Autor: Cornel-Constantin Ilie.

Despre primii ani din viaţă ai celui care a fost simbolul defetismului în Franţa în timpul Primului Război Mondial, nu se cunosc prea multe. Paul Bolo s-a născut în Reunion (pe la 1870), iar copilăria şi-a petrecut-o la Marsilia. Părinţii lui erau oameni de condiţie modestă, dar respectabili. De tânăr, Bolo a avut un spirit întreprinzător şi aspiraţii înalte. După ce a lucrat ca ucenic la un bărbier, s-a hotărât să înceapă o afacere proprie, care să se ocupe cu distribuţia săpunului. În scurt timp afacerea a prosperat, numai că „activităţile comerciale” desfăşurate de Bolo nu erau tocmai curate, el trezindu-se cu marfa confiscată de jandarmi. După o vreme (pe la 1901) şi-a găsit un partener cu bani cu care a început o nouă afacere: comerţul cu homari; nici de aceasta dată zeul comerţului nu i-a surâs, Bolo fiind nevoit să constate şi eşecul acestei „întreprinderi”.

Afaceri eşuate

Aerul Marsiliei dovedindu-se neprielnic, Bolo s-a mutat la Lyon unde a pus pe picioare o companie fotografică. După scurtă vreme însă îl găsim în postura de negustor de vinuri, asociat fiind cu un neamţ, baronul Saafeld. Noua ipostază îl prindea de minune, pentru că Bolo era ceea ce s-ar numi „un om de viaţă”, care ştia să aprecieze mâncarea bună şi băutura de calitate, poseda darul conversaţiei şi avea şi o înfăţişare elegantă. Astfel că şi-a făcut repede un nume în branşă şi a câştigat foarte mulţi clienţi. După un timp, din motive neclare, afacerea eşuează şi Bolo părăseşte Lyonul spre a-şi încerca norocul în Oraşul Luminilor.

Un bigam bogat

Nu trebuie să ne închipuim că Bolo a rămas cu buzunarele goale de pe urma acestor afaceri eşuate. Nici pe departe! Se pare că mai degrabă partenerii săi au fost cei care au investit şi au rămas cu „buza umflată”. Bolo a fost atât de deştept încât să pună deoparte bani pentru zile negre. La Paris îşi permite să frecventeze cercurile înalte ale societăţii, unde cunoaşte o doamnă bogată, cu câţiva ani mai în vârstă, cu care s-a căsătorit. La scurt timp însă a rămas văduv, moştenind o avere frumoasă. Bolo a fost acuzat, la un moment dat, de bigamie. Se pare că, în 1905, când se căsătorise pentru a doua oară cu văduva unui bogat negustor de vinuri din Bordeaux, prima soţie era încă în viaţă!

Problema banilor fiind rezolvată, Bolo îşi putea îndeplini unul din visurile copilăriei: acela de a călătorii prin toată lumea. Una dintre destinaţii a fost Egiptul. Aici îl cunoaşte pe khediv-ul (vicerege) Abas II Hilmi, al cărui prieten şi confident devine în scurt timp. La un moment dat, Abas i-a acordat titlul de paşă. Fostul ucenic de frizer din Marsilia este acum Bolo Paşa – „consilier financiar” al conducătorului Egiptului.

Nori negri se arătau însă pentru protectorul lui Bolo. În 1911, schimbarea consulului general al Marii Britanii la Cairo a determinat înrăutăţirea relaţiilor dintre Abas Hilmi şi metropolă. După începerea Primului Război Mondial, în momentul în care Marea Britanie a intrat în război cu Imperiului Otoman, Egiptul a fost declarat sultanat independent sub protectorat britanic şi Abas Hilmi a fost depus şi nevoit să părăsească ţara. La sfârşitul anului 1915 a luat drumul Istanbulului, ducând cu sine bijuterii, obligaţiuni, bani şi aur. Încercând să-şi salveze cât mai mult din avere, Himli a apelat la omul său de încredere, Bolo Paşa.  Cum acesta reuşise să „toace” banii fostei şi actualei soţii, solicitarea lui Himli a venit cât se poate de bine.

Conturi în Elveţia şi patron de ziar

Bolo a pus la cale, cu ajutorul relaţiilor din Europa, tot felul de combinaţii financiare, în care au fost implicaţi bancheri şi oameni politici germani (printre care Arthur von Gwiner, directorul Deutsche Bank, şi Gottlieb von Jagow, ministrul de Externe). La aceştia a ajuns prin intermediul lui Adolf Pavenstedt, preşedintele companiei bancare Amsinck&Co, pe care îl cunoscuse la Havana, în 1913. Bolo a început să primească, în conturi din Elveţia, sume mari de bani din partea nemţilor, folosind „paravanul” Abas Himli (căruia îi era destinat un anumit procent din suma „tranzacţionată”). Ce servicii trebuia să facă în schimbul lor? Printre altele, susţinerea în ziarele din Franţa şi nu numai, a propagandei defetiste. În acest scop chiar a cumpărat de la Charles Humbert  ziarul Le Journal, pentru care a plătit un milion de franci. Folosindu-se de noua sa calitate, a călătorit în Statele Unite, unde a facilitat discuţiile dintre magnatul presei americane, W.R. Hearst, şi reprezentanţii Imperiului German. A ajuns şi în Canada unde, erijându-se în reprezentantul proprietarilor de ziare din Paris, a negociat achiziţionarea unei mari cantităţi de hârtie de ziar, pentru care a plătit pe loc un avans de 500 000 de dolari. Banii i-a primit din conturile guvernului german aflate la National Park Bank.

Eu sunt stăpânul banilor, nu sclavul lor!

Paul Bolo

Desigur că propaganda defetistă condusă de Le Journal nu însemna în niciun caz propagandă pro-germană. Germania era inamicul şi o atare atitudine ar fi atras imediat reacţia autorităţilor. Însă din materialele publicate în ziarele care intraseră în jocul lui Bolo, se desprindeau anumite „întrebări”: n-ar fi mai bine dacă Franţa ar încheia pace separată cu Germania? Oare Germania nu ar fi de acord să retrocedeze Franţei, Alsacia şi Lorena în schimbul unor colonii? (aici intra în scenă Abdul care apărea drept garant al realizării acestui schimb). Nu ar bine dacă războiul s-ar termina mai repede şi astfel milioane de vieţi ar fi salvate? De altfel, acţiunea nu a avut vreun succes prea mare pentru că nici unul dintre ziarele care contau cu adevărat în Franţa nu s-a lăsat atras în plasa celui ce primise un nou pseudonim: „bancherul levantin”.

În vizorul serviciilor secrete

Acţiunile lui Bolo nu puteau trece multă vreme neobservate. Serviciile Secrete franceze au început să-l monitorizeze, mai ales după ce călătoriile acestuia în Elveţia s-au înmulţit şi s-a constatat că sume mari de bani vin dinspre Geneva spre Paris. Acţiunile autorităţilor franceze s-au lovit însă de refuzul băncilor elveţiene de a divulga vreun fel de informaţii. Însă până la urmă rezultatele au apărut, după ce pe fir au intrat serviciile secrete americane. Au fost descoperite o serie de scrisori trimise de Bolo către băncile din SUA, precum şi scrisori ale unor înalţi oficiali germani (printre care Johann von Bernstorff, ambasadorul în SUA, ministrul von Jogow, Hugo Schmidt, reprezentantul Deutsche Bank în Statele Unite) din care reieşea „sprijinul” constant pe care i l-au acordat lui Bolo (în total „Paşa”  a primit, numai din SUA, 1,7 milioane de dolari). După mai multe luni de anchetă, în septembrie 1917, Bolo a fost arestat, fiind acuzat de spionaj şi trădare, refuzându-i-se ulterior eliberarea pe cauţiune.

Nu sunt trădător! Am cerut să fiu judecat, sunt gata să mor, dar nu ca trădător!

Paul Bolo

Bolo Paşa a fost judecat de Curtea Marţială, procesul ţinând capul de afiş nu numai al ziarelor din Franţa, ci şi al celor din Statele Unite. În timpul procesului tot mai multe dovezi ale acţiunilor sale au ieşit la iveală. Ancheta condusă de căpitanul Bouchardon a arătat că Bolo a primit în jur de 40 de milioane de franci de la germani, în scopul „alimentării” publicaţiilor care susţineau campania defetistă. Alături de Bolo au mai fost arestaţi editori şi redactori de la ziarele „Bonnet Rouge”, „Courier Vinicole”, „Tranchée Republicaine”, „Les Nations”, „Carnet de la Semaine”, „Le Pays”. Ministrul de Interne Louis Malvy a fost nevoit să-şi dea demisia din guvernul condus de Alexandre Ribot, el fiind acuzat că a permis „afacerii Bolo” să se dezvolte sub nasul lui. S-a spus chiar că o parte din bani au fost folosiţi pentru mituirea unor deputaţi francezi pentru ca aceştia să sprijine acţiunile defetiste. Anchetatorii americani au descoperit la rândul lor „cercul în care au circulat banii înainte să ajungă la Bolo”, cerc în care au fost implicate instituţii bancare de prestigiu: Deustche Bank, National Park Bank, J.P. Morgan&Co., Royal Bank of Canda (unele fără să aibă habar că intră în acest „joc”). De asemenea s-a demonstrat şi faptul că, pentru a-şi ascunde urmele, Bolo şi complicii săi au folosit şi oameni de bună credinţă, adică adevăraţi patrioţi francezi, precum poetul Jules Bois, căruia i-au fost finanţate conferinţele susţinute în America de Nord.

Bolo a încercat totul pentru a scăpa: a trimis scrisori preşedintelui Franţei, a intrat în greva foamei, a angajat un avocat strălucit, Albert Sallie. Fără succes. Nici depoziţiile patetice ale soţiei sale şi ale fratelui său (care era preot) nu l-au putut salva. Curtea Marţială a fost unanimă în ceea ce priveşte verdictul: condamnarea la moarte. Trebuie însă spus că pe toată durata procesului, precum şi în momentul anunţării verdictului, Bolo a avut o atitudine demnă, care i-a impresionat pe cei prezenţi. Înainte de a pleca spre locul execuţiei s-a spovedit unui preot, s-a îmbrăcat cu un costum elegant şi a chemat bărbierul pentru a-i aranja mustaţa! Apoi a fost condus în faţa plutonului, fiind împuşcat pe 17 aprilie 1918, la Vincennes.

Bibliografie:

George Barton, Celebrated spies and famous mysteries of the great war, Boston 1919

Arrest Bolo Pacha as German agent, New York Times, 30 septembrie 1917.

Bolo Pacha got $ 1,700,000 fund from Bernstorff, în  New York Times, 4 octombrie 1917.

Bolo Pacha condemned to death: Paris Crowds Roar Approval, New York Times, 15 februarie 1918.

L`album de la Guerre, Paris, 1926