Autor: acad. Florin Constantiniu.

La 5 martie 1940, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice a aprobat propunerea lui L.P. Beria, comisar al poporului pentru Afacerile Interne al URSS, privind executarea prin împuşcare a 14 700 de persoane, aflate în lagărele de prizonieri („foşti ofiţeri polonezi, funcţionari, moşieri, poliţişti, spioni, jandarmi, gardieni de închisoare”), şi a altor 11 000 de persoane, deţinute în închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei şi Bielorusiei, anexate în urma celei de-a patra împărţiri a Poloniei, în septembrie 1939, între Germania şi URSS („membri ai diverselor organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi diversiune, foşti moşieri, fabricanţi, foşti ofiţeri polonezi, funcţionari, dezertori”). Potrivit raportului lui L.P. Beria „Toţi aceştia sunt duşmani de moarte ai Puterii Sovietice, plini de ură faţă de regimul sovietic. Ofiţerii prizonieri de război şi poliţiştii, aflaţi în lagăr – se spune în raport –, încearcă să continuie activitatea contrarevoluţionară [şi] desfăşoară o agitaţie antisovietică. Fiecare dintre ei abia aşteaptă eliberarea (din lagăr – n. n.) pentru a avea posibilitatea să participe activ la lupta împotriva Puterii Sovietice”.

Raportul lui Beria și ascunderea adevărului

Pe raportul lui L.P. Beria au semnat, dându-şi astfel acordul, I.V. Stalin, K.E. Voroşilov, V.M. Molotov şi A.I. Mikoian. Pe marginea documentului apar şi numele lui M.I. Kalinin şi L.M. Kaganovici cu indicaţia „za” („pentru”, în limba rusă). Aşadar, cei şase membri ai Biroului Politic au decis execuţia a 25 700 de persoane.

O notă a şefului KGB, A.N. Şelepin, din 3 martie 1959, adresată lui N.S. Hruşciov, furnizează datele exacte despre execuţii: 4 421, în pădurea de la Katyn (regiunea Smolensk); 3 820, în lagărul de la Starobelsk, în apropiere de Harkov, 6 311, în lagărul de la Ostaşkov (regiunea Kalinin), iar 7.305 persoane au fost împuşcate în alte lagăre şi închisori din Ucraina Apuseană şi Bielorusia Apuseană. În arhiva KGB, se păstrau, la acea dată, 21.857 de dosare ale celor executaţi. „Pentru organele sovietice – scria A.N. Şelepin – toate aceste dosare nu prezintă niciun interes operativ şi nici nu au o valoare istorică. E puţin probabil ca ele să prezinte un interes real pentru prietenii noştri polonezi. Dimpotrivă, orice întâmplare neprevăzută poate duce la deconspirarea operaţiei, cu urmări nedorite pentru statul nostru. Cu atât mai mult, cu cât, în ceea ce-i priveşte pe cei împuşcaţi în pădurea de la Katyn, există o versiune oficială, confirmată de cercetarea efectuată la iniţiativa organelor sovietice, în anul 1944, de comisia denumită «Comisia specială pentru stabilirea şi cercetarea împuşcării de către cotropitorii germano-fascişti în pădurea de la Katyn a ofiţerilor polonezi, prizonieri de război»”.

Oportună distrugerea tuturor dosarelor

„Potrivit concluziilor acestei comisii, se consideră că toţi polonezii lichidaţi acolo au fost anihilaţi de ocupanţii germani. Materialele cercetării din această perioadă au fost pe larg prezentate în presa sovietică şi de peste hotare. Concluziile comisiei au intrat în conştiinţa opiniei publice internaţionale”.

„Pornind de la cele expuse, se consideră oportună distrugerea tuturor dosarelor de evidenţă ale persoanelor împuşcate în 1940, în cadrul operaţiei menţionate mai sus”.

Nota lui A.N. Şelepin menţiona şi posibilitatea păstrării numai a protocoalelor de şedinţă ale „troicii NKVD”, care a pronunţat condamnările la moarte (precizăm că era vorba de o procedură expeditivă, fără audierea inculpatului, fără prezentarea învinuirilor aduse şi fără comunicarea sentinţei) şi a documentelor de aducere la îndeplinire a sentinţei.

Documentele privind masacrarea prizonierilor şi deţinuţilor polonezi au fost publicate de istoricul rus M.I. Semiriaga în revista „Voprosî istorii” (No. 1, 1993,p. 17-22).

Nu cunoaştem care a fost decizia conducerii sovietice în privinţa distrugerii dosarelor victimelor masacrului ordonat de Stalin. Ştim însă că numărul celor executaţi – potrivit datelor furnizate de A.N. Şelepin – a fost de 21 857 de persoane.

Documentele sovietice, menţionate mai sus, dezvăluie bestialitatea regimului bolşevic, întemeiat de Lenin şi Stalin, un regim care a făcut din crimă un instrument de guvernare. Reamintim că, la apogeul Marii Terori (august 1937-noiembrie 1938), în URSS au avut loc 1 600 de execuţii zilnic. Cine vede documentul redactat de Beria şi semnat de membrii Biroului Politic, primul fiind Stalin, înţelege imediat natura criminală a regimului instaurat prin Revoluţia din Octombrie.

Ipocrizia alianților democrați

Cu acest regim odios s-au aliat Marea Britanie şi SUA, în anii celui de-al doilea război mondial, pentru a apăra … libertatea şi democraţia!?! Nici Churchill, nici Roosevelt nu erau atât de ignoranţi încât să nu ştie ceea ce se întâmpla în interiorul Imperiului bolşevic. Cercetătorul britanic Laurence Rees a scris o carte admirabilă (ce păcat că nu există şi o traducere în limba română!), care înfăţişează ipocrizia Londrei şi Washington-ului, dispuse să recurgă la cele mai cinice procedee pentru a închide ochii în faţa crimelor sovietice şi a menţine bunele raporturi cu „Uncle Joe” (Stalin), fără de a cărui alianţă ştiau că nu îl pot înfrânge pe Hitler. Cartea  lui Laurence Rees – World War II. Behind Closed Doors. Stalin, the Nazis and the West (New York, Pantheon Book, 2008) – consacră numeroase pagini masacrului de la Katîn şi reacţiei anglo-americane faţă de această crimă de război.

Din datele şi informaţiile oferite de autor spicuim doar câteva. Astfel, la 24 mai 1943, Sir Owen O’Malley, ambasadorul britanic pe lângă guvernul polonez în exil, a întocmit un amplu raport asupra descoperirilor făcute de germani, în pădurea de la Katyn. Diplomatul britanic prezenta elementele care indicau culpabilitatea sovieticilor, se declara „înclinat” să creadă în vinovăţia acestora – deşi, aşa cum remarcă Laurence Rees, consideraţiile sale din raport atestau limpede ca autori ai masacrului pe sovietici – pentru ca, în final, să pledeze pentru continuarea bunelor relaţii cu URSS şi descurajarea polonezilor de la o reacţie publică de proporţii.

1944 – adevărul nemulțumește

Churchill, Eden şi înalţi demnitari ai Foreign Office-ului au fost nemulţumiţi de raportul lui O’Malley, care arătase că, după indiciile existente, la Katyn, sovieticii făptuiseră crimă de război.

La 11 februarie 1944, O’Malley a redactat un nou raport, de astă dată despre versiunea comisiei sovietice, care anchetase cazul Katyn. Din nou, diplomatul britanic a conchis asupra responsabilităţii sovietice, pe care comisia de la Moscova încerca să o ascundă, atribuind masacrul germanilor. Concluzia lui se înscria însă în spiritul diplomaţiei britanice: „Să ne gândim întotdeauna la aceste lucruri, dar să nu vorbim niciodată despre ele”.

Roosevelt a fost şi mai răspicat. Când un amic al său, George Howard Earle III, i-a prezentat, în urma unei atente anchete întreprinse de el, dovezile irefutabile ale crimei sovietice, preşedintele american, hotărât să rămână aliatul lui Stalin, i-a replicat că totul era „propagandă germană şi complot german”. Spre onoarea sa, George Howard Earle III nu a cedat: „Domnule preşedinte, cred că dovezile sunt copleşitoare”. Pentru cine voia să le vadă, adăugăm noi.

De curând, a apărut o carte a lui Danilo Zolo, cu titlul semnificativ, Justiţia învingătorilor. De la Nürnberg la Bagdad (în limba franceză, Arles, 2009), prezentată de Caroline Fleuriot, sub titlul Progresul dreptului şi impunitatea învingătorilor („Le Monde diplomatique”, No. 673, aprilie 2010, p. 24). Cartea ilustrează perfect formula lui Brennus, conducătorul gallilor: „Vai de cei învinşi!”. Dacă ni se îngăduie paradoxul, vom spune că este de un haz tragic faptul că la Nürnberg criminalii de război nazişti au avut printre judecătorii lor pe criminalii de război sovietici, secondaţi de complicii lor – prin tăcere – anglo-americani. Aşa se scrie istoria. Din păcate!

(articol publicat în numărul 8/2010 al revistei „Istorie și Civilizație”)