Autor: Corneliu Şenchea.

Oraş puternic, bogat, aureolat de strălucirea banului, Florenţa s-a afirmat încă din secolele XIII-XIV drept cel mai prolific centru de iradiere a Renaşterii, atât prin operele unor scriitori ca Dante Alighieri, Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio, care au consacrat dialectul toscan ca limbă literară în cultura italiană, cât şi prin guvernarea şi mecenatul familiei de bancheri de’ Medici. Prima alungare a Medicilor, la sfârşitul secolului al XV-lea, coincide cu invazia francezilor conduşi de Carol al VIII-lea şi cu instaurarea la Florenţa a regimului teocratic patronat de fanaticul călugăr dominican Girolamo Savonarola. La întoarcerea lor, la începutul secolului al XVI-lea, „în furgoanele” armatei papei Iuliu al II-lea şi ale celei spaniole conduse de viceregele Neapolelului, Raimondo de Cardona, noii Medici găseau un oraş ostil intereselor lor dinastice, un oraş în care vechiul spirit republican axat pe tradiţionale valori comunale renăscuse, un oraş hotărât să condamne, în numele unei independenţe îndelung trâmbiţate, orice abuz de putere. Florenţa se va dovedi aşadar „fruntea Italiei” nu doar în materie de cultură, dar şi ca exemplu de ataşament faţă de propriile valori şi libertăţi cetăţeneşti.       

Este perioada de vârf a „războaielor italiene”, între Franţa şi Spania, epoca agoniei Renaşterii. Pe fondul acestei agonii, odată cu reculul Franţei lui Francisc I, după înfrângerea acestuia de către împăratul romano-german şi regele Spaniei Carol Quintul la Pavia (1525), din ce în ce mai multe state italiene recunosc autoritatea Imperiului în peninsulă. O singură cetate, Florenţa, refuză să se supună noii ordini, apărând o cauză pierdută, cu preţul unui greu asediu. Este un exemplu singular de eroism civic, înnobilat, o dată mai mult, de prezenţa în rândul apărătorilor ei a lui Michelangelo Buonarroti. 

„Sacco di Roma” – preludiul

Cucerirea şi jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele lui Carol Quintul (spaniolii şi mercenarii lutherani conduşi de Frundsberg şi conetabilul de Bourbon) a pus în grea cumpănă echilibrul şi-aşa destul de fragil între papalitate şi Imperiu, între puterea seculară şi puterea temporală. Captivitatea papei Clement al VII-lea (fostul cardinal Giuliano de’ Medici) nu a fost urmată de secularizarea Statului Papal, aşa cum se temeau umaniştii timpului. Nici profeţia căpitanului spaniol Fernando de Alarcón, numit de împărat în fruntea unei gărzi ca temnicer al pontifului, nu s-a împlinit: „Pietrele lumii creştine se vor ridica împotriva împăratului, iar lumea se va uni împotriva lui pe pământ şi pe apă.”   

Nu s-a întâmplat astfel decât într-un singur oraş. La Florenţa, unde, profitând de căderea papei (un Medici) în captivitate, vechile facţiuni Tânguitorii (Piagnoni – susţinătorii politicii de austeritate a lui Savonarola) şi Turbaţii (Arrabbiati – adversarii răposatului călugăr) îşi dau mâna pentru a-l alunga pe legatul papal Passerini, cardinal de  Cortona, care conducea oraşul, în numele celor doi bastarzi de’ Medici… Alessandro şi Ippolito. Turbaţii reînfiinţează Marele Consiliu, rezervându-şi puterea politică, în timp ce Tânguitorii se mulţumesc cu cea spirituală. Pe fondul propagandei fanatice a călugărilor de la San Marco, vechea citadelă savonaroliană, un nou val de fanatism şi obscurantism religios cuprinde cetatea. Dincolo de aspectele morale ale edictelor care interziceau femeilor podoabele şi desfrâul, iar bărbaţilor beţia şi blasfemia, umbra unui nou regim teocratic, marcat de intoleranţă, se profila din ce în ce mai ameninţător. Compromisul pe care Turbaţii îl încheiaseră cu Tânguitorii pentru a-şi asigura un aliat în lupta împotriva Medicilor le apărea acum florentinilor drept cea mai dăunătoare şi mai neinspirată alegere. Cu această ocazie, ambasadorul veneţian Marco Foscari, martor la răscoală şi la alungarea Medicilor, constată adevărata cauză a vulnerabilităţii Florenţei: luptele între facţiuni, care au slăbit statul încă din secolele XIII-XIV, secolele luptelor dintre guelfi şi ghibelini din Florenţa lui Dante.

La Roma, eliberat din captivitatea spaniolă, papa Clement le acordă azil partizanilor medicei (aşa-numiţii Palleschi), iar împăratul Carol Quintul, interesat în a-şi menţine cu sprijinul pontifului autoritatea în peninsulă, realiza că drumul spre reconcilierea cu Roma trecea prin… Florenţa. În felul acesta, după congresul de la Bologna (1529), care a consacrat această reconciliere, Carol Quintul îi va pune la dispoziţie papei trupele sale conduse de marchizul del Vasto şi de Philibert de Chalons, prinţ de Orania, pentru a recuceri Florenţa… oraşul familiei sale. Aceleaşi trupe care cuceriseră Cetatea Sfântului Petru în urmă cu doi ani, şi-l păziseră pe papă în Castelul Sant’ Angelo.

În interiorul cetăţii de pe Arno, instabilitatea politică încuraja înaintarea trupelor hispano-papale şi promitea comandanţilor acestora un asediu scurt, aproape o plimbare militară cu iz de paradă. Aveau să fie crunt dezamăgiţi.   

Între mediocritatea gonfalonierilor şi nehotărârea lui Baglioni

Referindu-se la instabilitatea guvernamentală a puterii politice florentine, istoricul Eric Cochrane considera acest aspect ca fiind problema majoră numărul unu pentru oraşul în cauză, observând că în 134 de ani (din 1378 până în 1512), constituţia Republicii suferise zece revizuiri majore.

Alungarea Medicilor determinase restabilirea funcţiei gonfalonierului de justiţie (primul magistrat al Republicii florentine), şef al guvernului, dar autoritatea acestuia a fost considerabil restrânsă, pentru evitarea pericolului unei eventuale dictaturi. Guvernul, adică Senioria (Signoria), nu dispunea de un mandat mai lung de două luni, după care se proceda la noi alegeri. În schimb, căpătau o importanţă sporită cele două instituţii Otto di Guardia (care reprezenta justiţia) şi Dieci di Libertà e Guerra (departamentul sau ministerul de război).

Reorganizarea Republicii era însă subminată de revenirea la vechiul climat savonarolian de intoleranţă şi de ascetism excesiv. Vestimentaţia feminină şi activitatea curtezanelor sunt reglementate, tavernele sunt închise şi se reînnoiesc măsurile împotriva desfrânaţilor, invertiţilor (homosexualilor) şi a… evreilor. Aceste excese provoacă exodul celor mai bogate familii, exod accentuat şi de epidemia de ciumă care făcea ravagii din anul 1522.

Dezorganizarea şi lipsa unei coeziuni era vizibilă şi la nivel înalt. Gonfalonierul Capponi, deşi savonarolian convins, îşi promovase rudele în funcţii administrative şi purta pe ascuns tratative cu papa. O rudă a acestuia trădase chiar, printr-o remarcă, adevăratele intenţii ale şefului statului, dispus la compromisuri cu inamicii. Dispreţul manifest al Capponilor faţă de tinerii care serveau în celebrele miliţii florentine (organizate de Machiavelli) provoacă o altercaţie în care un anume Jacopo Alamanni îl răneşte cu spada pe Leonardo Capponi. Arestat de garda gonfalonierului, făptaşul este executat pe loc. Spectrul unei posibile dictaturi care pregătea întoarcerea Medicilor sporeşte neîncrederea cetăţenilor în omul care îi conducea, iar la starea de tensiune se adaugă şi eşecul înregistrat de ambasadorul florentin în Franţa, Baldassare Carducci, în efortul de a obţine alianţa regelui Francisc I. Regele Franţei, eliberat din captivitatea spaniolă, după înfrângerea de la Pavia, şi obligat să încheie cu împăratul Carol Quintul tratatul de la Cambrai, abandonase Florenţa în ghearele Spaniei şi ale Imperiului.

Pe lângă defecţiunea Franţei, majoritatea statelor italiene se strâng sub flamurile împăratului Carol Quintul, iar o seamă de generali italieni din cele mai ilustre familii romane şi mantovane (Pier Luigi Farnese şi Ferrante Gonzaga) vor conduce trupele spaniole în asediul cetăţii de pe Arno. Florenţa era izolată, dar florentinii erau hotărâţi să reziste. Prima expresie a acestei rezistenţe este alungarea gonfalonierului Capponi şi înlocuirea lui cu un antipapistaş convins… Carducci. O hotărâre neinspirată face ca apărarea cetăţii să fie încredinţată condotierului perugin Malatesta Baglioni, fiul lui Gianpaolo Baglioni, atras la Roma de către papa Leon al X-lea (un Medici) şi decapitat. Mizând pe ura acestuia faţă de Medici (ucigaşii părintelui său) în special şi faţă de papi în general, florentinii uitau lecţia lui Machiavelli cu privire la instabilitatea condotierilor şi disponibilitatea acestora spre trădare. Eforturile noului comandant sunt timide. Baglioni cedează Perugia, oraşul familiei sale, imperialilor, în schimbul cetăţii Arezzo, iar trădarea lui este descoperită de Michelangelo Buonarroti, numit inginer şi comisar pentru fortificaţii. Renumitul artist observă, inspectând colina San Miniato, cheia apărării, că tunurile sunt orientate în aşa fel încât să-i avantajeze pe asediatori. Raportează această observaţie Signoriei, dar nu este crezut. Câştigă în schimb un duşman: Baglioni.

În afara zidurilor, tabăra hispano-imperialilor pare şi ea expusă microbului dezbinării. Excesul de zel şi cruzimea comandantului suprem Pier Luigi Farnese provoacă destituirea acestuia de către marchizul del Vasto (reprezentantul împăratului) şi înlocuirea lui cu prinţul de Orania. Dar grosul trupelor spaniole, concentrat la Volterra, sub comanda generalului de origine napolitană Fabrizio Maramaldo, se pregăteşte să mărşăluiască asupra cetăţii. Speranţa florentinilor renaşte odată cu apariţia unui om providenţial. Francesco Ferrucci (negustor devenit, prin calităţile sale native, militar), un ofiţer încă tânăr, în vârstă de patruzeci şi unu de ani, recucereşte Volterra, alungându-l pe Maramaldo şi punând mâna pe armele, muniţiile şi proviziile fortăreţei… pe care le trimite neîntârziat spre Florenţa. Încurajaţi, cetăţenii îşi reiau vechile îndeletniciri, iar demoralizarea cedează locul optimismului.

Sport, cavalerism şi curaj nebun

În timp ce Ferrucci luptă în afara zidurilor, opunându-se inactivităţii lui Baglioni, în cetate, florentinii demonstrează că mai au timp pentru distracţie, pentru sport şi pentru… iubire. Spiritul exuberant, tipic florentin, al eroilor Decameronului lui Boccaccio şi al Quattrocento-ului lui Lorenzo Magnificul revine în manifestările cotidiene ale cetăţenilor. În anul 1530 are loc un carnaval, în cadrul căruia se desfăşoară o partidă de calcio (joc cu mingea, strămoş al fotbalului) în piaţa Santa Croce, între echipele albă şi verde. Meciul se vrea, cu tot tapajul iscat de trâmbiţe şi alte instrumente, o sfidare expresă la adresa asediatorilor. În luna martie a aceluiaşi an, doi tineri nobili iubind aceeaşi femeie (Marietta de’ Ricci, frumoasă, dar căsătorită) se hotărăsc să mute rivalitatea de pe terenul amoros pe cel politic. Cum unul dintre ei, Giovanni Bandini, este un adevărat patriot, celălalt, Lodovico Martelli, manifestă un spirit capitulard, condamnând rezistenţa. Se decide rezolvarea diferendului printr-un duel, în care câştigă Bandini. Dar cel care se alege cu favorurile Mariettei este Martelli, care, rănit, primeşte vizita iubitei pe patul de suferinţă.

Fie că este vorba despre rivalitate sportivă sau amoroasă, florentinii vor şti să-şi regăsească solidaritatea, smulgând laude unor ambasadori străini cum ar fi cei veneţieni.

Dacă ambasadorul Franţei, monseniorul de Tarbes, îi îndeamnă pe florentini la supunere, cel veneţian, Carlo Capello, admiră în însemnările sale zelul şi tenacitatea cetăţenilor, în apărarea independenţei lor: „În oraş nu există nici dezordine, nici zvonuri; bani sunt din abundenţă şi nu lipseşte nimic. […] Niciun semn de teamă. Oraşul este plin de curaj şi hotărâre.” (Constantin Antoniade, Les Ambassadeurs de Venise au XVI-e siècle, trad. de Silvia Şandru). Veneţianul nu uită să înregistreze şi excesele. Gustul pentru frumos, simţul estetic tipic florentin cedează în faţa patimilor politice şi a urilor partizane: „Tinerii au ars palatul lui Jacopo Salviati şi pe cel al Medicilor din Careggi, ambele edificii foarte frumoase.” În ciuda acestor observaţii, admiraţia lui Capello rămâne constantă: „Totuşi, florentinii nu se dau bătuţi şi-şi afirmă voinţa de a-şi  menţine libertatea, sau dacă o pierd, să facă în aşa fel încât, odată toate bunurile lor distruse, să nu supravieţuiască niciunul şi să se poată spune: «Aici este locul unde a fost Florenţa».” (Constantin Antoniade, Les Ambassadeurs de Venise au XVI-e siècle, trad. de Silvia Şandru). Să nu uităm că ambasadorul Capello venea dintr-o republică aristocratică renumită pentru spiritul său de independenţă. Admiraţia lui nu este gratuită. Mai mult decât cuvintele vorbesc faptele.

Dacă unii îşi consumă timpul cu dispute mărunte, pentru alţii, mai temerari, apărarea reprezintă o miză mai importantă. Astfel, în noaptea de 11 decembrie 1529, o mie de cetăţeni sub comanda lui Stefano Colonna execută o ieşire, purtând cămăşi albe peste armuri, pentru a se recunoaşte pe întuneric. Atacul surpriză, ajutat şi de câteva turme de porci scăpate din ţarcurile lor, provoacă pierderi însemnate trupelor prinţului de Orania (200 de morţi şi răniţi), dar iniţiativa lui Baglioni, care ordonă retragerea, face ca succesul să nu fie fructificat. Trădarea condotierului perugin era din ce în ce mai evidentă. Avertizat de Rinaldo Corsini, Michelangelo părăseşte Florenţa, pentru a nu se mai întoarce decât… mort (odată cu repatrierea cadavrului său de către Marele Duce Cosimo I).

Fuga artistului ilustrează preludiul dezastrului. Curând epuizării fizice şi psihice i se adaugă epidemiile şi… foametea. Curtezanele sunt alungate. Prea multe guri de hrănit! Un val de fervoare religioasă cuprinde oraşul, florentinii se roagă şi se împărtăşesc, în timp ce pictorul Andrea del Sarto, care refuzase să părăsească oraşul, se grăbeşte să termine lucrările la Cina cea de Taină, pentru mănăstirea San Salvi. În ciuda scăderii moralului, magistraţii, care adesea conduc ei înşişi procesiunile religioase, adoptă o soluţie disperată: o ultimă ieşire. În cazul unei înfrângeri, cei însărcinaţi cu paza porţilor urmau, după mărturia lui Carlo Capello, să ucidă femeile şi copiii şi să pună foc întregului oraş, „astfel încât să nu rămână decât memoria măreţiei de suflet a Florenţei şi ca aceasta să fie un exemplu pentru cei care, născuţi liberi, doresc să trăiască în libertate” (Constantin Antoniade, Les Ambassadeurs de Venise au XVI-e siècle, trad. de Silvia Şandru). Contraatacul era încurajat şi de marşul lui Ferrucci spre Pistoia (locul unde odinioară căzuse, în încleştarea cu armata Senatului roman, conspiratorul Lucius Sergius Catilina). Venea să despresoare Florenţa. În aceste condiţii, prinţul de Orania a părăsit asediul şi a plecat în întâmpinarea eliberatorului. Condiţiile pentru ieşirea proiectată erau mai favorabile ca oricând. Dar un nou act de trădare le anulează brusc. Baglioni împiedică tentativa, lăsându-l singur pe curajosul Ferrucci.

Jertfa trădării şi preţul capitulării

Perfidul condotier îşi făcuse însă greşit socotelile. În bătălia împotriva lui Orania, Ferrucci câştigă. Şarja cavaleriei sale nimiceşte cavaleria hispano-imperialilor şi însuşi prinţul de Orania cade în luptă. Triumful generalissimului florentin este însă o „victorie á la Pyrus”. Generalul Maramaldo, dornic de a-şi lua revanşa după Volterra, blochează drumul lui Ferrucci spre Florenţa, în satul Gavignana. Baglioni l-ar fi putut salva. Dar trădătorul se opune trimiterii de ajutoare, semnându-i practic condamnarea la moarte. Copleşit de forţe net superioare, Ferrucci se apără eroic, dar, rănit, este prins şi dus în faţa comandantului spaniolilor. Încă marcat de vechiul său eşec, Maramaldo îl loveşte primul pe captiv, lăsând în sarcina soldaţilor săi sfârşitul execuţiei. Sub loviturile spaniolilor, înainte de a-şi da sufletul, Ferrucci mai are puterea să-i şoptească ucigaşului său: „Ucizi un om mort!” În secolul al XIX-lea, poate şi sub impulsul mişcării de emancipare naţională numite Rissorgimento, italienii au cinstit memoria lui Ferrucci prin câteva plăcuţe aşezate pe câmpul de bătălie. Una dintre ele, citată de Edgar Quinet în lucrarea „Revoluţiile din Italia”, glăsuieşte astfel: Qui / COMBATTENDO PAR LA PATRIA MORI FRANCESCO FERRUCCI / 3. Agosto 1530.  

Moartea lui Ferrucci pecetluieşte destinul Florenţei. În timp ce-i ducea cu vorba pe ofiţerii miliţiilor, făcându-i să creadă că va realiza ieşirea decisivă, Malatesta Baglioni trata predarea cetăţii cu Ferrante Gonzaga, înlocuitorul lui Orania la comanda armatelor imperiale. Astfel, la 13 august 1530, Gonzaga primeşte capitularea, papa şi împăratul garantând respectarea libertăţilor cetăţenilor. Dintre promisiuni, doar una a fost respectată: evitarea cu orice preţ a unui jaf al trupelor spaniole, sarcină de care trădătorul Malatesta s-a achitat cu conştiinciozitate. Aşa cum afirma Constantin Antoniade, „Clement al VII-lea nu voia să domnească asupra unui cadavru.” În rest, după mărturia istoricului Varchi „s-a făcut exact contrariul a ceea ce se convenise în mod onorabil”. Represaliile nu s-au lăsat aşteptate. Gonfalonierul Carducci a fost executat împreună cu alte patru persoane din anturajul său. Asupra Florenţei urma să domnească din nou familia Medici, prin ducele Alessandro. Dar noii stăpâni ai oraşului nu mai erau cei de pe vremea lui Cosimo cel Bătrân şi a lui Lorenzo Magnificul. Florenţa avea să cunoască abuzurile tiraniei, ale despotismului princiar… şi chiar să se obişnuiască a trăi cu ele.

În această atmosferă tristă şi întunecată, de pregătire a viitorului regim, asediul avea să mai lase în urmă o victimă ilustră. Pictorul Andrea del Sarto, părăsit de soţia sa Lucrezia del Fede (care nu a avut curajul – demn de o adevărată virago (femeie cu virtuţi masculine) – de a rămâne alături de bărbatul ei în cetatea asediată), se stinge bolnav de ciumă, după contactul cu o trupă de pedestraşi germani contaminaţi. Finis Florentiae (cum îi plăcea dramaturgului Alexandru Kiriţescu să-şi încheie drama sa, Michelangelo) – ultimul episod al unei agonii a Renaşterii care, conform istoricului Fred Bérence, a început cu „Jaful Romei” şi s-a încheiat cu asediul cetăţii de pe Arno.

Războaiele pentru Italia. Repere cronologice

3 septembrie 1494. Carol al VIII-lea al Franţei invadează Italia.

31 martie 1495. Statul papal, Veneţia, Milano şi Neapole constituie Liga antifranceză de la Veneţia, cu participarea împăratului german şi regelui Spaniei.

6 iulie 1495. Lupta de la Fornovo. Francezii se retrag, temporar, din Italia.

9 octombrie 1495. Ludovic Maurul recunoaşte dreptul regelui Franţei asupra Milanului.

9 februarie 1499. Veneţia de aliază cu Franţa împotriva Milanului (tratatul de la Angers).

August 1499. Forţele franceze intră în Italia; Lodovico Sforza fuge din Milano, care capitulează.

11 noiembrie1 1500. Regii Franţei şi Spaniei se pun de acord că cucerească şi să împartă regatul Neapolelui (tratatul de la Granada).

1501. Francezii şi spaniolii ocupă regatul Neapolelui.

20 decembrie 1503. Bătălia de la Garigliano: francezii sunt înfrânţi de spanioli care rămân singuri stăpânitori ai Neapolelui.

10 decembrie 1508. Formarea Ligii de la Cambrai care reuneşte Franţa, Spania, Florenţa şi alte oraşe italiene împotriva Veneţiei.

14 mai 1509. Bătălia de la Agnadello: forţele veneţiene sunt înfrânte de cele franceze.

1511. Se formează Liga Sfântă (Veneţia, Spania, Imperiul Romano-German) împotriva Franţei.

11 aprilie 1512. Bătălia de la Ravenna: victorie franceză asupra spaniolilor.

Mai 1512. Francezii sunt alungaţi din Milano. La Florenţa este restaurată la putere familia Medici.

6 iunie 1513. Trupele franceze sunt înfrânte de mercenarii elveţieni şi sunt nevoite să se retragă peste Alpi.

13 – 14 septembrie 1515. Bătălia de la Novara: francezii îi înving pe elveţieni şi recuceresc Milanul.

13 august 1516. Franţa renunţă la drepturile asupra Neapolelui (tratatul de la Noyon).

27 aprilie 1522. Bătălia de la Bicocca: francezi sunt învionşi şi nevoiţi să evacueze teritoriile ocupate.

24 februarie 1525. Bătălia de la Pavia: imperialii în înving pe francezi. Regele Francisc I este luat prizonier.

13 ianuarie 1526. Francisc I renunţă la toate drepturile sale asupra Italiei şi Burgundiei (tratatul de la Madrid).

22 mai 1526. Se formează Liga de la Cognac (Franţa, Statul Papal, Florenţa, Milano) împotriva lui Carol Quintul.

6 mai 1527. Trupele lui Carol Quintul pătrund în Roma; oraşul este prădat timp de două luni.

17 mai 1527. Revoltă împotriva Medicilor la Florenţa; restaurarea republicii.

29 iunie 1529. Statele papale sunt restituite suveranului pontif şi familia Medici revine la Florenţa (tratatul de la Barcelona).

3 august 1529. Pacea de la Cambrai: Francisc I renunţă la pretenţiile asupra Italiei.

1530. Alessandro de Medici se întoarce la Florenţa, după ce rezistenţa oraşului este înfrântă în urma unui lung asediu.

1536. Francezii intră în Italia şi ocupă Torino.

18 iunie 1538. O parte a Piemontului rămâne sub stăpânire franceză, altă parte (cu Milano) sub dominaţia imperială (armistiţiul de la Nisa).

18 septembrie 1544. Restabilirea statu-quo-ului în Italia (tratatul de la Crépy).

(Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972)

BIBLIOGRAFIE

Fred BÉRENCE, Renaşterea italiană, Bucureşti 1969

Eric COCHRANE, Florence in the forgotten centuries 1527-1800, Chicago and London 1973

J. LUCAS-DUBRETON, Viaţa de fiecare zi la Florenţa pe vremea familiei Medici, Bucureşti 1976

Frantz FUNCK-BRENTANO, La Renaissance, Paris 1935

Duc de LÉVIS MIREPOIX, François I-er, Paris 1931

Julien LUCHAIRE, Les Democraties italienes, Paris 1920

Camille MAUCLAIR, Florence, Paris 1931

Edgar QUINET, Revoluţiile din Italia în volumul Opere alese, Bucureşti 1983