Autor: Anamaria Bălan.

Imaginea celuilalt trebuie privită prin grila alterităţii, ea desemnând percepţia şi evaluarea acestuia din diferite perspective (în cazul de faţă, modul în care oraşul românesc de la începutul secolului al XIX-lea – capitala – este perceput de către călătorii britanici). Imaginea celuilalt, cu multiple sale faţete şi aspecte, devine pentru călătorul occidental motiv de interes şi obiect de studiu.

Confruntaţi cu străinătatea, călătorii străini decupează realitatea celuilalt potrivit intereselor poporului din care fac parte, a unor idei preconcepute şi a unui orizont de aşteptare, determinat în mare măsura de stereotipuri culturale. Pe măsură ce avansăm spre epoca noastră, informaţia devine tot mai bogată, dar trece în continuare prin acelaşi filtru deformant. (…) Modernii au continuat să valorizeze spaţiul în strânsă legătură cu ideologiile, cu visele şi proiectele lor1. Imaginea despre spaţiul românesc este puternic influenţată de fantezia, subiectivitatea, motivaţiile celui care intră în contact cu realităţile existente aici. Tabloul unei naţiuni este în funcţie nu numai de cunoaşterea de către creatorii de imagini a obiectului descris, ci şi de simţămintele ce-i animă faţă de el, ca şi de împrejurările în care se produce actul creaţiei2.

Călătorii străini – o imagine subiectivă

Premiza de la care porneşte acest studiu imagologic este cea exprimată de călătorul britanic Thomas Thornton: Nefiind legat de niciun sistem, neavând de apărat nicio ipoteză, nefiind influenţat de nicio afecţiune şi de nicio animozitate împotriva cuiva, eu m-am mărginit să acumulez observaţii şi să culeg idei3 (îşi afirmă intenţia de a privi societatea românească de o manieră obiectivă); totuşi, Thornton este conştient că un călător sosit pe meleaguri străine nu se familiarizează uşor nici cu obiceiurile, nici cu graiurile localnicilor; prin urmare, el ajunge să capete numai o imagine distantă, o simplă oglindă provizorie referitoare la trăsăturile subiectului respectiv, chiar a celor mai importante; descrierile lui sunt, deci, în mod firesc, grăbite şi imperfecte4 (nu neagă subiectivitatea ce-i caracterizează descrierile, dar o pune pe seama statutului său de străin, intrat în contact cu realităţi necunoscute).

Toată această argumentaţie nu face decât să sublinieze faptul că relatările călătorilor străini sunt influenţate atât de factori personali (background educaţional, personalitate, statut social, zonă de provenienţă), cât şi de cei obiectivi, legaţi de tipul misiunii (militară, comercială sau pur şi simplu călătorie de plăcere).

Informaţiile provenite de la călătorii străini au valoare documentară: Sunt însă numeroase cazurile când opinia observatorilor străini concordă cu investigaţiile făcute asupra materialului intern, când obiectivitatea dublată de capacitatea superioară de sinteză şi de apreciere a unei societăţi balansate între stagnare şi progres transformă aceste mărturii în surse documentare de excepţie5. Nu trebuie uitate o serie de aspecte: subiectivitatea de care dau dovadă observatorii străini (explicabilă de altfel în majoritatea cazurilor), elementul pitoresc ce predomină în descrierile acestora (dat de asocierea spaţiului parcurs cu unul exotic, chiar mitic) sau ignorarea unor elemente ale vieţii sociale; de aceea, mărturiile furnizate de călătorii străini nu se pot constitui în sursă unică pentru schiţarea istoriei românilor la început de secol al XIX-lea. 

Una din ipostazele situării omului în timp şi spaţiu şi implicit a raportării sale la celălalt este mediul în care el trăieşte (situat în spaţiul urban sau rural). Privit în ansamblu, acest spaţiu este definitoriu pentru devenirea sa ca individ aparţinând unei societăţi. Simbol al civilizaţiei şi al tranziţiei spre modernitate, mediul urban intră în atenţia călătorilor străini.

Diferenţele existente între oraşele occidentale şi cele orientale se resimt în modul în care acestea sunt percepute. Călătoriile în lumea occidentală fac din oraş centrul contactului cu celălalt: arhitectura civilă reprezintă un indicator al ierarhiilor sociale şi al standardelor de viaţă; arhitectura religioasă este un barometru al sentimentului religios colectiv; aspectele edilitare, igiena stradală, diversitatea şi aspectul locurilor sociale şi culturale sugerează nivelul de civilizaţie urbană din respectiva zonă geografică. Oraşul occidental reprezintă principala zonă de interes din punct de vedere turistic, devenind o emblemă istorică.

Orașul românesc – între cosmopolitism și noroaie

Oraşul din spaţiul românesc este perceput diferit (contactul cu celălalt suferă modificări, neexistând posibilitatea unei evaluări a acestuia în funcţie de criteriile existente în societatea occidentală; imaginea celuilalt este alterată, ca o consecinţă firească a filtrării oricărui raport interuman printr-o grilă a imaginarului). Călătorii străini nu acordă mediului citadin românesc un statut asemănător cu al celui occidental; ei văd în spaţiul urban din Ţările Române doar cadrul convenţional al autorităţii, descriindu-l ca pe o structură închisă în sine, dominată de contraste puternice, un spaţiu necivilizat – majoritatea străinilor deplâng aspectul rural al oraşelor româneşti (străzile strâmte şi noroioase, igiena publică precară, lipsa canalizării şi a iluminatului public). Călătorii străini văd oraşul în funcţie de finalităţile călătoriei întreprinse; oraşul românesc devine o realitate a contrastelor, un punct necesar într-un itinerar stabilit. Deşi impresia generală este defavorabilă oraşelor din spaţiul românesc, relatările călătorilor străini sunt importante surse documentare pentru reconstituirea unui mod de viaţă de mult timp dispărut.

Spaţiul urban românesc reprezintă o provocare, dar şi o dezamăgire pentru călătorii britanici aflaţi cu diverse motive pe teritoriul Principatelor Române la început de secol al XIX-lea. Cele mai semnificative relatări aparţin lui Thomas Thornton şi William Wilkinson, aşa cum reiese din fragmentele alese. Informaţiile oferite de cei doi călători sunt relevante pentru descoperirea coordonatelor mentalităţilor şi stereotipurilor britanice în raport cu o societate total necunoscută, cea românească. Ambii au consacrat spaţiului românesc o atenţie sporită, motivată prin existenţa a două lucrări, în care apar observaţii referitoare la caracteristicile societăţii româneşti, dorindu-se popularizarea ei în spaţiul britanic.

În capitolul consacrat Ţărilor Române de către Thomas Thornton, inclus în lucrarea intitulată The Present State of Turkey (publicată în 1807 la Londra), autorul face referiri şi la mediul urban românesc, luând în discuţie cele două capitale: Bucureşti şi Iaşi. Britanicul oferă  o serie de informaţii privind coordonatele spaţiale ale celor două capitale, care deşi sunt reşedinţe ale domnilor români (oraşul – privit drept cadru al autorităţii politice), nu-şi merită statutul. Capitala principatului Ţării Româneşti este Bucureşti, iar cea a Moldovei este Iaşi. <Oraşul> Bucureşti e aşezat pe Dâmboviţa, un mic râu ce nu e navigabil decât pentru plute iar Iaşul e situat pe Bahlui, care se varsă în Prut. // Amândouă oraşele par mai degrabă nişte sate întinse decât nişte oraşe de scaun6. Această imagine rurală a celor două oraşe, văzute ca nişte sate mari, este întâlnită la majoritatea călătorilor străini, la polul opus situându-se oraşele din Banat şi Transilvania (încadrate în aria civilizaţiei central-europene).

Biserici, mănăstiri, palate

Informaţiile ce se desprind din text referitoare la palatele boierilor, imediat după plasarea în spaţiu a oraşelor,sunt de natură, pe de o parte, să critice starea jalnică, mizeria în care trăiesc categoriile sărace ale societăţii româneşti (autorul dorind să evidenţieze contrastul dintre palatele boiereşti şi cocioabele sau bordeiele săracilor), iar pe altă parte, să ilustreze lipsa unei arhitecturi civile propriu-zise, a unor edificii publice impunătoare:

Bisericile şi mănăstirile formează elementul cel mai vizitabil şi palatele boierilor înconjurate de curţi şi grădini spaţioase sunt într-un contrast supărător cu locuinţele poporului de rând, care trădează cea mai absolută mizerie7. Cea mai importantă concluzie ce se desprinde din relatarea călătorului britanic este că luxul şi risipa de la curţile boiereşti nu-i lasă o impresie favorabilă asupra societăţii româneşti în ansamblul ei. Percepţia asupra aşezămintelor religioase trebuie trecută prin filtrul subiectivităţii călătorului. Apartenenţa la religia ortodoxă a poporului român (dar şi neînţelegerea aspectelor legate de cult, tradiţii) influenţează portretizarea de o manieră negativă a instituţiilor bisericeşti, tradusă în lipsa unui stil arhitectonic religios: Zidurile lăcaşurilor religioase sunt acoperite cu reprezentări groteşti de sfinţi şi cu istoriile minunilor lor. Bisericile sunt clădiri greoaie şi lipsite de eleganţă, acoperite pe dinăuntru cu zugrăveli, care, deşi ar putea inspira evlavie, tind însă cu siguranţă la vicierea gustului şi a judecăţii8. Arhitectura religioasă îşi pierde semnificaţia avută în spaţiul occidental – barometru al sentimentului religios colectiv – devenind în cel mai bun caz un obiectiv turistic (din curiozitatea dată de religia dominantă în spaţiul românesc – ortodoxismul) şi nimic mai mult.

Thomas Thornton disociază între rolul bisericii si cel al mănăstirii, aceasta din urmă devenind un spaţiu sacru, nu numai prin prisma funcţiei sale (de instituţie religioasă), dar şi prin protecţia pe care o oferă tuturor. Mănăstirile, fiind înconjurate de ziduri înalte şi puternice, slujesc de refugiu pentru locuitori la vremuri de primejdie şi de depozit pentru bunurile mai de preţ ale negustorilor, ce sunt astfel ferite de foc şi de jaf9.

Revenind la clădirile destinate traiului (deţinute de categoriile bogate ale societăţii – boierii), călătorul britanic le compară cu cele existente în alte oraşe străbătute (cele din spaţiul central-european, dar şi rusesc). El acordă atenţie arhitecturii oraşului, având în vedere tipul de construcţii şi materialul din care erau realizate: Casele marilor boieri sunt clădite, cele mai multe din ele, din cărămidă tencuită şi spoită. Odinioară era obiceiul să se învelească acoperişurile caselor cu şindrilă, dar acum folosirea ţiglelor s-a răspândit foarte mult. Camerele principale sunt încălzite ca în Rusia, Polonia şi Germania cu sobe10.

Prăvălii și cârciumi

Asocierea Bucureştiului cu un spaţiu comercial (disponibilitatea şi varietatea produselor) conferă relatării o notă oarecum pozitivă: Bazarul sau piaţa mare constă din mai multe uliţe acoperite cu o baracă de scânduri; prăvăliile sunt numeroase şi de obicei bine îndestulate cu mărfuri şi obiecte de orice fel11. Lipsa unor spaţii de agrement adecvate îi sugerează călătorului britanic existenţa unei vieţi decadente în rândul categoriilor defavorizate, din imposibilitatea de a accede la civilizaţie. Sunt prăvălii şi pe câteva din uliţele mai de seamă, dar cele mai numeroase şi mai frecventate sunt cârciumile şi pivniţele în care oamenii de rând se deprind cu practica tuturor destrăbălărilor şi cu băutura fără măsură a vinului şi alcoolului12.

Thomas Thornton aduce în discuţie principalele probleme edilitare cu care se confruntă mediul citadin românesc – sistematizarea oraşului, organizarea şi modernizarea reţelei de străzi: Când intră în oraşele Bucureşti şi Iaşi, călătorul observă obiceiul ciudat şi extravagant al uliţelor podite cu dulapi groşi din cel mai ales stejar care alcătuiesc un fel de pod <neîntrerupt> de lemn. Nimic nu poate arăta mai evident caracterul neprevăzător al despotismului decât un asemenea obicei. Chiar cu cea mai constantă grijă ar fi greu de îndreptat efectul uzurii continue care face ca trecerea uliţelor să fie anevoioasă pentru cei ce merg cu trăsura şi chiar primejdioasă pentru cei care merg pe jos13.

Ulițe podite cu bârne de stejar

Penibila soluţie introdusă de domnitorii fanarioţi de a podi uliţele capitalei cu bârne de stejar este aspru criticată de călătorul britanic: Numai miopia despotismului, care sărăceşte posteritatea pentru a micşora cheltuiala zilei de azi, şi se sileşte să proporţioneze munca sa până la termenul propriei sale existenţe, poate să se împace cu folosirea unor măsuri atât de distrugătoare ale averii şi bunăstării ţării14. Lipsa unei preocupări pentru salubritatea publică şi aplicarea unei măsuri cu totul aberante a dus la poluarea atmosferei în ambele capitale şi la apariţia diverselor boli (datorită mizeriei). O altă consecinţă, rezultând în chip firesc din aplicarea aceasta risipitoare de paliative la un rău ce ar putea aşa de uşor fi înlăturat, este că aerul amânduror capitalelor este în mod fatal stricat de miasmele <ce emană> din noroaiele şi apele stătătoare care se adună sub podinile uliţelor. Din această cauză, oraşele Bucureşti şi Iaşi au ajuns locuri nesănătoase şi locuitorii sunt veşnic bântuiţi de friguri intermitente, bilioase şi infecţioase15.

Fragmentele din lucrarea The Present State of Turquie ce conţin referiri la spaţiul urban românesc (cele două capitale) sunt relevante pentru a scoate în evidenţă o stare de fapt: comparativ cu oraşele întâlnite în călătoriile sale, situaţia din spaţiul românesc îl dezamăgea pe cel care afirma că va pune la baza relatărilor sale despre societatea românească principiul obiectivităţii. Reţeaua stradală total anacronică, precaritatea igienei publice şi condiţiile mizere de locuit erau realităţi, percepute doar pe alocuri în mod subiectiv (sub influenţa diverşilor factori).

În completarea informaţiilor oferite de Thomas Thornton vine lucrarea lui William Wilkinson (cel de-al doilea reprezentant al Marii Britanii în Principate, după Francisc Summerers): An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia. Including various political observations relative to them (apărută la Londra, în 1820). Bazată pe observaţii directe şi variate, completate pentru partea istorică cu informaţii preluate din alte scrieri mai vechi, lucrarea lui Wilkinson este prima monografie în limba engleză consacrată în exclusivitate Principatelor Române. Dacă partea istorică cuprinde unele afirmaţii greşite (scuzabile, datorită importanţei acestei lucrări), observaţiile cu privire la populaţie, oraşe, moravuri sunt deosebit de interesante.

Capitale rudimentare

William Wilkinson acordă mediului urban românesc un capitol din lucrarea sa, intitulat: Bucureşti şi Târgovişte, capitalele Ţării Româneşti; Iaşi, capitala Moldovei. Descrierea lor (…). Încă de la începutul relatării, călătorul străin reia principala idee exprimată anterior de Thomas Thornton – aspectul rudimentar al oraşului Bucureşti, în ciuda dimensiunilor sale: capitala de acum a Ţării Româneşti, este un oraş mare, murdar, aşezat pe un teren plat şi mocirlos şi care cuprinde optzeci de mii de locuitori, trei sute şaizeci şi şase de biserici şi treizeci de hanuri mari sau caravanseraiuri16. Cifra de 80.000 de locuitori este exagerată pentru perioada la care William Wilkinson face referire (1814-1818); conform datelor oficiale, în 1798, existau 30.000 de locuitori, pentru ca la 1831 să se înregistreze cifra de 61.000 de persoane.

Deşi din textul existent se desprind o serie de informaţii greşite (privind istoria Bucureştiului), analiza acestora este relevantă pentru a înţelege mentalitatea observatorului străin. Acum patru sute de ani nu era decât un sat mic, care aparţinea unui oarecare Bucur, de la care îşi trage numele, păstrându-l până în ziua de azi. Treptat a ajuns un oraş şi a continuat să crească până ce a depăşit ca mărime vechea capitală (se referă la Târgovişte). În 1698 domnul Constantin Basarab (este vorba de Constantin Brâncoveanu) a făcut <din Bucureşti> reşedinţa permanentă a cârmuirii (=oraşul de scaun)17. Această afirmaţie este inexactă, Bucureştiul devenind Capitala Ţării Româneşti în 1659 în timpul domniei lui Gheorghe Ghica (moment ce consemnează debutul unei perioade de refacere şi dezvoltare, ce a culminat în timpul lui Constantin Brâncoveanu).

Iașul – capitala de pe deal

Imaginea capitalei moldovene este oarecum favorabilă, datorită aspectului zonei geografice în care este aşezată: Iaşi, capitala Moldovei, este un oraş mai mic, dar mai bine clădit, cuprinzând multe case frumoase, clădite în stilul cel mai modern al arhitecturii europene; <are> patruzeci de mii de locuitori şi şaptezeci de biserici. O parte <din oraş> este aşezată pe un deal frumos şi cealaltă parte se află într-o vale18.

Ca și Thomas Thornton, el acordă atenţie arhitecturii oraşelor: Toate clădirile sunt construite din cărămidă şi zidurile lor sunt tencuite şi văruite în alb, atât pe dinafară, ca şi pe dinăuntru. (…) acoperişurile sunt de obicei făcute din şindrilă19, oferind informaţii cu privire la starea şi aspectul construcţiilor: Curtea domnească (din Iaşi) este cea mai mare clădire din tot oraşul şi este înconjurat de grădini şi curţi. Este mobilată într-un stil care este pe jumătate oriental şi pe jumătate european (fapt consemnat de istoriografia românească) şi are loc destul pentru ca să <poată> locui acolo, cum se cuvine mai bine de o mie de persoane.// Curtea domnească din Bucureşti era odinioară o clădire mare, aşezată pe o înălţime la un capăt al oraşului pe care îl domină20.

Modernizarea reţelei de străzi este o cerinţă ce rezultă şi din relatarea lui William Wilkinson, britanicul subliniind aspectul noroios şi mizer al oraşului: Uliţele celor două capitale şi ale tuturor oraşelor de provincie sunt podite, fără excepţie cu grinzi groase din lemn, aşezate de-a curmezişul şi legate între ele. La unele suprafaţa este geluită şi netedă, pe câtă vreme la altele, trunchiurile sunt lăsate aproape în starea lor brută. În anotimpurile ploioase sunt mereu acoperite de <un strat> gros de praf negru, pe care cea mai uşoară adiere de vânt // îl răscoleşte cu foarte mare primejdie pentru ochi şi plămâni; în afară de aceste mari neplăceri, este absolut necesar să le reînnoieşti complet la şase ani21. Grinzile de lemn vor fi înlocuite cu pavaj din piatră după 1821, deşi în perioada în care Wilkinson se afla în spaţiul românesc, opinia generală din Principate reflecta imposibilitatea acestui demers: S-a presupus şi se mai crede încă şi astăzi că este cu neputinţă să pietruieşti uliţele, nu atât din cauza rarităţii materialului, cât datorită faptului că solul este alcătuit dintr-o clisă moale, care nu prezintă nici un sprijin. Această idee precumpănitoare printre // localnici este desigur greşită şi nu poate exista o dovadă mai convingătoare decât drumurile pavate cu piatră construite de către Traian şi de romani, care au rezistat atât de bine acţiunii distrugătoare a vremii22.    

Faptul că Bucureştiul nu se bucură de aprecierea consulului britanic reiese din fragmentul ce încheie descrierea mediului citadin românesc: De la o oarecare depărtare şi de pe un teren <mai> înalt, oraşul Bucureşti se înfăţişează privirilor într-un chip plăcut; amestecul de case şi de copaci îi dă o frumuseţe deosebită; dar se aseamănă cu un frumos decor de teatru, care încântă ochiul de la depărtare şi care, de aproape, nu mai este decât o mâzgăleală grosolană23. Oraşul românesc are un aspect cameleonic, în funcţie de distanţa de la care îl priveşti. Cu cât te apropii mai mult de el, îl descoperi cu adevărat, realitatea fiind de-a dreptul dezamăgitoare.

Relatările călătorilor britanici denotă modalităţile de exprimare ale unei societăţi aflate în tranziţie, prin raportarea sa la spaţiu şi timp. Impresia generală este defavorabilă mediului citadin românesc; comparativ cu oraşele de unde vin aceşti călători, situaţia întâlnită în spaţiul românesc îi dezamăgeşte. Cele mai importante concluzii ce reies în urma analizei textelor avute la dispoziţie sunt că aceşti străini percep oraşul românesc în funcţie de determinările spaţiului geo-cultural din care provin şi că relatările lor de călătorie contribuie la creionarea tabloului societăţii româneşti în primele decenii ale secolului al XIX-lea (ţinând cont atât de subiectivitatea celor ce fac observaţiile, cât şi de renunţarea la intenţia de a cosmetiza adevărul istoric, acceptând o parte din aspectele negative prezentate ca fiind reale).

NOTE

1.Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, p. 124

2.Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german (1775-1918) – un studiu imagologic, traducere şi introducere de Dumitru Hîncu, Bucureşti, editura Univers, 1995, p.8.

3.Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători (1789-1821), vol. II, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p. 53.

4. Ibidem, p.52.

5. Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I (1801-1821,) p. 47.

6. Ibidem, p. 387.

7. Ibidem.

8. Ibidem, p. 388.

9. Ibidem.

10. Ibidem.

11. Ibidem.

12. Ibidem.

13. Ibidem.

14. Ibidem.

15. Ibidem, p. 389.

16. Ibidem, p. 625; dar şi William Wilkinson, Starea Principatelor Române pe la începutul veacului trecut, traducere de colonel Ionescu M. Dobrogianu, S.I., s.n., 1936, p. 207.

17. Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I (1801-1821,) p. 626.

18. Ibidem.

19. Ibidem, p. 627.

20. Ibidem, p. 626.

21. Ibidem, p. 627.

22. Ibidem.

23. Ibidem.