Autor: acad. Răzvan Theodorescu.
Cu 53 de ani în urmă*, student în anul II al Facultăţii de Istorie din universitatea bucureşteană, mergeam cu alţi colegi să admirăm, pe cel mai spectaculos ecran, pe atunci, al Capitalei, la cinematograful „Patria”, ecranizarea piesei lui Shakespeare, Richard al III-lea. Era filmul pe care, cu doar doi ani înainte, în 1955, îl realizase magistral cel pe care-l văzusem nu demult, în Hamlet, din 1948, ce luase „Leul de Aur” la Veneţia, nimeni altul decât mereu uluitorul Sir Laurence Olivier, actorul şi regizorul britanic înnobilat pentru interpretările sale teatrale şi cinematografice (din 1970 avea să fie şi „baron Olivier of Brighton”).
Fascinația exercitată de un mare actor
Ştiam vag – informaţiile culturale europene nu erau culese la tot pasul în România „dezgheţului de la Geneva” – că personajul era, alături de John Gielgud, marele interpret shakespearian al epocii; că în chiar anul în care realiza filmul pe care îl vedeam – cu o uşoară şi explicabilă întârziere –, sir Laurence ilustra stagiunea de la Stratford-on- Avon, alături de soţia sa Vivien Leigh, jucând în Macbeth şi în Titus Andronicus; ba chiar că în timpul războiului – la care participase în armata aerului –, în septembrie 1944, juca în piesa pe care, unsprezece ani mai tîrziu, avea să o transpună cinematografic; în fine, că tot pe atunci (1943), realiza ecranizarea altei piese istorice al lui Shakespeare, Henric al V-lea, pentru care luase Oscarul (era – am văzut-o mult mai târziu – o peliculă cu o scenografie inspirată, pe alocuri, din manuscrisele medievale şi cu o tentă uşor propagandistică, de înţeles în epoca unei conflagraţii mondiale, de vreme ce evoca victoriile dinastiei de Lancaster în timpul războiului „de 100 de ani”, mai ales aceea de pe câmpul de luptă de la Azincourt, în 1415).
Învăţăcelul întru tainele Evului Mediu – la facultate făceam lucrări de seminar conduse de neuitatul medievist, profesorul Berza – era fascinat de jocul marelui actor, în filmul produs de un alt „sir” britanic, de origine maghiară, şi el celebru, Alexander Korda, promotor al filmului în culori care era o mare noutate pentru noi.
Povestea teribilului rege din dinastia de York, cel care a stăpânit Anglia între 1483 şi 1485, acel Richard de Gloucester – erou al confruntării istorice ce s-a numit „războiul celor două roze”, între casele Lancaster şi York (1455-1485) – bănuit de legenda populară, dar şi de cronici ale vremii a fi fost, deopotrivă, schilod şi ucigaş, a fi poruncit moartea, în Turnul Londrei, atât a fratelui său Clarence, cât şi a fiilor altui frate regal, Eduard al IV-lea, în fine ucis în bătălia de la Bosworth Field din 22 august 1485, învins de contele Henric de Richmond, viitorul Henric al VII-lea şi fondatorul dinastiei renascentiste a Tudorilor, devenea în film, prin jocul lui Laurence Olivier, istoria unui personaj hiperinteligent, seducător şi tragic. El făcea din piesa – care, cu siguranţă, nu este cea mai ilustră în repertoriul geniului din Stratford-on-Avon – un film capodoperă. Juca un rol, ilustrat în epoca elisabethană de actorul şi prietenul lui Shakespeare, Richard Burbage – creatorul faimosului teatru „Globe” –, apoi, în timpurile romantice, de marele Edmund Kean, cu toată experienţa dramatică shakespeariană acumulată de sir Laurence pe scena lui Old Vic Theater Company din Londra.
Mai ştiam că piesa The Tragedy of King Richard the Third, apărută în 1597, inspirată şi ea din cronica lui Raphael Holinshed, fusese, într-un fel, omagiul indirect pentru suverana sa, Elisabeth I, al cărei bunic fusese tocmai învingătorul de la Bosworth.
„My teacher was Machiavelli”.
Pelicula, pedalând mult pe motivul vizual al coroanei engleze, care după arhicunoscutul şi disperatul strigăt final al lui Richard „A horse! a horse! my kingdom for a horse!”, se rostogolea în mărăcinii câmpului de luptă spre a fi preluată de victoriosul rege succesor, cu monologurile celui ce te privea fix în ochi mărind exponenţial tensiunea scenică, cunoscuse modificări ale textului, inerente în cazul transpunerii unei piese într-un film. Una dintre ele, însă, m-a uluit. Şi m-am gândit la ea, după o jumătate de veac, citind în chiar numărul din iulie al acestei reviste, articolul cunoscutului anglist, profesorul Adrian Nicolescu, directorul Centrului de Studii Culturale Britanice din Universitatea Bucureşti, „Greşeli de istorie politică la Shakespeare”.
La un moment dat, în film, Richard rostea propoziţia următoare: „My teacher was Machiavelli”. În întunericul sălii i-am şoptit colegului cel mai apropiat profundul meu dubiu legat de prezenţa unui asemenea pasaj în piesa lui Shakespeare. Am comentat-o după proiecţie, s-au pus chiar pariuri, am verificat în aceeaşi zi în mai multe ediţii. Avusesem dreptate. Oricâte erori istorice mărunte ar exista în opera dramaturgului, una de acest fel era imposibilă. Referirea unui monarh absolut ca Richard al III-lea nu putea fi decât la manifestul politic al lui Niccolò Machiavelli care era Principele, dedicat papilor şi seniorilor din neamul Medici, o apologie a monarhiei absolute; dar acesta data din 1513, când regele englez murise deja de 28 de ani (pe de altă parte, ilustrul istoric şi gânditor florentin avea frageda vârstă de 14 ani la urcarea pe tron, într-un alt colţ al Occidentului, a ultimului suveran din dinastia York). Totul ţinea deci de un „aggiornamento” pe care îl intuiam, dar nu îl înţelegeam defel.
După câteva săptămâni de frământare intelectual- juvenilă, o prietenă a mamei mele, funcţionară la Ambasada britanică, mi-a promis că va obţine informaţia necesară. Ştiu că a trimis o scrisoare impresarului sau secretarului lui Laurence Olivier, ajunsă în Anglia fără ştirea celor ce controlau totul în România. După aproape doi ani răspunsul a venit şi mi-a fost comunicat: se mulţumea politicos, era felicitat (!) tânărul neliniştit de la capătul continentului pentru faptul că observase ceva atât de special şi se dădea, în sfârşit, explicaţia. Sir Laurence Olivier a dorit, prin acest adaos la textul iniţial, să sublinieze – prin invocarea autorităţii marelui renascentist italian – idealul monarhiei autoritare care era miezul Principelui (un ideal deloc congruent, în fond, cu monarhia constituţională a dinastiei Windsor), în condiţiile în care la doar doi ani de la încoronarea reginei Elisabeth a II-a (suverană din 6 februarie 1952, încoronată la 2 iunie 1953), nu lipseau critici la adresa regalităţii postbelice.
Mărturia mea târzie, cu amintirea actorului şi regizorului englez plecat dintre noi acum două decenii, vrea să arate că, dincolo de greşelile din piesele lui Shakespeare, au existat în interpretarea lor, din diferite raţiuni, modificări de text. Una dintre ele, la care m-am referit, va fi slujit unui ţel pe care l-a avut şi incomparabilul Will: întărirea unei monarhii care, de secole, a rămas modelul politic european prin excelenţă pentru cea mai prosperă parte de continent.
