Autor: Sorin Oane.

Alessandro di Mariano dei Filipepi (1444 -1510), pe care noi îl numim astăzi Botticelli („butoiaşul“, după porecla dată de fapt fratelui mai mare al acestuia!) a creat două capodopere care sunt printre cele mai des reproduse opere ale Renaşterii: Primăvara (1478) şi Naşterea lui Venus (1486). Până la aceste tablouri toată arta medievală avusese un conţinut profund religios. Cum a fost posibilă realizarea unor tablouri cu tematică păgână? Vom vedea în continuare. Dar mai întâi două menţiuni importante. Prima: cele două picturi provin, amândouă, din vila Castello a familiei Medici din Florenţa. Ele stăteau faţă în faţă în dormitorul lui Lorenzo di Pierfrancesco, vărul lui Lorenzo Magnificul, stăpânul Florenţei. Lucrul acesta nu era deloc întâmplător, pentru că sfârşitul unui tablou este începutul altuia. Primăvara se termină cu personajele Zefir şi Flora, Naşterea lui Venus începe cu Zefir şi Flora. Naşterea lui Venus se termină cu o pădure, Primavara începe cu aceeaşi pădure. A doua remarcă: cele două tablouri se centrează pe zeiţa Venus şi ilustrează concepţia umanistului Marsilio Ficino despre „cele două Venus”. Zeiţa goală care apare în splendoarea curată a frumuseţii sale, în Naşterea lui Venus, este Venus Urania, inspiratoare a amorului ceresc, iar cealaltă care prezidează riturile primăverii este Venus Pandemos, care încarnează amorul omenesc.

Viaţa şi  arta lui Botticelli: între erezie şi corectitudine religioasă

Tinereţea.  Sandro Botticelli este ultimul mare pictor al şcolii florentine renascentiste.

 S-a născut la 1 martie 1445 în Florenţa, fiind al patrulea fiu al soţilor Mariano şi Esmeralda Filipepi. Ognissanti, locul unde locuia familia Filipepi, era un cartier al Florenţei locuit, în special, de meşteşugari. La 25 de ani, tânărul Botticelli îşi deschide propriul atelier. A  lucrat îndeosebi la Florenţa, sub protecţia lui Lorenzo de Medici, dar şi la Vatican. În 1481, papa Sixtus al IV-lea îl însărcinează cu realizarea a trei fresce pentru Capela Sixtină, unde Sandro Botticelli lucrează împreună cu artişti excepţionali ca Domenico Ghirlandaio, Piero del Pollaiuolo şi Pietro Perugino. Deşi era unul dintre cei mai căutaţi pictori din Florenţa, în 1481, la întoarcerea de la Roma, reputaţia sa a fost şi mai ferm stabilită.

Apogeul artistic: patru picturi mitologice

Artistul atinge apogeul carierei sale în picturile cu teme mitologice. A creat patru mari (ca valoare şi mărime) tablouri mitologice şi alegorice (Primăvara – 1478, Pallas şi Centaurul – 1482, Venus şi Marte – 1485, Naşterea lui Venus – 1486). Aceste tablouri nu erau menite să fie văzute de publicul larg, ci păstrate în reşedinţe private, create precis după cerinţele clienţilor şi reflectând interesul particular al acestora pentru gândirea clasică. Studiul antichităţii a fost încurajat mai ales în cercurile umaniste asociate cu familia Medici. Subiectele artistului sunt, în cele patru tablouri, profane. În alegoriile sale, pictorul foloseşte un colorit viu şi creează o lume ireală, plină de simboluri şi sensuri ascunse, în care personajele sale feminine devin adevărate idealuri de frumuseţe.

Botticelli, adeptul lui Savonarola

Situaţia politică din Florenţa se înrăutăţeşte însă când marea familie a Medicilor – în special după moartea lui Lorenzo de Medici în 1492 – începe să îşi piardă popularitatea şi este izgonită din oraş. Conducător spiritual al oraşului devine călugărul predicator, dominicanul Girolamo Savonarola, care combate nu numai desfrâul şi modul de viaţă ostentativ opulent, ci şi cultul antichităţii păgâne şi, ca o consecinţă, arta insuficient pătrunsă de spiritualitatea creştină. Sute de tablouri, declarate indecente şi provocatoare, sunt mistuite de foc, printre care şi mai multe picturi ale lui Botticelli, deşi, în mod paradoxal, pictorul face parte dintre adepţii fanaticului călugăr. Din acel moment artistul renunţă la temele păgâne. În 1501, pictează „Naşterea lui Cristos”, singura lui lucrare datată şi semnată, „pe timpul tulburărilor din Italia”, referindu-se la evenimentele ce au avut loc după moartea lui Savonarola (care a fost spânzurat, apoi trupul i-a fost ars pe rug, în 1498).

Sandro Botticelli a murit în singurătate, la Florenţa, pe 17 mai 1510. Sicriul cu corpul său a fost depus în cavoul familiei din biserica Ognissanti.

Neoplatonismul – „sursa” curajului lui Botticelli

Miturile Greciei şi Romei antice au constituit o sursă de inspiraţie  bogată pentru artiştii din Renaştere. Botticelli a fost de fapt cel care a reintrodus aceste motive de inspiraţie antică în pictura vremii. Înainte de Botticelli ar fi fost imposibil să se abordeze teme ce depăşeau cadrul strict creştin. Tematica mitologică reflecta o filosofie nouă, numită neoplatonism. În conformitate cu această filosofie, orice gând omenesc, fie el creştin sau păgân, era considerat de origine divină. Neoplatonismul i-a permis lui Botticelli să picteze subiecte păgâne.

De fapt, după apariţia umanismului, primul sistem filosofic antic însuşit de artişti a fost  platonismul. Acesta era foarte apropiat de creştinism atunci când susţinea că oamenii trebuie să privească dincolo de viaţa aceasta pentru a vedea realitatea ultimă pe care el o numea „Ideea Absolută”, dar pe care creştinii o numeau „Dumnezeu”. „Centrul nervos” al sistemului neoplatonician era reprezentat prin ideile lui Marsilio Ficino (1433-1499), unul dintre cei mai influenţi filosofi umanişti ai Renaşterii italiene. Ficino, după ce l-a tradus pe Platon în latină, între anii 1463-1477 – fiind, de fapt, primul traducător al acestuia -, a făcut acelaşi lucru cu „Eneadele“ lui Plotin (părintele real al neoplatonismului), în anul 1492. Ficino credea că numai cel care „cunoaşte” este în comunitate cu Dumnezeu, care reprezintă înţelepciunea infinită, iar cunoaşterea este o iniţiere rezervată celor puţini. Cu sprijinul familiei Medici, el a pus bazele Academiei Platonice din Florenţa, unde umaniştii creştini puteau să îşi facă studiile. Este destul de limpede că printre sfătuitorii lui Botticelli trebuie să fi fost şi Marsilio Ficino, dar şi poetul curţii Medicilor,  Angelo Poliziano (1454-1494).

Revoluţia estetică produsă de neoplatonism fusese însă foarte îndrăzneaţă. În Evul Mediu, corpul omenesc, considerat doar o sursă de ispite şi păcate, era văzut ca o piedică în calea desăvârşirii spirituale. De aceea, el este ignorat în totalitate. Neoplatonismul marchează întoarcerea la idealul grecesc de frumuseţe, la armonia trupului şi a spiritului deopotrivă. Primul nud renascentist este David a lui Donatello (1430). Vor mai trece însă  alţi 50 de ani până să apară primul nud feminin renascentist, Venus a lui Botticelli. Până atunci, nuditatea femeilor era permisă doar în cazul în care era prezentată Eva, în scena cu păcatul originar. În Evul Mediu, Venus fusese un simbol al desfrâului şi păcatului. Dar, de acum încolo, nuduri de femei şi bărbaţi vor apărea în pânzele multor pictori, fără umbră de falsă pudoare. Siluetele lui Michelangelo, de exemplu, se înscriu în vechile tipare antice. Este drept, femeile lui Michelangelo par mai curând bărbaţi. Aici, florentinul Botticelli îi este net superior. Siluetele lui sunt foarte feminine, cu forme de amforă care amintesc de canoanele lui Policlet şi Praxiteles.

Primăvara, prima pictură mitologică renascentistă

Comanda tabloului a fost făcută de către Lorenzo Magnificul, regele neîncoronat al Republicii florentine între anii 1469-1492. De ce a pictat Botticelli acest tablou? Sunt două opinii despre acest lucru. Prima este aceea că Lorenzo Magnificul intenţiona să dăruiască tabloul vărului său Lorenzo di Pierfrancesco (1463-1503),  numit şi „Lorenzo cel Tânăr”, pentru decorarea vilei pe care acesta şi-o achiziţionase în 1477, vila Castello, în Ognissanti. Lorenzo Magnificul îi devenise tutore în 1476 (ca şi fratelui său mai mic, Giovanni) după moartea lui Pierfrancesco, tatăl acestuia. Darul era de fapt un „exerciţiu pedagogic” prin care tânărul Lorenzo trebuia iniţiat în neoplatonismul profesat de filosoful Marsilio Ficino. A doua opinie, mai recentă, este aceea după care tabloul era un dar de nuntă cu prilejul căsătoriei dintre Lorenzo di Pierfrancesco şi Semiramide Apianni (1464-1523). Căsătoria va avea loc însă abia în…  iulie 1482. Atunci, ar trebui să admitem că tabloul ar fi fost pictat în 1482. Mai plauzibil este faptul că Botticelli ar fi pictat pentru această ocazie Pallas şi Centaurul, tablou realizat chiar în acel an.  Ideea lui era că raţiunea (Pallas Atena) trebuia să triumfe asupra instinctelor animalice (centaurul). Magnificul ştia că vărul său este un ins brutal şi desfrânat  şi vroia să îi sugereze acestuia să se lase „călăuzit” şi „îmblânzit” de soţia sa, Semiramide.

În 1483, Lorenzo di Pierfrancesco a fost trimis ambasador în Franţa. După moartea Magnificului, el se va ridica împotriva urmaşilor acestuia. Va fi exilat, dar se va întoarce odată cu Carol al VIII-lea, regele Franţei, când acesta a invadat Italia (1494). După moartea lui Savonarola, Lorenzo di Pierfrancesco a fost desemnat să preia conducerea Florenţei, dar a refuzat. Nepotul său, Lorenzino, va fi asasinul lui Alessandro de Medici, ultimul conducător florentin provenit din familia de Medici (1537).

Interpretarea majoritară

Primul istoric de artă care a identificat personajele acestei scenete cu cele ale poetului roman Ovidiu a fost istoricul de artă german Aby Wartburg (1866-1929) într-un studiu din 1893. Ovidiu a scris  poemul Fasti („Sărbătorile”), un calendar versificat al sărbătorilor romane. Pentru luna mai, Flora povesteşte că ea a fost odată nimfa Cloris. Aprins de o pasiune arzătoare, Zefir, zeul vântului, o urmăreşte şi o ia cu forţa drept soţia sa. Regretându-şi gestul violent, o transformă în Flora, şi îi oferă darul de a împrăştia flori prin respiraţia sa, dar şi o grădină minunată în care domneşte primăvara eternă. Botticelli prezintă două momente separate din poezia lui Ovidiu: urmărirea lui Cloris de către Zefir şi transformarea acesteia în Flora. De aceea, hainele celor două femei (care, de altfel, nu par să se observe reciproc) sunt duse de vânt în direcţii diferite. Flora stă lângă Venus şi împrăştie trandafiri, florile zeiţei iubirii. Este, de fapt, naşterea primăverii. Grădina în care cresc sute de specii de plante, aproape toate înflorind în lunile aprilie şi mai, este îngrijită de Venus, care se află în centrul grădinii, având deasupra pe Cupidon, fiul ei. Acesta, deşi legat la ochi, vizează cu săgeata lui pe una dintre graţii. În spatele lui Venus se află un arbust de mirt, unul dintre simbolurile sale. Zeiţa îşi ridică mâna în semn de salut şi invită privitorul în regatul său.

În stânga se văd dansând cele Trei Graţii (de la stânga la dreapta: Voluptatea, Castitatea şi Frumuseţea – simboluri ale farmecului tinereţii). Castitatea, care nu poartă bijuterii, este iniţiată în dragoste de către cele două colege, sub protecţia lui Venus care temperează dansul celor trei zeiţe – un dans care nu conţine decât nobleţe şi cumpătare. Aceasta fiindcă în cauză nu este exaltarea bucuriilor senzuale ale pământului. În intenţie, Castitatea întoarce spatele privitorului şi lumii. Ea priveşte către Mercur, mesagerul zeilor, cel care protejează grădina lui Venus de intruşi. El poate fi identificat datorită sandalelor sale înaripate şi, de asemenea, prin toiagul din mâna sa ridicată, aşa-numitul caduceu, în jurul căruia se încolăcesc doi şerpi. Mitologia clasică spune că Mercur şi-a folosit toiagul pentru a separa doi şerpi care se luptau, astfel încât caduceul a devenit simbolul păcii. Mercur izgoneşte norii cu caduceul. I se remarcă veşmântul cu flori inversate, simbol funerar. Mercur era şi mesagerul care făcea legătura dintre pământ şi cer, cel care întovărăşea sufletele în lumea cealaltă. Aici, el apare în calitatea lui de zeu „mistagog“, care revelează sufletelor alese frumuseţea ascunsă din misterele divine. În consecinţă, „voluptatea” la care este poftită Castitatea nu este una pământeană. Săgeata care o va atinge este cea a dragostei transcendente. Semnificaţia neoplatoniciană a lucrării ni se relevă astfel. Botticelli vrea să arate că există două forme majore de iubire, omenească şi divină, şi că omul trebuie să aibă parte de amândouă.

• 

• 

Şi o remarcă. O altă graţie, Frumseţea, are chipul Caterinei Sforza, o nobilă florentină, pictată şi ea anterior de către Botticelli; tabloul acesta, cunoscut sub numele de „Caterina din Alexandria”, se află acum la Muzeul din Lindenau. Botticelli vroia să o flateze pe aceasta. Respectiva contesă a fost măritată de trei ori, a avut 11 copii şi un număr foarte mare de amanţi, fiind una dintre cele mai renumite curtezane ale Renaşterii. Caterina va deveni cumnata mai sus pomenitului Lorenzo cel Tânăr, căsătorindu-se cu Giovanni, fratele acestuia (1497). Ca o paranteză, de-a lungul vieţii, Caterina Sforza a apărut în aproximativ 20-30 de lucrări de artă. S-a speculat chiar faptul că în spatele Mona Lisei este tot ea!

Interpretarea lui Edith Balas

Într-un articol din 2001 despre pictura lui Botticelli, profesoara de istoria artei de la Universitatea Pittsburg (S.U.A.) Edith Balas propune o nouă interpretare a scenei. Autoarea porneşte de la o constatare botanică. În 1982, tabloul a fost studiat de o echipă de botanişti, care a recunoscut în el cca 200 de feluri de flori, unele dintre ele înflorind numai primăvara pe colinele florentine. Dar, spune Balas, nu toate florile sunt primăvăratice, deci titlul dat de Giorgio Vasari, la circa  70 de ani de la pictarea tabloului, ar fi nepotrivit. Balas propune o interpretare provenită din lucrarea lui Lucian, Judecata zeiţelor. Ea crede că Botticelli a încercat să ilustreze o scenă a războiului troian. În centrul tabloului ar fi deci Mama Zeilor (Maia? Demetra? Fauna?  Bona Dea?) – de fapt, a tuturor lucrurilor, animalelor, oamenilor, zeilor -, iar în dreapta ei ar fi Afrodita, Hera şi Atena (şi nu cele trei graţii),  încercând să capete bunăvoinţa lui Paris, care nu apare însă în tablou.

Mercur / Hermes este cel care a escortat zeiţele pe Muntele Ida, pentru judecarea dilemei cu mărul de aur pe care erau scrise cuvintele „celei mai frumoase”. În stânga ei este Elena, care răspândeşte flori. Zefir şi Cloris  din versiunea anterioară ar reprezenta ideea de răpire a Elenei de către Paris. Elena din tablou ar fi, de fapt, Semiramide Apianni, viitoarea soţie a lui Lorenzo cel Tânăr. Absenţa lui Paris semnifică faptul că însuşi Lorezno cel Tânăr trebuie să fi fost… judecătorul. Povestea Elenei din Troia avea în Evul Mediu o semnificaţie civică, exemplificând faptul că omul trebuie să aleagă aspectul moral al vieţii. Ficino a scris, la rândul lui, într-un comentariu la Philebus a lui Platon, că Paris a trebuit să aleagă, de fapt , între trei moduri de viaţă: viaţa contemplativă (Atena), viaţa activă (Hera) şi viaţa voluptoasă (Afrodita). Renascentiştii au fost amatori de astfel de trucuri şi scenete în care amestecau mitologia cu creştinismul şi cu viaţa lor personală. 

Naşterea lui Venus – primul nud feminin din pictura renascentistă!

Tabloul Naşterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, se află acum la Galeria Uffizi din Florenţa. El a fost realizat la comanda lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, pentru vila sa din Castello.

Pictorul s-a inspirat din scrierile lui Pliniu cel Bătrân, care îl elogia pe Apelles, celebrul pictor antic, cel care a pictat printre primii această scenă mitologică. Apelles şi-a numit opera Venus Anadyomene, adică „Venus cea născută din mare”. Altă sursă pentru Botticelli trebuie să fi fost statuia Venus Medici pe care artistul trebuie să o fi cunoscut. De fapt, tabloul este o interpretare a unui  poem a lui Angelo Poliziano, cel mai de seamă poet de la curtea Medicilor. Pictura prezintă patru figuri mitologice. Venus din tablou ţine cu mâna stângă minunatul ei păr blond, acoperindu-se cu el, sfioasă, iar cu mâna dreapta îşi acoperă sânii. Zeiţa este arătată ca o fată de o frumuseţe ireală care stă într-o scoică purtată de vânturi lascive spre ţărm. Ea pare acum răsărită din valuri. Mitologia greacă, susţinea că o anumită parte a corpului zeului Uranus, amputată de Cronos, ar fi căzut în apele mării înspumate, dând naştere acestei zeiţe a frumuseţii şi dragostei. Venus era pentru neoplatonicieni un simbol dual: zeiţă a pământului şi a dragostei carnale, dar şi zeiţă a cerului care inspiră dragostea pentru divinitate. Frumuseţea zeiţei te făcea să admiri frumuseţea eternă a Creatorului.

În stânga sunt Zefir şi Flora (care îl îmbrăţişează strâns pe zeul vântului). Hora, zeiţa anotimpurilor, o întâmpină pe Venus cu o mantie minunată ce se ondulează complicat. Picioarele sale parcă abia ating solul, trandafirii sunt şi ei purtaţi de vânt (odată cu naşterea zeiţei Venus, spune legenda, a apărut şi trandafirul). Trebuie amintite şi tonurile deosebit de fine ale tabloului: trupul de opal al zeiţei Venus, cu albastrul cerului şi turcoazul mării în fundal. În această capodoperă, terminată în 1486, Botticelli acordă multă atenţie zugrăvirii mişcării provocate de vânt, cascada de păr a zeiţei fiind răsfirată şi terminându-se în destrămări moi.

Simonetta Vespucci, cea mai frumoasă femeie din Renaşterea florentină

Venus din Naşterea lui Venus trebuie să fi fost un omagiu adus frumoasei Simonetta Vespucci, soţia unui nobil florentin, dar şi iubita lui Giuliano de Medici, tânărul frate a lui Lorenzo Magnificul. Flora din Primăvara este tot ea. Tânăra domniţă este melancolică şi misterioasă, are tenul alb ca laptele şi are pletele de culoarea spicelor coapte de grâu, prinse deseori în cosiţe împodobite. Simonetta se născuse în 1453 la Genova sau, după alţii, la Porto Venere (Portul lui Venus) – pe coasta ligurică. La 15 ani s-a măritat cu Marco Vespucci, un văr îndepărtat al celebrului navigator şi cartograf Amerigo Vespucci. În 1475, Simonetta a fost numită „regina frumuseţii”, în cadrul unui turnir organizat de Giuliano. A murit însă în 1476 de tuberculoză. Trăise doar 23 de ani. Iubirea dintre ea şi Giuliano a rămas însă legendară. Se spune că Giuliano dorind să o salveze pe Simonetta a chemat la sine pe un vânător de vampiri şi i-a cerut să îi aducă unul. Vampirul adus de Dominic Salcedo, vânătorul nostru, ar fi muşcat-o de gât pe Simonetta şi ar fi transformat-o în vampir. Giuliano s-ar fi lăsat apoi şi el muşcat de Simonetta. Dar Lorenzo Magnificul l-ar fi văzut pe fratele său mai tânăr cum se transformă în vampir şi a apelat la acelaşi Salcedo să îl salveze. Acesta a trebuit să o caute pe Simonetta pentru a o omorî. A găsit-o în turnul din Pallazzo Vecchio. Încolţită, Simonetta s-ar fi aruncat în gol murind pe pietrele din piaţeta în care era adulată cu câteva luni mai înainte. În realitate, moartea ei a fost plânsă de toată Florenţa. Toţi oamenii de seamă ai oraşului au fost prezenţi în urma cortegiului funerar: iubitul şi soţul ei, dar şi Lorenzo Magnificul, Botticelli sau Poliziano. Giuliano a murit la scurtă vreme, în 1478, însă el a fost asasinat de adversarii lui politici (în aşa numită „conspiraţie Pazzi” – după numele familiei concurente a  Medicilor -, fiind omorât în incinta Domului Santa Maria del Fiori, de Francesco de Pazzi şi Bernardo Bandini;  asasinii au înfipt de 19 ori spada în trupul său!).

Simonetta va apărea în multe alte dintre pânzele vremii. De exemplu, în picturile lui Piero di Cosimo Moartea lui Procris şi Portretul Simonettei Vespucci – înfăţişată fiind ca regina Egiptului, Cleopatra, având în jurul gâtului… o viperă. Dar, cel care o va face nemuritoare va fi Sandro Botticelli. O va picta pe Simonetta la zece ani după decesul acesteia. Se spune că s-ar fi folosit şi de masca ei mortuară. Giuliano şi Simonetta i-au servit drept modele lui Botticelli şi în realizarea tabloului Marte şi Venus, altă pictură mitologică a sa. Unii istorici de artă susţin că şi Botticelli (care nu s-a căsătorit niciodată) ar fi iubit-o foarte mult pe frumoasa genoveză, căci, înainte de moarte, ar fi cerut să fie înmormântat la picioarele ei în biserica din Ognissanti – ce aparţinea familiei Vespucci -, ceea ce s-a şi întâmplat, însă 34 de ani mai târziu, în 1510.

Posteritatea artistului

Lucrările lui Botticelli pierd treptat din popularitate în ultimii ani ai vieţii sale, împinse în planul al doilea de operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio şi Michelangelo. Creaţia marelui maestru florentin, uitată la începutul secolului al XVI-lea, este redescoperită circa patru sute de ani mai târziu. Pictorii englezi din secolul al XIX-lea – prerafaeliţii – vor fi entuziasmaţi de frumuseţea figurilor lui Botticelli. Îi fascinează tocmai acea nelinişte şi melancolie pe care le vor îmbogăţi în propriile lor lucrări cu romantismul caracteristic epocii lor.