Autor: acad. Marius Sala.

Oranj „portocaliu”, folosit în limbajul oamenilor culţi (apare prima dată la Cezar Petrescu), este un împrumut din franceză (orange „portocală”). La originea îndepărtată este persanul năräng, luat de arabă (nărandj)şi transmis limbilor romanice. În franceză orange apare în secolul 13, la început sub forma pume orenge şi, spre anul 1300, pomme d’orange (orange singur apare abia în secolul 16). Pomme (d’)orange este un calc, o copiere a cuvântului vechi italian melarancia (astăzi arancia), care are la bază arabul nărandj. Când am prezentat cuvântul năramză, termenul vechi pentru portocală, am arătat că este din persană şi că a ajuns la noi după ce a trecut prin neogreacă.

Orez denumeşte un aliment de bază al popoarelor orientale, de aceea atât planta, cât şi numele ei, sunt de origine orientală, şi anume persană: vriže. Termenul a pătruns în greacă şi latină (oryza). Din greacă a trecut în limbile balcanice (alb. oris,bulg., sârb. oriz). Din slavă a pătruns în română, unde este atestat într-un document (circa 1650) publicat de N. Iorga. Are diverse variante: urez (Transilvania, Oltenia), hurez (Banat, Transilvania), oriz, oreţ, uriz. A devenit cuvânt european: fr. riz (împrumutat din it. riso, care este şi el din greacă), germ. Reis, engl. rice etc.

Padişah este titlul purtat, în trecut, de monarh, în unele ţări din Orientul Apropiat şi Mijlociu, sinonim al lui sultan. Este înregistrat prima dată în Cronica muntenească a marelui vornic Radu Popescu, din secolul 18. La originea sa îndepărtată este cuvântul persan pādišāh (compus din pad „apărător” şi šah „rege”). A ajuns la noi din turcă (padişah); după unii, poate veni şi din fr. padishah.

Pafta (mai ales la plural, paftale) are înţelesul de „încheietoare ornamentală la haine, cingători, executată din metal sau alte materiale, de obicei decorată artistic, uneori bătută cu pietre preţioase”. Este înregistrat prima dată în documente de la începutul secolului 18 (2 paftali de argint, de brâu, cu tasma de fier, a. 1734) şi este frecvent în texte literare. De la sensul vechi de bază, a ajuns să însemne, regional, şi „încuietoare la uşă, balama”. La originea sa îndepărtată este persanul bafta „ţesut”, care a intrat în turcă, unde înseamnă „placă”. Din turcă a intrat în limbile balcanice (bulgară, sârbă) şi la noi (există şi în dialectele româneşti sud-dunărene, aromân şi meglenoromân, în forma paftă).

Pagodă „templu la unele popoare din Orient, compus din mai multe etaje care se retrag succesiv, dând edificiului o formă piramidală” are, la originea îndepărtată, persanul butkädä (compus din but „idol” şi kädä „casă”). Cuvântul persan a fost împrumutat de limba hindi, unde bhagodi  a ajuns să însemne „divin; templu hindus”. În Europa, cuvântul a fost adus de portugheză (pagoda „templu”), limbă din care l-a luat franceza (pagode). Din franceză a ajuns în română, cu prima atestare în secolul 19.      

Paiantă „bară de lemn care sprijină un perete despărţitor” este un împrumut din turcescul payanda „proptea, suport”. Este înregistrat prima dată în documente de la începutul secolului 19. În turcă a fost împrumutat din persană: päjändä „grajd” (de fapt „apărător”). Are diverse variante: paiant, paiandon, paient, paientă.     

Papuc „pantof uşor (de casă), cipic” are la origine cuvântul persan pāpūš „încălţăminte” (format din pā „picior” şi pūš- „a acoperi”). Din persană l-a luat turca: papuč. Forma românească actuală papuc este refăcută: rezultatul normal papuci a fost interpretat ca formă de plural, de la care s-a reconstituit singularul papuc (la fel s-au petrecut lucrurile cu forma copac, care la origine şi în limba veche era copaci, formă împrumutată de ucraineană kopač şi maghiară kopacs „tufiş”). Are variantele păpuc, păpucă, pepuc. Dialectele sud-dunărene, aromân şi meglenoromân, au forma păpuţă. Cuvântul persan a pătruns şi în limbile romanice occidentale, dar nu prin intermediul limbii turce, ci, ca şi în  alte cazuri, prin arabă: bâboûch a dat fr. babouche (formă veche, papouch), iar it. babbuccia, sp. babucha sunt luate din franceză.

Se pare că a fost un cuvânt frecvent, dacă observăm că are sinonime parţiale ca iminei din turc. yemeni (sensul primar era „din Yemen”), condur din turc. kondura, pantof din it. pantofola sau germ. Pantoffel, gheată din it. ghetta  (provenit din fr. guêtre);cuvântul apare frecvent în literatură şi în numeroase expresii: a fi sub papuc(ul cuiva), a ţine (sau a pune pe cineva) sub papuc, a o lua (sau a o şterge) la papuc „a pleca repede”, a-i da (cuiva) papucii, a călca (pe cineva) pe papuci, a-şi pierde papucii „a muri”, a lăsa (pe cineva ) la papuci „a sărăci complet”, a fi cu papucii galbeni „a se găsi foarte rar”, a bate (sau a toca) la papuc „a cheltui (mulţi bani) în jocuri şi petreceri”. Apare şi în nume de plante ca papucul doamnei, păpucul Domnului, păpucul vinerei, papucul domnişoarei, papucul cucului. Termenul este folosit şi ca denumire a unor piese metalice sau din lemn în formă de papuc, care servesc ca element de protecţie, de sprijin sau de legătură.

Pará are sensurile „monedă turcească mică, de argint, care a circulat în ţările române (şi a cărei valoare era egală cu a patruzecea parte dintr-un leu vechi sau cu a suta parte dintr-un leu nou); unitate divizionară monetară românească egală cu a suta parte dintr‑un leu vechi; (sens curent) ban cu valoare mică” şi variantele părá, părauă (în aromână şi meglenoromână există pară).Este evident că, în română, avem a face cu un împrumut din turcă, unde para înseamnă „monedă” şi „parte”. Sensul de „parte, bucată” există şi în persană (pärä), de unde l-a luat turca. La fel ca în cazul lui papuc, discutat mai sus, para apare frecvent în literatură şi în folclor (Cât a fost vara de mare, N-am iubit de cinci parale sau Badea cu căciulă lungă, N-are nici o para-n pungă). Apare, de asemenea, în numeroase locuţiuni şi expresii: până într-o para sau până la (o) para „până la ultimul ban”, a nu avea (nici o) para (chioară sau frântă ori de ac) „a fi sărac”, a şti câte parale face (cineva), a nu şti (sau a nu vedea) câte parale face sfanţul „a nu preţui la timpul potrivit”, a nu(-i mai) face (pielea nici) două parale, a lua la trei parale (pe cineva) „a cere cuiva socoteală, a-şi bate joc”, a face (pe cineva) de trei parale „a certa (aspru) pe cineva”; expresia ca o para „fără discuţie, sigur” apare la I. L. Caragiale: o moşie care face 25 de mii de lei ca o para. Interesant de semnalat este că para  (mai ales la plural) înseamnă şi „bani”, iar prin extindere de sens „avere”, de unde expresiile parale bune „bani mulţi”, a face parale „a fi valoros, de preţ”. 

Pătlăgea are, la originea îndepărtată, cuvântul persan bâdindjân „vânătă”, care a ajuns la noi prin turcă (patlıcan). Din turcă l-au luat toate limbile balcanice (neogreaca, bulgara, sârba, albaneza). Acelaşi cuvânt persan a ajuns în limbile romanice occidentale prin arabă (al-bâdind’ân): fr. aubergine, sp. (al)-berenjena (la fel ca în cazul pers. papuš, ajuns la noi prin turcă, dar în Occident prin arabă). Are numeroase variante regionale: pătlăgean, pătlăgeană, pătângele, pălăgean, păltăgea, pârlăgea, parlagea, parmagea, patlage, patlagea, patrangele, pitligeană, pitlijan, pitlingean, pânpăjele, platagea, platajere, nătlăjele. Pe lângă sensul „vânătă”, care este etimologic şi cel mai vechi (apare în secolul 18), cuvântul are şi sensul „roşie, tomată”, care apare mai târziu, la Anton Pann. Ambele sensuri există în turcă: patlican „vânătă” şi kırmızı patlıcan sau frenk patlıcan „roşie”. Derivatul pătlăginiu are numai sensul „de culoare vânătă”. Multă vreme s-au folosit construcţiile pătlăgea vânată şi pătlăgea roşie; astăzi se folosesc numai vânătă şi roşie. Este un fenomen pe care îl întâlnim în istoria limbilor şi care a fost numit elipsă sau condensare semantică (E. Suciu): din pătlăgea vânătă sau pătlăgea roşie au rămas doar adjectivele vânătă, respectiv roşie. Astfel de cazuri întâlnim şi în trecerea de la latină la română: admissarius, la origine adjectiv, devenit armăsar în română, provine din (equus) admissarius; la fel, orbus „lipsit (de ceva)” din expresia (orbus) oculis „lipsit de vedere”, este un adjectiv ce a preluat sensul întregii expresii şi, de aceea, orbus a ajuns să însemne „lipsit de vedere” şi a dat rom. orb.

Pehlivan este un termen învechit cu sensul „acrobat, jongler, scamator” (sinonim cu măscărici, derivat din mascara „paiaţă”, cuvânt turcesc), folosit azi cu sensul „şiret, şmecher, şarlatan, escroc”. Are numeroase variante: palivan, pălivan, peleivan, peilivan, pelivan. La originea sa îndepărtată este termenul persan pahlawān „erou” (din pehlu „forţă” şi van(ban) „posesor”), care a pătruns în turcă (pehlivan) şi din această limbă a ajuns în toate limbile balcanice (albaneză, bulgară, sârbă, neogreacă). Există şi în aromână (pihlivan)şi meglenoromână (pilivan).În română este atestat prima dată la I. Neculce: s-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzică şi de giocuri şi pelivani.

Pembé, cuvânt învechit care înseamnă „roşu – deschis, roz, trandafiriu; de culoarea bumbacului” este din turc. pembe „trandafiriu”, termen împrumutat şi de alte limbi balcanice (neogreaca, sârbă); în turcă, provine din persanul pänbä „bumbac”. În română apare prima dată la N. Filimon: un tânăr ca de douăzeci şi cinci de ani, cu … fermenă [= haină scurtă de catifea] de croazea [= stofă] pembe. Are şi variantele învechite pembea, pempé. Când am vorbit despre cuvântul bumbac, am arătat că acesta vine din turc. pambuk, provenit din acelaşi cuvânt persan; pembe şi bumbac au, aşadar, aceeaşi origine îndepărtată.

Percal „ţesătură uşoară de bumbac, folosită mai ales la confecţionarea cămăşilor” este un cuvânt ieşit din uz; apare prima dată în relatările de călătorie ale lui Dinicu Golescu. Spre deosebire de cele mai multe cuvinte persane care au ajuns la noi prin turcă, percal a ajuns prin mijlocirea unor limbi occidentale (fr. percale, germ. Perkal), la fel ca algoritm, azur, balcon, baldachin, borax, bronz şi altele.

Perciun(e) (mai ales la plural) „fiecare dintre cele două şuviţe de păr (adesea lăsate lungi şi răsucite) care se prelungesc lateral pe obraz, lângă urechi, de la tâmple în jos” este un împrumut din turcă (perçem „păr pe frunte sau la urechi”), care s-a transmis tuturor limbilor balcanice (albaneză, bulgară, sârbă, croată, slovenă, neogreacă; există şi în aromână percea „cosiţă”). Apare relativ târziu în scris (secolul 19). La originea sa îndepărtată este persanul pärcäm „buclă de păr”. Are ca sinonim pe zuluf, luat tot din turcă (zülüf „cârlionţ”), unde a fost împrumutat din persanul zülf; şi acesta s-a transmis limbilor balcanice şi aromânei (dzuluf, zăluf, ţaluf).    

Perdaf este un termen al cărui sens învechit era „lustru, luciu”, aşa cum apare în folclor: Şapte rogojini lua, Cu catran le cătrănea, Sus pe catarg că le suia, Perdaf de spirt că le da. În legătură cu verbele „a trage” şi „a rade” are sensul „radere de jos în sus, în contra direcţiei în care creşte părul” (apare la V. Alecsandri: Marfă, marfă de Paris! … Brice lungi de dat perdaf); familiar, apare şi în expresii: a da (sau a trage) cuiva un perdaf „a mustra, a ocărî (foarte tare) pe cineva, a face de două parale”. Expresia este sinonimă cu a da o săpuneală, a rade fără brici, a da rasol. Perdaf este împrumutat din turcă, unde perdah înseamnă „ras contra”; din turcă l-au luat limbile balcanice (bulgara, sârba; există şi în aromână: pirdahe). Turca l-a luat din persanul pärtäw „strălucire, lustru”.

Perdea, cuvânt de origine turcă, are multe sensuri concrete: „pânză ce se pune la ferestrele şi la uşile locuinţelor, pentru a opri lumina sau vederea din afară, ce poate avea şi scop decorativ”. Există şi în expresii, în unele cu sensul concret (a se da după perdea „a se ascunde”, a ridica perdeaua „a da lucrurile pe faţă”, a-l lua cu o perdea mai sus „a i-o lua înainte”), în altele cu sensuri figurate „văl ce acoperă” sau „pată albă pe ochi, cataractă” (a pune cuiva perdele la ochi „a căuta să-l înşele”, a da cuiva o perdea „a mustra pentru o necuviinţă”). În dicţionarul tezaur al Academiei cuvântul apare cu multe sensuri metaforice. S-a extins în toate regiunile; în Ardeal, l-a eliminat pe firhang, de origine maghiară. Din turcă a pătruns în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă); există şi în aromână (perde, pirdé), ca şi în meglenoromână. Turca l-a luat din persană: pärdä are şi sensurile concrete menţionate, dar şi sensuri metaforice, de felul lui „cataractă”.