Autor: Cristina Păiușan-Nuică.
Sarah Bernhardt, pe numele său real Henriette-Rosine Bernardt, s-a născut în octombrie 1844 la Paris, fiind fiica unei curtezane daneze, Julie Bernhardt. Micuţa Sarah, a crescut la pension, apoi într-o mănăstire, fără a-și cunoaște tatăl iar mama fiind o prezenţă trecătoare în viaţa sa. A avut o copilărie tristă, marcată de o sănătate şubredă, o dorindu-și să rămână în mănăstire şi să devină călugăriţă. Nimeni n-a văzut în micuţa şi plăpânda Sarah altceva decât o viitoare maică. Dar destinul său a fost schimbat de către ducele de Morny (fratele vitreg al lui Napoleon al III-lea), iubitul mamei sale, ce i-a intuit calităţile de actriţă. Flerul, sau doar capriciul unui om bogat, i-au adus tinerei de 13 ani intrarea la Conservatorul din Paris.
Un început dificil
Trecerea de la şcoala de maici la Conservator n-a fost uşoară! Sarah s-a adaptat greu şi n-a strălucit în timpul studiilor. Profesorii n-au simpatizat-o prea mult, poate și pentru că ea le spune că metodele lor de predare sunt învechite şi inutile.
A absolvit Conservatorul în 1862 şi a fost primită la Comedia Franceză dar nu şi-a găsit locul între actorii de aici. În perioada de debut a lăsat impresia unei femei de o frumuseţe ciudată, ieşită din tipare, dar nu foarte talentată. A părăsit Comedia Franceză la nici un an de la venire, după un conflict violent cu o actriţă consacrată, care-i jignise sora mai mică.
Modul în care înţelegea Sarah Bernhardt arta dramatică era diferit de ceea ce înţelegeau actorii şi regizorii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. După eşecul de la Comedia Franceză, Sarah a fost primită la Théâtre du Gymnase-Dramatique, unde a interpretat memorabil, câteva mici roluri.
Tânăra actriţă se zbătea între revoltă şi îndoială, nefiind convinsă de talentul şi vocaţia sa artistică şi de modul în care se putea exprima pe scenă.
A abandonat teatrul şi a devenit amanta prinţului Henry de Ligne. Părea că istoria se repetă, că va sfârşi ca mama sa, în „rolul” de curtezană. Rodul acestei relaţii a fost Maurice, singur său copil născut în 1864, nerecunoscut de prinţul belgian, căsătorit între timp cu o prinţesă poloneză.
La Teatrul Odeon
După doi ani de căutări, Sarah a revenit în 1866 pe scenă, semnând un contract cu Teatrul Odeon. Aici a jucat timp de şase ani şi s-a consacrat ca artistă. De la primul succes răsunător, cu rolul „Anna Damby” (1868) din piesa Kean a lui Alexandru Dumas- tatăl, apoi în „Cordelia” din Regele Lear, până la marele triumf din 1869, când l-a jucat pe menestrelul „Zanetto” din piesa Trecătorul a tânărului dramaturg François Coppée, Sarah Bernhardt a devenit un nume de referință al scenei pariziene. A fost admirată de Napoleon al III-lea şi avea acum la picioare întregul Paris.
Curtezana cu ochii trişti, devenise vocea de aur a teatrului francez.
În timpul războiului franco-prusac, Sarah a transformat Odeonul într-un spital militar şi a îngrijit personal răniţii. După război a revenit pe scena Odeonului jucând în piesa lui Victor Hugo, Ruy Blas, rolul reginei Maria, demonstrându-şi şi calităţile lirice.
O mare dragoste şi admiraţie au legat-o de Victor Hugo, bătrânul scriitor fiind nelipsit de la reprezentaţiile ei, Sarah declarându-se fericită că-l poate numi prieten pe marele scriitor.
…și revenirea la Comedia Franceză
Comedia Franceză rămăsese necucerită de către Sarah, astfel că în 1872, părăseşte Teatrul Odeon, pentru a reveni la primul „loc de muncă”. Deși la început a fost cvasi-ignorată de actorii Comediei, şi-a impus stilul şi strălucirea în 1874, prin interpretarea rolurilor Zaïra din piesa cu acelaşi nume a lui Voltaire, și Phaedra lui Jean Racine. Comedia Franceză şi întregul Paris nu-i mai puteau contesta nimic divinei Sarah.
A jucat „Dona Sol” în piesa Hernani şi l-a făcut să plângă de emoţie pe Victor Hugo.
Sarah Bernhardt a revoluţionat modul de interpretare, a introdus nota personală în arta interpretării şi şi-a ridicat profesia la rang de artă.
La început a fost puternic contestată de către critică şi presă, privită ca o amantă – curtezană ajunsă pe scenă, ca prietena intimă dar fără talent a unor mari artişti ai epocii, apoi, ca o fire aprigă ce alunecă de la interpretare spre isterie.
Sarah şi-a construit cariera şi viaţa după propriile reguli şi a ajuns în 1878 o actriţă cu recunoaştere internaţională. A triumfat și la Londra în Phaedra şi şi-a impus interpretarea, un melanj între graţie, charismă şi forţă. Firea sa nonconformistă a ajutat-o să inoveze arta dramatică.
A înţeles că următorul pas era crearea propriei sale companii teatrale. A făcut lungi turnee internaţionale în Anglia, SUA şi Canada. Între anii 1891 – 1893 a făcut un turneu mondial, ajungând până în Australia şi America de Sud. A fost prima care a jucat Dama cu camelii a lui Alexandru Dumas fiul, dar şi prima mare actriţă ce l-a interpretat pe Hamlet, în travesti.
Mari iubiri, mari dezamăgiri
A existat, în epocă, o întreagă literatură legată de cuceririle şi iubirile divei. De la ducele de Morny, amantul mamei sale ce a împins-o spre actorie, la prinţului Henry de Ligne, care a abandonat-o însărcinată şi cu care a avut un fiu, până la artiştii Gustave Dore, Georges Clarin, Alphonse Mucha, actorul Mounet-Sully şi Victor Hugo.
De unii au legat-o prietenii, de alţii pasiuni trecătoare, ce au fost discutate în epocă şi chiar mult timp după ce a murit. Unele i-au marcat personalitatea, alte i-au stimulat orgoliul.
A fost acuzată de lesbianism datorită prieteniei strânse cu Louise Abbema, o pictoriţă impresionistă, un scandal ce a amuzat-o şi care a rămas în istoria Comediei Franceze.
În rolul Hamlet. 
Sarah Bernhardt s-a căsătorit în 1882 cu Aristides Damala, un actor de origine greacă, cunoscut în Franţa cu numele de scenă Jacques Damala. Au fost căsătoriţi până la moartea acestuia în 1889, moarte provocată de dependenţa acestuia de morfină. Mărturii despre acest tumultuos, se pare, mariaj, nu sunt prea multe. Aristides era mai tânăr cu zece ani decât soţia sa, iar performanţele sale artistice, dacă au existat, au fost date uitării.
Un adevărat scandal a trezit în epocă, presupusa relaţie a Sarei Bernhardt cu Prinţul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea, un admirator înfocat al actriţei.
Director de teatru
În 1893, Sarah a devenit director la Théâtre de la Renaissance, mutat în 1899 pe locul fostului Théâtre des Nations, pe care l-a redenumit Teatrul Sarah Bernhardt. A condus cu mână forte această instituție până la moarte, în anul 1923, iar teatrul a supravieţuit până la ocupaţia germană din 1940.
Diva a jucat toate marile roluri pe care şi le-a dorit, a continuat turneele mondiale şi a făcut din propriul ei teatru un reper cultural al Parisului. În 1905, în timpul turneului din America de Sud, s-a rănit grav la piciorul drept. Juca Tosca şi în scena finală a căzut. Timp de un deceniu a jucat sprijinindu-se pe piciorul sănătos, dar în 1915 a ajuns la cangrenă şi şi-a pierdut piciorul.
La 71 de ani şi în cărucior, Sarah Bernhardt a insistat să viziteze frontul şi să-i încurajeze pe soldaţii francezi. În 1916, a făcut ultimul său turneu în Statele Unite ale Americii şi a demonstrat întregii lumii că se poate juca şi dintr-un scaun. A turnat un film mut, în propria casă din Paris, în anul 1923, chiar în ultimele zile ale vieții.
A avut grijă de propria posteritate, scriind în 1907 cartea Ma Double Vie: mémoires de Sarah Bernhardt o îmbinare de memorialistică şi roman. Apoi, în 1920, a revenit asupra romanţioasei sale autobiografii în nuvela Petite Idole, ce n-a stârnit însă interesul aşteptat de marea actriţă.
Lucrarea vieţii sale dorea să fie tratatul de actorie L’Art du théâtre publicat în 1923, lucrare în care-şi prezintă propria modalitate de a interpreta, dar şi modul în care-şi construia personajele dramatice.
Sarah Bernhardt a primit cu mândrie Legiunea de Onoare în 1915 şi a considerat că o merită pentru că şi-a cinstit ţara în cei aproape optzeci de ani de viaţă. A fost întruchiparea Actriţei care indiferent de vârstă tulbura prin frumuseţe, voce şi ţinută şi a fost prima actriţă de alură internaţională. A fost tentată de Holywood, făcând câteva scurte filme mute, dar a iubit în primul rând scena.