Jagello un aliat şovăitor (din cauza ameninţărilor belicoase la adresa regatului polon lansate de Ferdinand), dar şi un viitor socru. Poate că atunci o va fi cunoscut şi pe fiica regelui, prinţesa Isabella, în vârstă de douăzeci de ani, şi îşi va fi făurit îndrăzneţe planuri matrimoniale… visând la înrudirea cu cea mai puternică dinastie a Europei Centrale, după Habsburgi. Isabella era mai mică decât Zápolya cu douăzeci de ani, dar diferenţa de vârstă nu constituia un impediment în chestiunile politice. Preţul plătit de mire conta. Iar preţul (sau zestrea) era coroana Ungariei în cursa pentru cucerirea căreia Zápolya, poate şi stimulat de această promisiune, se va relansa cu tenacitate. Primise poate un imbold puternic şi o motivaţie în plus, conştient de faptul că o fiică de rege nu putea fi sortită decât unui rege… unui pretendent demn de mâna ei. Un posibil început de basm? Forţând nota în spirit romantic… putem răspunde afirmativ. Fiindcă încercările prin care va trece „regele” Ioan au toate atributele unui drum iniţiatic, ce avea să fie răsplătit în final cu o coroană şi cu… mâna unei principese.

Revanşa regelui Ioan

Găzduit în Polonia de hatmanul Jan Tarnowski, viitorul învingător al lui Petru Rareş la Obertyn, Ioan recruta trupe cu ajutorul lui Hieronym Laski, voievod de Pomerania şi Sieradz, fără ca prudentul rege Sigismund să se implice prea mult. Suveranul polon se mulţumi doar să închidă ochii în faţa acţiunilor lui Zápolya, convins că „regele” Ioan pregătea un tron şi o coroană pentru fiica sa. La mijloc mai stătea şi promisiunea lui Zápolya că, după moartea lui, fratele Isabellei, Sigismund August, va moşteni regatul Ungariei. Cum îşi va respecta Zápolya această promisiune… vom vedea în curând. Preocupat de expediţia pe care urma s-o conducă, el nu putea anticipa atunci evoluţia ulterioară a evenimentelor, nici interesele familiale care aveau în curând să anuleze acea promisiune.

În anul 1528, Zápolya pătrunde în Ungaria şi îl învinge în lupta de la Sáros-Patak pe generalul imperial Katzianer, comandantul cavaleriei lui Ferdinand. Anul următor este pentru regele Ioan „anul revanşei”. După ce se uneşte cu trupele lui Mehmed-beg, paşa de Semendria, Zápolya atacă Buda, apărată de Perényi şi de Toma Nadásdy, cărora li se mai adăugaseră şi două baniere de mercenari germani conduşi de Johann Traubiger şi Christoph Besserer, trimişi de arhiduce. Ferdinand nu cunoştea lecţia lui Machiavelli sau ignora exemplele ilustrului gânditor politic florentin cu privire la nestatornicia şi infidelitatea ostaşilor plătiţi sau de meserie. Lefegiii au predat Buda lui Zápolya, în acelaşi an în care Soliman Magnificul (după ce primeşte jurământul de vasalitate al regelui Ioan, restituindu-i solemn coroana Sf. Ştefan) asediază pentru prima dată Viena. Deşi asediul a eşuat, a slăbit considerabil forţele lui Ferdinand, obligat să-şi concentreze întregul potenţial militar în vederea apărării capitalei Imperiului.

Zápolya profită de acest avantaj pentru a recuceri Transilvania. Acolo partida ferdinandistă, foarte puternică, era condusă (printre alţii) de Georg Reichersdorfer, Sigismund Gemmarius, căpitanul Braşovului, şi Markus Pempflinger, judele sas al Sibiului, aflaţi în fruntea unor redutabile trupe de mercenari. Pacificat în 1527 de Emeric Czibak, odată cu înfrângerea „Omului Negru”, Ardealul (unde oraşele săseşti erau devotate Casei de Austria) se supune treptat regelui Ioan, mai ales după ce domnul Moldovei, Petru Rareş, aliatul său, înfrânge forţele ferdinandiste la Feldioara. Odată cu migrarea în tabăra sa a unor ofiţeri ferdinandişti ca Valentin Török, Zápolya are satisfacţia de a-l captura pe vechiul său adversar Petru Perényi şi de a scăpa, cu ajutorul aceluiaşi Petru Rareş, de alt pretendent la coroana Ungariei, aventurierul veneţian Aloisio (Alvise) Gritti, prins la Mediaş şi executat, din ordinul lui Francisc Kendy, vicevoievodul Transilvaniei. Aflat în serviciul Porţii şi numit după Mohács comite al Maramureşului şi guvernator al Ungariei ocupate de turci, Aloisio, ca fiu natural al dogelui Veneţiei, Andrea Gritti, se anunţa un competitor serios pentru Zápolya, nu doar ca pretendent la tron, dar şi ca peţitor al prinţesei Jagellone Isabella. Mai mult decât abilitatea regelui legitim, pe Gritti l-au pierdut lăcomia şi cruzimea sa, abuzurile care au provocat revolta ardelenilor, mai ales după uciderea lui Czibak, locotenentul lui Zápolya.   

O fericire câştigată prea târziu

Sfârşitul lui Gritti, în anul 1534, nu-l elibera pe Zápolya de griji. Ferdinand de Habsburg continua să-i creeze probleme, obligându-l să-şi mute Curtea dintr-un oraş în altul. În timpul acestui lung război (să-i zicem de succesiune), configuraţia teritoriilor stăpânite de cei doi regi se modificase permanent, cetăţi, comitate şi oraşe trecând de la un stăpân la altul (András Gergely, Istoria Ungariei). În aceste condiţii, Buda, Oradea şi Lipova devin reşedinţele între care pendulează această Curte regală itinerantă, în funcţie de schimbarea teatrelor de operaţiuni militare. În ciuda mobilităţii sale, Curtea regelui Ioan strălucea prin fast şi ceremonial aulic, prin prezenţa acolo a unor personalităţi ca istoricul şi cronicarul de curte Antonius Verancius, umanistul Ştefan Broderics şi cancelarul Ştefan Verböczy, a căror erudiţie este lăudată de Paolo Giovio. Puteau fi întâlnite şi ilustre feţe bisericeşti ca episcopii Francisc Frangipani şi Ioan Statilius, talentaţi diplomaţi. Între personalităţile laice şi militare se distingeau, în afară de sârbul Petru Petrovics, comitele Timişoarei şi Francisc Kendy, „prefect al Curţii Regale”, foşti ofiţeri ferdinandişti (Perényi, Török, Balassa) strânşi acum în jurul celui care apărea unei întregi nobilimi dezbinate până în acel moment drept unicul factor salvator, generator de unitate statală.      

Meritul lui Zápolya constă nu doar în încercarea temerară de a păstra aparenţele unui regat puternic (aflat de fapt în plin proces de disoluţie), dar mai ales în coagularea în jurul său a elitei nobilimii maghiare (cu doar câteva excepţii, cum ar fi familia Zrinyi). Poziţia sa este consolidată în anul 1536, prin recucerirea cetăţii Casovia (Košice), în urma unei victorii asupra armatei imperiale conduse de Johann Kalláї Vitez, luptă în care se evidenţiază pentru prima dată „fratele George”, viitorul cardinal Martinuzzi, personalitate ecleziastică şi militară de prim rang în istoria Transilvaniei şi a Ungariei. Evenimente de acest fel, ca şi alte motive ţinând de interese strict personale (presiunile venite din partea propriului anturaj, repetatele invazii otomane), l-au împins pe Ferdinand să încheie cu Zápolya, în 1538, pacea de la Oradea. Tratatul găsea un rege Ioan epuizat de lungul duel pe care îl purtase cu arhiducele, duel în urma căruia i se recunoştea titlul de rege. Dar Ioan nu avea moştenitori, astfel încât pacea includea şi recunoaşterea arhiducelui ca succesor al său. Ce altceva putea anula această succesiune decât… o căsătorie? Era penultima luptă pe care avea să o dea Zápolya.

Căsătoria şi revolta ardelenilor

Un an mai târziu, la capătul unor istovitoare negocieri, regele se căsătorea cu Isabela Jagello, fiica regelui Poloniei Sigismund I şi a milanezei Bona Sforza. Împlinirea târzie a unui mai vechi deziderat politico-matrimonial şi a unei alianţe dinastice îndelung amânate? Nunta, serbată la Buda, nu a strălucit prin fast, cu atât mai mult cu cât nici soţia nu strălucea prin frumuseţe (dacă privim cu atenţie portretul ei pictat de Lucas Cranach – portret care, potrivit istoricului Rodica Ciocan, este o mărturie a stângăciei pictorului în redarea graţiei feminine). Oricum ar fi stat lucrurile, tânăra regină avea să-i dăruiască lui Ioan un moştenitor, pe Ioan-Sigismund. Poate şi acest eveniment aşteptat, care consacra caducitatea articolului privind succesiunea lui Ferdinand la tronul Ungariei, a provocat o revoltă a ardelenilor ferdinandişti împotriva regelui Ioan, condusă de voievozii Transilvaniei. Aceştia erau Ştefan Majlath (Mailat), castelanul Făgăraşului, şi colegul său Emeric Balassa. Sub pretextul împilărilor suferite din partea regelui, cei doi au ridicat steagul revoltei, solicitând sprijinul lui Ferdinand. Împotriva lor a fost mobilizată armata zapolyană sub conducerea lui Valentin Török şi a lui Andrei Báthory. Cum Ardealul reprezenta nucleul regatului mai mult decât Ungaria propriu-zisă, regele Ioan nu putea lăsa să-i scape acest voievodat care reclama acum autonomia. Astfel, în ciuda vârstei (53 de ani) şi a stării precare a sănătăţii sale, şi-a asumat personal sarcina pedepsirii rebelilor. În timp ce regele Ioan îl reducea la tăcere pe Balassa, confiscându-i posesiunile şi obţinând predarea acestuia (căruia cu greu îi cruţă viaţa), Török îl asedia pe Majlath care se întărise în cetatea Făgăraşului.

Campania de pacificare a Ardealului îi dă lui Zápolya lovitura de graţie. Căzut greu bolnav la Sas-Sebeş (Sebeşul Săsesc), mai are timp să primească vestea fericită (sosită de la Buda) a naşterii fiului său, pe care însă nu-l va cunoaşte niciodată. El se stinge din viaţă în noaptea de 21 spre 22 iulie a anului 1540, după repetate atacuri de apoplexie, lăsând cu limbă de moarte guvernarea regatului în mâinile regenţilor Petrovics, Martinuzzi şi Török. Înainte de a închide ochii, le-a recomandat acestora să păstreze credinţa Sultanului („neînvinsul Cezar”) şi să nu încheie niciodată înţelegeri cu vreun prinţ din Casa de Austria. Parcursese un lung drum spre o scurtă fericire… şi murea credincios vechiului său program politic, program pe care atât regenţii cât şi fiul său îl vor respecta cu sfinţenie.

Bibliografie:

Ştefan ANDREESCU, Restitutio Daciae, Bucureşti 1980

Viorel M. BUTNARIU, Transilvania în relaţiile internaţionale. Interferenţe politice şi monetare (1526-1714), Iaşi 2004

Rodica CIOCAN, Politica Habsburgilor faţă de Transilvania în timpul domniei lui Carol Quintul (teză de doctorat), Bucureşti 1945

Radu CONSTANTINESCU, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş, Bucureşti  1978

Aurel DECEI, Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti 1978  

Cristina FENEŞAN, Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti 1997

András GERGELY, Istoria Ungariei, Bucureşti 2000

Paul LENDVAI,  Ungurii, Bucureşti 2001

Gernot NUSSBÄCHER, Din cronici şi hrisoave, Bucureşti 1987

Piotr S. WANDYCZ, Preţul libertăţii, Bucureşti 1998

UMANISTUL NICOLAUS OLAHUS, Texte alese, Bucureşti 1968