Autor: Nicolae Mareş.

Pe 15 iulie 1410 a avut loc, la Grünwald (Zielone Pole – Câmpul Verde) sau Tannenberg (în limba germană ), una dintre cele mai mari bătălii din Evul Mediu. S-au înfruntat în lupta de atunci Regatul Poloniei, în frunte cu regele Władysław Jagiełło, avându-l aliat pe marele Duce al Lituaniei, Vyautas cel Mare și Cavalerii Teutoni, conduşi de Ulrich von Jungingen.

Începuturile Ordinului şi cea de-a treia cruciadă

Numele de Cruciaţi dat Cavalerilor Teutoni vine de  la mantaua albă inscripţionată cu o cruce neagră pe care membrii ordinului o purtau. Începuturile Ordinuluirămân strâns legate de cea de-a treia cruciadă (1189 – 1190) la care a luat pare un număr important de germani proveniţi din localităţile Lübeck şi Bremen. Aceştia au înfiinţat, în 1191, Ordo fratrum domus hospitalis Sanctae Mariae Theutonicorum in Jerusalem adică Ordinul Teutonic al Spitalului Preasfânta Fecioară Maria din Ierusalim, pus în slujba semenilor bolnavi sau răniţi; la 5 martie 1198 au înfiinţat Ordinul propriu-zis: Cruciaţii Teutonici – devenit cu timpul unul dintre cele mai mari, alături de Ordinul ioaniţilor şi al templierilor. Deviza Cruciaţilor era de a vindeca şi ajuta. Odată legiferată existenţa lor de papa Clement al III-lea, la 1191, le-a fost recunoscute printr-o bulă o seamă de averi în Orient, inclusiv unele privilegii. Se  spune că bogăţiile lor erau mai mari decât cele acordate templierilor sau ioaniţilor ceea ce a dus la creşterea  numerică, dar şi a influenţei Ordinului.

Hermann von Salza, cel de al patrulea mare comandant al Ordinului a realizat faptul că numai transferul de pe teritoriile din Orient spre locurile de obârşie ar putea facilita cu adevărat sporirea puterii ordinului. Ochii i-au fost aţintiţi astfel spre Bran, în Transilvania, acceptând propunerea făcută de regele maghiar Andrei al II-lea să se stabilească aici, teutonii promiţând în schimb să îl apere de năvala cumanilor. Remarcând, între timp, că Ordinul prefera să se supună puterii papale, regele ungur îi alungă la 1225 de pe  meleagurile transilvane.

Teutonii s-au folosit imediat de invitaţia principelui polonez, Konrad al Mazoviei (Konrad Mazowiecki), care la îndemnul Jadwigăi din Silezia le transferă în arendă teritoriile Chełmului, cu scopul de a le apăra în faţa triburilor păgâne prusace, care atacau frontierele din nord ale regiunii.  Împăratul german Frederic al II-lea şi papa Grigore al IX-lea au acceptat  ca pe teritoriile dobândite din Prusia, Cruciaţii Teutoni să-şi înfiinţeze propriul Principat, care din punct de vedere formal devenea parte a Imperiului Roman; tributul pentru folosirea teritoriului era plătit principilor mazovieni. În 1235, Ordinul Fraţilor Dobrzynscy, iar doi ani mai târziu Ordinul Cavalerilor de Spadă, se alipesc Cruciaţilor. Unirea respectivă a însemnat de facto o alianţă politico-militară a celor trei ordine. Din 1283 a început şi cucerirea unor teritorii din statele vecine: Rusia, Lituania şi Polonia. Odată cu pierderea de către creştini a Palestinei (1291), Ordinul, chemat să apere biserica, paradoxal, se îndreaptă împotriva Poloniei creştine. Aşa ajung Cruciaţii Teutoni  să ocupe la 1308 Pomerania şi Gdańskul, capitala fiind adusă de la Veneţia la Malbork; în fruntea statului cruciat a fost înscăunat Marele Maestru, care era subordonat Capitulei Generale. Ordinul era format din cavaleri, preoţi şi fraţi de slujbă. La 1320, regele Władysław Łokietek a încercat să redobândească teritoriile pierdute pe cale judecătorească (înaintând plângeri Tribunalului papal) de la care obţine o hotărâre favorabilă definitivă, dar Ordinul refuză să dea curs hotărârilor emise de Sfântul Scaun. Nu le rămânea polonezilor decât să recucerească teritoriile respective pe calea armelor. Pentru a-şi realiza planurile, Łokietek face o alianţă cu prinţul lituanian Giedymin, iar Cruciaţii se aliază, la rândul lor, cu regele ceh Waclaw al II-lea. S-au dat lupte până în 1330 fără a se putea încheia o pace trainică, în principal din cauza  slăbiciunii militare dovedită de  Polonia. Politica agresivă a Cruciaţilor Teutoni faţă de Lituania şi Polonia va conduce în 1385 la semnarea, la Krewno, a Uniunii Polono-Lituaniene.

Declanşarea conflictului şi bătălia

Atacarea în anul 1409 a teritoriilor poloneze, în timpul domniei regelui Władysław al II-lea Jagiełło, de către Cruciaţi, duce – în anul 1410 – la declanşarea  şi desfăşurarea bătăliei  de la Grünwald. Prologul bătăliei a început prin invazia de la 1398 a Poloniei şi Lituaniei de către Cruciaţi. După izbucnirea unei revolte pe teritoriul teuton, la Zmudż, Jagiełło reafirmă sprijinul pe care îl va acorda Lituaniei; promisiunea respectivă constituind un pretext pentru Ulrich von Jungingen, adversar de neîmpăcat al Poloniei, de a declara război Uniunii Polono-Lituaniene. Cruciaţii au ocupat imediat ţinuturile Poloniei Mari (Wielko-Polska) şi Kujawy. Acesta  a fost principalul motiv care îi determină pe polonezi să contraatace în mod hotărât şi să recucerească  Bydgoszcz-ul (Bromberg). Armistiţiul semnat a durat numai până la 24 iunie 1410, liderii Uniunii hotărând să respingă pentru totdeauna pericolul teutonic. Astfel, în vara anului 1410, armata poloneză trece Vistula pe la Czerwińsk pentru a se uni pe câmpiile mazoviene cu trupele lituaniano-ruse în drum spre Malbork; Ordinul a trecut graniţa pe la Lidzbark,  la 9 iulie 1410.  

Marele Maestru a lăsat drum liber spre capitala ordinului, prin Câmpul verde de la Grünwald. Aici a început crâncena bătălie de la 15 iulie 1410, cea mai mare din Europa medievală. Îşi vor da viaţa pe câmpul de  luptă, Ulrich von Jungingen şi o mare parte din dregătorii săi. Majoritatea oraşelor Ordinului s-a predat fără a mai lupta; fortăreaţa de  la Malbork n-a fost cucerită imediat. A rezistat încercuirii de la 25 iulie până la 19 septembrie. Cruciaţii au încercat reluarea ostilităţilor împotriva polonezilor, la Koronowo, la 10 octombrie 1410, unde bătălia se pare că a fost  mai crâncenă şi mai sângeroasă decât cea de la Grünwald. Acţiuni militare s-au desfăşurat şi în sudul Poloniei, unde aliatul Ordinului, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, pustieşte meleagurile de la Sądec cu armata sa, condusă de Scibor din Sciborzyc. Acesta a fost până la urmă înfrânt la Bardiow (localitate de pe teritoriul ungar) de oştirea castelanului de Lublin, Jan din Szczekocin.

Marele istoric polonez, Jan Długosz a lăsat o descriere foarte amănunţită privind desfăşurarea ostilităţilor, fără a preciza însă numărul oştenilor implicaţi în bătălie. În schimb, cronicile prusace arată că numărul ar fi fost atât de mare încât „era greu de descris”. Din datele istoricilor contemporani rezultă că au participat între 13 000 – 20 000 de polonezi, 11 000 de lituanieni şi ruteni şi cam 16 000 – 21 000 de teutoni. Istoricul polonez Stefan Kuczyński dă cele mai mari cifre: 39 000 polono-lituanieni şi 27 000 de teutoni. Au pierit peste 8 000 de teutoni, mai mult de 10 000 fiind luaţi prizonieri; învingătorii au pierdut 4 – 5 000 de oameni, alţi 8 000 fiind răniţi.

La 1 februarie 1411 a fost încheiată, la Torun, pacea, denumită şi prima pace toruniană, prin care s-a consfinţit redobândirea Crainei Dobrzyn, Lituania obţinând Zmudż-ul. Rezultatele au fost  totuşi insignifiante faţă de splendoarea victoriei. Prin tratatul lubowelskian (1412), Ordinul a pierdut şi pe unul dintre cei mai importanţi aliaţi ai săi, pe Sigismund de Luxemburg.

Sfârşitul „oficial” al Ordinului are loc în 1525, când Marele Maestru, Albrecht Hohenzollern, lipsit de ajutorul Împăratului german şi al elitei germane, inclusiv al Moscovei şi al Papei, trece la luteranism şi depune jurământ în faţa lui Sigismund cel Bătrân, la Cracovia.

Argumente privind participarea oştilor moldoveneşti la Grünwald

Nu s-au pus încă în valoare multe din aspectele raporturilor dintre Moldova şi Ţara Românească cu Polonia şi Lituania în această perioadă, rămânând, cumva, neelucidată şi participarea oştilor moldoveneşti la bătălia descrisă mai sus. Argumentele privind participarea ar fi că „în tradiţia” domnitorilor moldoveni intrase reflexul de a participa de partea polonezilor la asemenea  confruntări. Astfel, se cunoaşte că Ştefan I, domnul Moldovei, care  a depus omagiu lui Władysław II, regele Poloniei, la 6 ianuarie 1394, la Suceava, a promis ajutor „împotriva tuturor duşmanilor”, neexceptând pe nici unul, chiar nici pe cei din ţinuturile  îndepărtate „de dincolo de Cracovia”. Prin actul respectiv, domnul moldovean urmărea să obţină ajutor împotriva iminentei agresiuni a regatului ungar, modificându-se, totodată, „vechile legături încheiate înaintea lui” între Moldova  şi Polonia. În al doilea rând, cronicarii prusieni sunt cei care confirmă participarea oştenilor moldoveni în ajutorul lui Władysław Jagiełło împotriva Cavalerilor Teutoni.

În timpul Conciliului de la Constanţa (1416), Cavalerii Teutoni ridică o seamă de învinuiri împotriva lui Władysław Jagiełło, printre altele că: „Regele Poloniei, după botezul său (1386) împotriva ordinului cavalerilor se vede în aceea că atunci el a dat în căsătorie pe o rudă a sa lui Şteţco, voievodul Valahiei Mici, pentru ca acesta să îl ajute cu o mulţime de arcaşi împotriva ordinului. Iar acela s-a folosit de ocazie, răsculându-se împotriva domnului nostru, regele Ungariei şi al romanilor, suzeranul său, care a fost nevoit să recurgă la mari cheltuieli, pentru a-l readuce la ascultare”(cf. Monumenta Medii Aevi historica res gestas Poloniae illustrantia, VI, ediţia A. Prochaska, Codex Vitoldi, p. 1027).

Grigore Ureche a consemnat în Letopiseţul Ţării Moldovei că: “Întăi au poftit craiul pre Alexandru-Vodă ca să-i trimită ajutor împotriva crizacilor la pruşi, nici nu s-au amăgit cu prieteşugul, că au trimis ajutoriu călăreţi moldoveni, carii au făcut mare izbândă. Că bătându-se cu crizacii, întâi au dat zor a fugi, de i-au înşirat, gonind spre o pădure şi aciiaş pedestrindu-să, au săgetatu caii, de le-au căutat odat dosu nemţii. Şi aciiaşi ai noştri s-au încălăratu şi mare moarte au făcut întrânşii. De care lucru, dacă s-au întors ai noştri acasă, mare mulţămită au avut Alexandru-Vodă de la craiul”.

P.P. Panaitescu consideră participarea neverosimilă, prin faptul că Alexandru cel Bun ar fi fost obligat să  manifeste  prudenţă şi teamă faţă de regele  maghiar, Sigismund de Luxemburg, dar ideea n-ar trebui însuşită ca atare. La numai câteva luni de la înscăunarea lui Alexandru cel Bun, ca domnitor al Moldovei, marele duce al Lituaniei acţiona pentru a aduce la tronul Ţării pe fiul lui Petru I (Ivaşcu), refugiat la curtea sa. Deşi acesta a depus jurământ de vasalitate lui Władysław Jagiełło, tronul a fost păstrat de Alexandru cel Bun. E greu să credem că tocmai el să nu manifeste recunoştinţa necesară faţă de suveranul polon şi să privească mai încrezător spre Sigismund de Luxemburg.  

În plus, din tendinţele anarhice ale marilor feudali moldoveni reţinem atitudinea boierului Costea, care aflat în Polonia, a emis un  act prin care se angaja să fie credincios lui Jagiełło, respectiv să mai atragă şi alţi nemulţumiţi din Moldova, constrângându-l astfel pe domnitorul moldovean să păstreze credinţă faţă de regele Poloniei.  (Cf. M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 623-624).

Alexandru cel Bun, aliat cu Władysław II Jagiełło

Poate asemenea gesturi, deloc singulare, l-au determinat pe Alexandru cel Bun să se oblige, la Suceava, la 12 martie 1402, faţă de regele Władysław II Jagiełło al Poloniei să îl slujească cu credinţă, să îl sfătuiască „cu un bun sfat”, aşa cum au făcut şi predecesorii săi Petru şi Roman. Au fost  astfel consfinţite vechile legături politice din ultimele decenii ale secolului trecut cu Regatul Poloniei, legături iniţiate de Mircea cel Bătrân.

Tratatul dintre cei doi suverani a fost reînnoit pe parcursul anilor următori. A urmărit monarhul polonez să-şi asigure cât mai mulţi aliaţi într-o eventuală bătălie cu un duşman virtual şi vital – Cruciaţii? Este adevărat şi că, aflat între două puteri – Ungaria şi Polonia –  ambele spre apogeul puterii lor şi de credinţă catolică –, Alexandru cel Bun încearcă să găsească căi pentru a păstra independenţa Moldovei, apropiindu-se de Polonia, Sigismund de Luxemburg înclinat fiind – aşa cum s-a dovedit – de partea Cruciaţilor.

Un element rar  pus în valoare de istoriografia românească este măsura luată la 1407 de Władysław al II-lea Jagiełło de a dărui pământuri şi acareturi capului Bisericii Ortodoxe Române din Przemysł, sub jurisdicţia căruia se afla un număr  important de enoriaşi ortodocşi, pe care monarhul polonez conta  să îi aibă de partea sa.

Apropierea lui Władysław al II-lea Jagiełło de domnitorul moldovean a funcţionat neîntrerupt, de vreme ce la 6 octombrie 1408, Alexandru cel Bun acordă la Suceava reprezentanţilor oraşului Lwów, la cererea acestora, un „aşezământ” al negustorilor  din capitala Moldovei, consemnându-se modul în care polonezii urmau să îşi desfăşoare comerţul în Moldova şi taxele vamale datorate.

Ştefan Ştefănescu, confirmă în studiile sale că Alexandru cel Bun l-a ajutat la 15 iulie 1410 pe regele Poloniei, cu detaşamente de călăreţi împotriva cavalerilor teutoni, în luptele de la Grünwald, punând în aplicare alianţele semnate. (Cf. Ştefan Ştefănescu, Participarea românilor la lupta de la Grünwald, 15 iulie 1410, Studii 1, 1961).

După Pacea de la Toruń, forţa polono-lituaniană consolidând-se îl determină pe Alexandru cel Bun să depună, la Sniatyń, în 1415, omagiu de vasalitate lui Władysław Jagiełło. În plus, la intervenţiile doamnei Ringailla, soţia lui Alexandru cel Bun, la Baia a început să funcţioneze o episcopie catolică, iar câţiva ani mai târziu domnitorul va construi şi o catedrală pentru noua episcopie. Era perioada în care Europa centrală se confrunta cu erezia husită.

Alexandru cel Bun îi ajută pe polonezi şi la Marienburg

În 1422 se consemnează în cronicile poloneze că Alexandru cel Bun a sărit, am spune din nou, în ajutorul Poloniei cu un contingent de trupe de cavalerie, care s-a distins, de data aceasta, în lupta de la Marienburg împotriva Ordinului Cruciat Teutonic. Regele ungar a fost cel care i-a incitat  pe Cruciaţi împotriva Poloniei. E vorba de participarea a 400 de călăreţi arcaşi sau lănceri cu armuri. La 27 septembrie  1422, Ordinul teutonic renunţă pentru totdeauna la mult disputatul teritoriu Zmudż. Participarea moldovenilor a fost consemnată cu admiraţie în cronicile lui Jan Długosz, contemporan al evenimentelor, după cum urmează: „Astfel într-un chip minunat moldovenii cu o ceată de puţini oameni au bătut o oaste mare de duşmani şi s-au întors în tabăra oştirii regale învingători şi încărcaţi cu o pradă uriaşă”.

Argumentele de mai sus sunt, credem, suficiente în a demonstra că domnul moldovean – wołoh – cum îl denumeau polonezi, nu putea să nu sară în ajutorul Poloniei şi în bătălia dată cu Cruciaţii la Grünwald, iar călăreţii moldoveni au luat parte la marea confruntare a vremurilor lor, participare pe care Grigore Ureche o consideră adevărată, victoria lor producându-i bucurie lui Alexandru cel Bun.

Ordinul mai există şi azi…

În descreştere de-a lungul timpurilor, Ordinul va dura până în 1929, în Austria şi Germania, când se transformă în Ordin eminamente religios. El mai funcţionează şi azi: în 2005  avea 84 de fraţi, 206 surori şi 600 de familiarzi. Cei din urmă sunt organizaţi în patru balivate aflate în Germania, Austria şi Tirol. Două comturii se află una la Roma şi la Alden Biesen, în Belgia. În anul 2009 din el mai făceau încă parte doi polonezi. Printre cavalerii de onoare ai Ordinului îi întâlnim pe arhiepiscopul Vienei, cardinalul Franz Konig, pe prinţul de Liechtenstein, Francisc Iosif al II-lea, pe cardinalul de Köln, Joachim Meisner, pe Otto von Habsburg şi pe Carol de Habsburg-Lotringen.

Patrimoniul lăsat de Cruciaţi

Luptele duse de Cruciaţi pentru dobândirea diplomatică şi militară a  unor teritorii poloneze a făcut ca relaţiile dintre statul polonez şi Ordin să fie tot timpul încordate. În afară discordiei şi urii existente între polonezi şi cruciaţi, pe teritoriul polonez au rămas de la aceştia o seamă de monumente arhitectonice de artă medievală (cca 200), unele de mare valoare artistică ca cel din Malbork, dar şi edificiile din Lidzbark, Olsztyn, Reszel, Ciechanow etc, puse în valoare de autorităţile poloneze, mai ales în ultimele decenii. În treacăt numai, amintesc că în această regiune au fost aduşi de germani, în 1916, ca prizonieri de război, la muncă forţată pe meleagurile respective, mii de  ostaşi români, luaţi prizonieri de germani în bătăliile de la Turtucaia sau de pe Argeş. Zece mii din ei şi-au dat obştescul sfârşit în lagărele de la Tuchola, Czersk, Lidzbark Warmiński şi altele, uitaţi de Ţară şi de  Dumnezeu timp de  90 de ani. Dureros că uitaţi mai sunt şi în zilele noastre.