Autor: Viorel Cruceanu.
În primăvara anului 2001, americanii Reed Brody şi Olivier Bercault, avocaţi ai Human Rights Watch, au efectuat o serie de investigaţii în Ciad asupra încălcării drepturilor omului pe vremea dictaturii lui Hissène Habré (perioada „anilor de plumb”, 1982-1990). La încheierea misiunii cei doi au solicitat, mai mult din curiozitate, să arunce o privire şi în sediul abandonat al „Direction de la Documentation et de la Sécurité” (DDS), fosta poliţie politică. Şi acolo, stupoare: ei au găsit, acoperite de praf, mii de documente lăsate la voia întâmplării. Erau piese de mare valoare: liste de prizonieri, procese-verbale privind interogatoriile, certificate de deces, dar şi tabele cu nume de agenţi DDS şi chiar note adresate însuşi preşedintelui Habré. Documentele reprezentau o veritabilă arhivă „a sinistrei şi atotputernicei poliţii politice a lui Habré”1. În egală măsură, ele demonstrau, „până la cele mai mici detalii, sistemul implacabil de represiune pus în aplicare de Habré”2. Dar cine era Habré?
Un individ fără scrupule
Hissène Habré s-a născut în 1942, în nordul Ciadului. A făcut strălucite studii universitare în Franţa (1963-1971), unde a strâns „o recoltă de diplome” (drept, ştiinţe politice etc.). Revenit în patrie, s-a raliat imediat rezistenţei nordiste reprezentate de „Le Front de Libération Nationale du Tchad” (FROLINAT). Ţinta rebelilor era preşedintele N’Garta Tombalbaye, sudist, care-şi calificase conaţionalii, atât din nord (păstori), cât şi din sud (agricultori), drept „ramassis des boeufs ruminants”3. Traducerea este sugestivă! În rezistenţă, Habré şi-a creat, cu migală, o imagine de naţionalist ireductibil. De asemenea, încă de atunci, s-a dovedit un individ fără scrupule. Astfel, la 21 aprilie 1974, oamenii săi au răpit-o pe franţuzoaica Françoise Claustre, arheolog, pasionată de vestigiile din Tibesti. Calvarul tinerei femei (35 de ani) a durat 33 de luni şi s-a transformat, pentru Franţa, într-o „afacere de stat”. Situaţia s-a complicat constant: după eşecul unui mediator civil, francezii au apelat la serviciile unui militar: comandantul Pierre Galopin. Numai că, ofiţerul francez era un apropiat al serviciilor secrete ale preşedintelui Tombalbaye. De aici, suspiciunea crescândă a lui Habré care l-a făcut prizonier pe Galopin (4 august 1974).
Negocierile au intrat în impas. Mai mult, din ordinul lui Habré, comandantul Galopin a fost executat prin spânzurare, la 4 aprilie 1975. În acest context încărcat a intervenit liderul libian, colonelul M. Kadhafi. Făcând uz de toată influenţa sa pe lângă vârfurile FROLINAT (Abba Siddick, Goukouni Oueddei şi Hissène Habré), la care s-a adăugat şi o consistentă „despăgubire” plătită de francezi, el a obţinut eliberarea soţilor Claustre, pe 30 ianuarie 1977 (între timp fusese reţinut şi soţul doamnei Claustre, Pierre, care a jucat un rol cam tulbure în toată afacerea, inclusiv trafic de armament cu… rebelii!). „Afacerea Claustre” i-a creat, practic, o identitate lui Habré: el devine, de acum, principala figură a FROLINAT, mai ales că ceilalţi colegi ai săi „s-au dovedit mediocri şi dezbinaţi”. Ambiţios şi încrezător în propriul destin, Habré scindează FROLINAT-ul, se reconciliază cu militarii ce au preluat puterea la 13 aprilie 1975 (când Tombalbaye a fost ucis), provoacă demisia generalului Félix Malloum (1979), devine elementul cel mai turbulent al „Guvernului de Uniune Naţională” (GUNT) şi, în cele din urmă, preia puterea, pe calea armelor (bucurându-se de complicitatea francezilor), la 7 iunie 1982.
Conflictul cu Libia
Instabilitatea cronică risca să transforme Ciadul într-o pradă sigură pentru colonelul Kadhafi. După eşecul proiectelor sale de uniune cu Egiptul, Tunisia şi, mai apoi, Marocul, liderul libian s-a orientat spre statele din zona sahelo-sahariană. Orizontul său hegemonic se întindea până la Ecuator, dovadă sprijinul pentru alţi dictatori de operetă, precum Jean Bédél Bokassa (R. Centrafricană) sau Idi Amin Dada (Uganda). De altfel, încă din 1973, invocând tratatul Mussolini-Laval din 1935 (un tratat caduc), el a ocupat banda Aouzou (de la frontiera dintre Ciad şi Libia). Ajuns la putere, Habré şi-a proclamat voinţa fermă de a recupera teritoriul răpit. De acum înainte, liderul de la N’Djamena se va bucura de sprijinul de neclintit al SUA şi Franţei, adversari declaraţi ai Libiei. Încă din 1983, administraţia Reagan s-a implicat masiv. Astfel, la 5 august 1983 se anunţa că „Statele Unite au decis să acorde Ciadului un alt ajutor militar de urgenţă în valoare de 15 milioane dolari, după cel de 10 milioane oferit la 19 iulie, care consta în 30 de rachete de tipul Redeye, jeepuri, alte vehicule de teren, îmbrăcăminte şi alimente”4. Anual, între 25 şi 50 de milioane de dolari au curs spre N’Djamena. La rândul său, Franţa l-a salvat, practic, pe Habré, în 1983, angajând în lupte 3200 de soldaţi („Operaţiunea Manta”).
Situaţia s-a repetat în 1986 când, prin „dispozitivul Epervier”, Franţa a asigurat un sprijin logistic consistent: „12 avioane Jaguar şi Mirage F1 (…), 200 paraşutişti, dar şi 24 auto-mitraliere (AML), arme uşoare şi vehicule [de teren]”5, precum şi un ajutor financiar de 162 milioane dolari. Un rol important a revenit instructorilor militari străini, ce nu proveneau doar din SUA şi Franţa, ci şi de la alţi amici de încredere ai lui Habré, precum Hosni Mubarak (Egipt), Saddam Hussein (Irak) sau Mobutu Sese Seko (Zair). Această mobilizare de forţe a transformat pe combatanţii lui Habré într-o armată redutabilă. În fruntea ei s-au remarcat trei ofiţeri nordişti, din etnia zaghawa: Hassan Djamous, Idriss Déby şi Ibrahim Itno. Cei trei au obţinut strălucite victorii pe front. Laurii i-a cules H. Djamous, devenit „eroul eliberării nordului”. În calitate de şef al Statului Major al Armatei, el a condus ofensiva finală (ianuarie-februarie 1987), soldată cu un dezastru pentru libieni (numai în luptele de la baza aeriană Wadi Doum, oamenii lui Kadhafi au înregistrat 1200 morţi şi 450 prizonieri).
Tiranul paranoid
Pentru cei ce l-au cunoscut, Hissène Habré era „un om complex, inteligent, hotărât”. Mulţi dintre ei nu-şi pot explica de ce „s-a abandonat tentaţiei teribile a represiunii”6, devenind un „tiran paranoid”. Conştient de imaginea proiectată, el căuta să se justifice, în februarie 1987, într-un interviu acordat revistei Jeune Afrique: „Se spune despre mine că sunt autoritar, dictator, sângeros. În realitate eu sunt adeptul ordinii şi securităţii. Societăţile noastre sunt volatile şi trebuie să luptăm pentru ca anarhia să nu se instaleze”7. Bântuit de această „obsesie securitară”, Habré a semnat, la 26 ianuarie 1983, decretul de constituire a DDS.
Având în vedere „caracterul confidenţial al activităţilor sale”, organismul era ”subordonat direct preşedintelui”. Din documentele recuperate, aflăm principalele obiective ale DDS: „să acţioneze asupra indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor [subl.ns.] suspecte de activităţi menite să dăuneze [statului] ”, astfel încât „să împiedice compromiterea interesului naţional”8. Se poate constata din formularea selectată că ţintele regimului nu erau doar „indivizii”, ci şi „comunităţile” umane. Acest fapt a permis dezlănţuirea „urii şi brutalităţii etniciste” a lui Habré. Începutul l-a reprezentat dramaticul „septembrie negru” din 1984, când au fost masacrate etniile animiste din sud. Armata a dovedit „o violenţă nemaipomenită”, procedând la execuţii sumare, „doar cu singurul scop de a semăna teroarea”. Au urmat apoi populaţile hadjerais (1987), respectiv zaghawa (1989). Etnicii zaghawa, nordişti de ai săi, plăteau colectiv datorită pretinsului complot (1 aprilie 1989) pus la cale de cei care l-au salvat de libieni: Djamous, Déby şi Itno.
Participă personal la execuții!
Poliţia politică a lui Habré s-a dovedit „o nemiloasă maşină de represiune”. Bilanţul său este, în prezent, cunoscut: peste 40 000 de persoane asasinate, 30 000 de văduve, 80 000 de orfani şi 200 000 de persoane torturate9. Faptele converg spre certitudinea că Habré a organizat, în mod direct, „gestiunea cotidiană a represiunii”. O notă a DDS, din 26 august 1987, ne devoalează nivelul implicării sale: „el era informat zilnic, până în cele mai mici detalii, de la acţiunile de contraspionaj, până la situaţia deţinuţilor, şi de la întreruperile de curent electric, până la confecţionarea uniformelor [militare]”10. Mai grav, „unii martori îl acuză că a participat personal la execuţii”: este cazul lui Hassan Djamous care, odată prins, a fost torturat atroce şi apoi ucis. Putem înţelege calvarul fostului demnitar, dacă trecem în revistă metodele de tortură utilizate, deconspirate de supravieţuitori: lovituri de baston, strivitul în picioare, electroşocuri, simularea înecării, obiecte ascuţite înfipte în organele genitale etc.
„Arhivele” DDS conţin şi un raport al Crucii Roşii Internaţionale, întocmit la 6 aprilie 1984, după o investigaţie, admisă de regim, la „Închisoarea centrală” din N’Djamena. Documentul prezenta, cu onestitate, o realitate abuzivă. El insista pe suprapopularea carcerală: concepută pentru 180 de persoane, închisoarea găzduia peste 600 de deţinuţi. Aşa se face că, fiecare deţinut dispunea de numai 0,5 m2. Apoi, raportul denunţa „igiena inexistentă”, „subalimentarea generalizată” şi „lipsa de îngrijire medicală”. Un adevărat plan de exterminare lentă! În acest sens, raportul trăgea un serios semnal de alarmă: „mai mult de jumătate dintre deţinuţi pot fi consideraţi gravi bolnavi. Alţi 160 sunt într-o stare gravisimă (sic!), iar 22 pot fi consiferaţi ca fără nici o şansă. De asemenea, în ultimele două luni s-au înregistrat 28 decese”11. Deşi, un document internaţional, raportul a rămas fără ecou. Din contră, în acest timp, Hissène Habré era primit cu onoruri la Paris de François Mitterrand, sau la Casa Albă de Ronald Reagan. Pe fondul indiferenţei generale, excesele au sporit şi analiza documentelor DDS probează că, în 1986, «în fiecare zi, 1% dintre deţinuţii politici mureau» (acest 1% însemnând zeci de victime).
„Gulagul” ciadian
Sistemul concentraţionar era, la rândul său, impresionant. În capitală, „gulag”-ul ciadian cuprindea şapte centre de detenţie, majoritatea secrete. Două dintre ele şi-au dobândit o tristă faimă: „Centrul de investigaţii” şi „Piscina”. „Centrul” se afla în imediata apropiere a palatului prezidenţial. El era rezervat „prizonierilor speciali” şi aici se atingeau „cele mai înalte niveluri ale torturii”. În spatele imobilului se afla o grădină ce disimula o închisoare subterană (10 celule din beton, lipsite de aerisire), în care erau îngrămădiţi deţinuţii (câte 30 în fiecare celulă, pe o suprafaţă de 9 m2). Un supravieţuitor redă o scenă suprarealistă: pentru a rezista căldurii infernale (temperaturi de până la 45oC), deţinuţii dormeau lipiţi de… cadavre (evacuate cu întârziere de către gardieni). „Piscina” era fosta baie publică a funcţionarilor coloniali. Reamenajată de regimul Habré, ea cuprindea tot 10 celule şi reprezenta „drumul fără întoarcere”. Un fost „locatar” al său, Ismaël Hachim Abdallah, devenit preşedintele „Asociaţiei victimelor crimelor şi represiunii politice”, povesteşte agonia celor reţinuţi: „slăbiţi de sete, căldură şi de boli, deţinuţii renunţau la orice dorinţă de a mai rezista şi alunecau, încet, spre moarte”12.
La ieşirea din N’Djamena, pe o lungime de doi kilometri, se află „şesul morţilor” sau „necropola victimelor lui Hissène Habré”. Aici, mii de victime au fost aruncate în gropi comune. Această muncă morbidă era efectuată de „un comando de sclavi-gropari” (în fapt, tot deţinuţi), din care a făcut parte, timp de cinci ani, şi tânărul Clément Abaifouta, arestat pentru că obţinuse o bursă de studii (medicină), în R.D. Germană. El a declarat ziarului Le Monde că, la mai puţin de un kilometru distanţă, se afla o tabără militară franceză: „în câteva rânduri francezii ne-au survolat din elicopter şi cu siguranţă ştiau ce făceam noi” ”. El a primit un răspuns tardiv de la ministrul francez de externe, Roland Dumas, care a recunoscut faptul că, atunci, problema drepturilor omului în Ciad „nu era prima noastră grijă”; după care a completat cinic: „este adevărat, Hissène Habré era un… dur”.
Un secret bine păstrat a fost divulgat de un document DDS din 25 martie 1985, ce ne dezvăluie că 12 agenţi ciadieni au participat la un stagiu de formare, „foarte special”, peste Ocean. Documentul preciza: „prietenii noştri americani acordă o importanţă capitală acestei instruiri (…). Ei ne-au spus, între altele, că noi nu trebuie să asigurăm doar securitatea ţării noastre ci şi pe cea a rezidenţilor americani şi a bunurilor avute de ei”13. În completare, un document din 10 septembrie 1986 evoca faptul că membri ai ambasadei americane „vizitau zilnic” pe directorul DDS, „pentru a-i da sfaturi şi a schimba informaţii”14.
În anul 2000, datorită plângerilor depuse în justiţie de „Asociaţia victimelor crimelor şi represiunii politice”, Habré a fost inculpat în Senegal (ţara sa de exil) pentru „crime împotriva umanităţii”; alte plângeri au fost depuse şi în Belgia, unde funcţionează legea „competenţei universale”, ce permite inculparea personalităţilor vinovate de încălcarea drepturilor omului. A urmat o veritabilă saga judiciară, cu incredibile incoerenţe ale justiţiei, astfel încât, nici în prezent, acest „Pinochet african” nu a ajuns în faţa completului de judecată (între timp, a fost judecat și condamnat la închisoare pe viață, n.red.). Raţiunea „complicităţilor” de stat a triumfat, din nou, în faţa raţiunii drepturilor individului. În urma acestor complicităţi a rămas „memoria dureroasă a anilor negri ai Ciadului”, realitatea suprarealistă că „victimele şi torţionarii se întâlnesc pe străzile din N’Djamena”, precum şi figura sinistră a celui care a fost „unul dintre cei mai cruzi şefi de stat ai lumii, din a doua jumătate a secolului al XX-lea”15.
O problemă în trei… culori
În urmă cu câţiva ani, Ciadul a reclamat România la ONU, statul african „plângându-se” că statul român îi „subminează” drapelul. Demersul era susţinut de faptul că drapelul ţării noastre putea fi foarte uşor confundat cu cel al Ciadului: are aceeaşi compoziţie coloristică, acelaşi raport dimensional (2/3) şi aceeaşi dispunere a culorilor faţă de lance. Oficialii de la N`Djamena au cerut schimbarea sau personalizarea drapelului românesc, pentru a se evita în viitor confuziile, arătând în acelaşi timp că tricolorul roşu – galben – albastru fusese recunoscut ca steag al Ciadului, la nivel internaţional, încă din 1960. Dată la care, drapelul nostru avea ca semn distinctiv stema RPR. Un alt argument a fost şi acela că legislaţia internaţională interzice utilizarea aceluiaşi steag de către două state. O chestiune de „cromatică” a rezolvat problema, în momentul în care s-a constatat că albastrul din steagul Cidului este mai… albastru decât cel din steagul României.
NOTE:
1.Tchad. Les archives de l’horreur, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2200, du 9 au 15 mars 2003, p. 86.
2.Ibidem.
3. Idem, no. 2335, du 9 au 15 oct. 2005, p. 13.
4. Cf. Lumea, nr. 33, 11 aug. 1983, p. 21.
5. Idem, nr. 9, 27 febr. 1986, p. 20; vezi şi Temps Nouveaux, no. 34, août 1987, p. 13-14.
6. Cf. La voix du combattant, Paris, févr. 2006, p. 14.
7. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2335/2005, p. 13.
8. Idem, no. 2200/2003, p. 86.
9. Vezi Le voix…, p. 14; Le Nouvel Afrique-Asie, no. 126, mars 2000, p. 63; Le Monde, dimanche 2-lundi 3 juillet 2006, p. 17.
10. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2200/2003, p. 86.
11. Ibidem.
12. Le Monde, 2-3 juillet 2006, p. 17.
13. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2200/2003, p. 89.
14. Ibidem.
15. Le Nouvel Afrique-Asie, no 126/2000, p. 63.