Autor: acad. Dinu C. Giurescu.

Comerţul bucureştean interbelic cunoştea o bună rânduială, potrivit cu cererile şi preferinţele cumpărătorilor. Să luăm, ca exemplu, Piaţa Sfântul Gheorghe. Acolo unde strada Lipscani dă în Bulevardul Ion C. Brătianu, se afla Pop şi Bunescu, într-o clădire cu etaje (care există şi astăzi) şi oferea publicului o variată gamă de produse industriale. Ceva mai jos, pe Bulevard, era magazinul universal Fundănescu, vizitat mai ales de lumea rurală – dar nu numai, din aria judeţului Ilfov. Vis-à-vis de Pop şi Bunescu, Fraţii Dinischiotu deschiseseră un magazin alimentar unde aflai bunătăţi deosebite alături de produsele de bază. Unul dintre fraţi era licenţiat în drept. Articolele de fierărie se găseau în apropiere, la fraţii Jalea.

Lângă Piaţă, după turnul Bărăţiei, La Vulturul de mare cu peştele în gheare oferea multe articole de îmbrăcăminte.

Pentru cei cu pretenţii mai mari, Galeries Lafayette – o replică în mic a omonimului parizian – erau deschise pe Calea Victoriei acolo unde se întâlneşte cu Lipscanii.

Vis-à-vis de sediul central al Poliţiei, Gheorghe Ene Filipescu, era binecunoscut pentru calitatea pantofilor de comandă şi pentru felul cum îşi primea clientela. Doamnele îşi comandau pălăriile la Bişovschi, tot pe Calea Victoriei, colţ cu strada Mihail Moxa.

Pe Bulevadul Elisabeta, între strada Academiei şi Calea Victoriei, se înălţa impunătoare şi cuprinzătoare, Cartea Românească, librărie-editură, papetărie (birotica de azi), jucării etc. (Clădire distrusă de bombardamente în aprilie 1944.)

Exemplele pot continua.

Casa Capșa și pulsul zilei

O atare rânduială, se repeta în mic şi pe cartiere. Locuiam pe strada Berzei nr. 47, pe unde circulau şi tramvaiele 3 şi 12 (casa a fost dărâmată de „sistematizare“ în 1987). Vis-à-vis, de casa noastră, erau deschise la rând: atelierul lui Ghidel – reparaţii încălţăminte; cafea şi dulciuri – a lui Bagdikian; Iuliu Meinl (deschis prin 1938), succursală a cunoscutei firme germane; farmacia fraţilor Ionescu; o cofetărie cu laborator propriu, la colţul străzii Berzei cu Berthelot şi magazinul alimentar al lui Elenescu, la colţul opus cofetăriei. La 250 metri se afla „Piaţa Matache“ unde găseai tot ce-ţi poftea inima.

Casa Capşa a avut un caracter aparte. Cofetărie de lux, restaurant, cafenea şi hotel – toate împreună, a fost loc de întâlnire zilnică a intelighenţiei bucureştene – ziarişti, scriitori, politicieni, oameni de afaceri. La Capşa luai pulsul zilei, acolo circulau cele mai noi ştiri, zvonuri, cancanuri, bârfe.

• 

• 

Casa Capşa a fost o adevărată instituţie, al cărei nume a trecut graniţele ţării încă de la finele secolului al XIX-lea. A pornit în 1852, prin cofetăria La Doi fraţi, din iniţiativa aromânilor Anton şi Ştefan Capşa. S-a dezvoltat treptat şi a durat până în 1871. A doua cofetărie Capşa îşi începe activitatea în 1868, graţie talentului, energiei, cunoştinţelor deosebite în ale meseriei şi nu mai puţin sprijinului familiar ale lui Grigore Capşa. Este etapa în care numele firmei urcă tot mai mult înlăuntrul şi în afara ţării. Loc pe care şi-l păstrează şi în anii dintre cele două războaie mondiale.

O istorie sfârșită în 1950

Impunerea regimului democrat-popular (30 decembrie 1947) şi naţionalizările din 1948 au pus capăt şi activităţii Casei Capşa ca întreprindere privată. Ea este confiscată în anul 1950.

Cu o existenţă de aproape 100 de ani, s-ar putea crede că a rămas în urmă o arhivă de proporţii. În realitate, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, la cele ale Municipiului Bucureşti şi la Biblioteca Academiei Române, documentele referitoare la „Casa Capşa“ sunt relativ puţine.

Faptul a fost constatat de Maria Magdalena Ioniţă, care şi-a propus şi a dus la bună împlinire proiectul unei monografii Casa şi Familia Capşa în România modernă 1852-1950, într-o prezentare editorială de înaltă clasă (Ediţia a 2-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2010, 288 p. cu peste 260 ilustraţii, plus un tabel genealogic).

Dificultatea majoră a proiectului a fost lipsa arhivei Casei Capşa, împrăştiată şi pierdută – ca şi tot inventarul de specialitate al Casei – la confiscarea ei de către regimul democrat popular, în 1949-1950.

Autoarea a reuşit să treacă peste acest obstacol major. Pe de o parte, a beneficiat de consultarea a două arhive particulare: a lui Mircea M. Possa–Mihai Boureanu şi a lui Vasile Capşa. Pe de altă parte, a adunat cu deosebită migală sute de informaţii disparate – din izvoare edite, presă, memorialistică, lucrări generale şi speciale – şi le-a recompus, în fiecare etapă, cu pricepere şi deplina cunoaştere a meseriei.2

Monografia reconstituie o lume, cu felul ei de a gândi, de a învăţa, de a-şi face meseria, cu principiile ei de viaţă.

Cinstea e sufletul comerțului

Câteva trăsături se cuvin arătate. Astfel:

a. Calitatea negoţului: „…tot ce se cumpăra atunci era aşa cum spunea negustorul că este. Cuvântul era cuvânt!“ Mărturia aparţine lui Dumitru Hagi Theodoraky – mulţi ani preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti. Potrivit unui cronicar al Bucureştilor – V. Bilciurescu – „negustorimea… era… mai cinstită, mai geloasă de buna ei reputaţie… pe vremea aceea nu se cunoştea concepţia formulei de astăzi: reclama e sufletul comerţului, ci cinstea era sufletul comerţului“.

b. Relaţia furnizor-client: cumpărătorii îşi cunoşteau comercianţii, discutau cu aceştia; niciun produs nu se vindea fără tocmeală, considerată ca obligatorie pentru stabilirea unui preţ acceptabil şi pentru client şi pentru negustor.

Astăzi, suntem bombardaţi zilnic de sute de reclame. Dată fiind creşterea exponenţială a orăşenimii, producătorii sunt cunoscuţi în supermarket-uri după etichetele de pe mărfuri; preţurile sunt marcate, nu poţi şti cât este beneficiul (în favoarea supermarket-ului); calitatea – trebuie să crezi ce scrie pe ambalaj; umbli, cumpărător anonim, prin magazin şi întrebi un angajat unde se află cutare produs.

Producţia de masă trimite pe cumpărător la o etichetă. Calitatea este, nu o dată, mascată de luciul şi culoarea ambalajului; supermarket-ul este o maşinărie complexă pentru vânzarea mărfii; cumpărătorii – anonimi – trec cu coşul pe la casele de marcat. Relaţia umană a dispărut aproape complet. Anonimatul este atotcuprinzător, învăluie pe toţi participanţii: furnizori-producători-comercianţi-cumpărători, toţi înghiţiţi de consumul de masă.

Casa Capşa ne dezvăluie o altă lume, care păstra relaţiile de la om la om; o lume care a dispărut.

Desigur, există astăzi un indiscutabil progres în volumul de mărfuri aduse spre vânzare; calitatea produselor rămâne, nu o dată, îndoielnică; în schimb, regres net în relaţiile interumane, înlocuite cu anonimatul tuturor.

Meniuri de demult

c) Meniurile Capşa. Casa Capșa avea bucătărie franceză, cu meşteri bucătari români specializaţi în Franţa. Dar Casa avea şi meniuri româneşti cu numele furnizorului!

Un exemplu (în ortografia vremii, 1881):

„Vin roşiu Matei Basarab

Sparanghel Filipescu, sossu Buftea

Anghenare sau dovlecei Mogoşoaia cu cepuşoară şi untdelemn îngheţat

Sorbire (Sorbet?) princiară de Chitila

Puişoru de mai

Castravete Tântava

Marule Cotroceni (salată)

Brânză de stână (Andreescu)

Caşcaval august de Buşteni

Brânză boerească de Comarnic.“

Cât despre meniurile franţuzeşti, denumirile aparţin epocii şi nu o dată întâmpini azi dificultăţi în a le descifra conţinutul.

Oricum, ele reflectă rafinamentul protipendadei româneşti la finele secolului al XIX-lea şi în continuare. O lume la acelaşi nivel cu aceea din ţările central şi vest-europene.

Gazdă a capetelor încoronate

d) Renumele. Capşa a găzduit, pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Doamna Elena Cuza, pe regii României Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I, pe reginele Elisabeta şi Maria; familia regală a Serbiei şi a Iugoslaviei; pe împăratul Austro-Ungariei, Franz Iosef I şi familia sa; pe ţarii Rusiei, Alexandru al II-lea şi Nicolae al II-lea, pe familiile regale ale Bulgariei şi Greciei. Capşa răspundea celor mai stricte exigenţe ale epocii.

Cât despre oamenii politici şi cei din lumea culturii şi ştiinţelor, lista este atotcuprinzătoare, atât pentru etapa până în 1916, cât şi pentru intervalul 1919-1947.

Casa Capșa – simbol al talentului și inventivității

Volumul Casa şi familia Capşa datorat Mariei Magdalena Ioniţă ne restituie istoria unei instituţii de primă mărime din lumea cofetăriilor, restaurantelor şi hotelurilor româneşti, pe durata unui secol. Ne redă aspecte caracteristice din viaţa protipendadei româneşti.

Volumul înseamnă însă mai mult. Demonstrează talentul, inventivitatea şi stăruinţa întreprinzătorilor în etapele de construire şi întregire a statului român, până la al doilea război mondial. Citindu-l, dobândeşti şi un sentiment de încredere în vitalitatea naţiunii. Sentiment stenic în timpurile de astăzi, când şmecheria, învârteala şi umplerea buzunarelor sunt pe primul plan al vieţii sociale şi politice, când valorile tradiţionale sunt fie uitate, fie date cu bună ştiinţă la o parte, sub asaltul globalismului economic şi cultural.

După restaurare – ce va urma?

Volumul Casa şi familia Capşa ne adresează şi o întrebare: ce va urma? Clădirea Capşa a fost restaurată cu grijă, i s-a redat, pe cât posibil, înfăţişarea ei de dinainte de război. Pentru cei care au lucrat la această restaurare, cuvinte de laudă şi preţuire.

Mai poate deveni Capşa un catalizator al vieţii bucureştene ca odinioară? Anevoie de găsit vreun răspuns. Capşa „restaurată“ se află acum într-o altă lume, cu totul diferită de aceea a României de până în anul 1939. Mai este interesată această lume să aibă un loc de întâlnire al ştirilor, zvonurilor, al istorioarelor şoptite, al cancan-urilor Capitalei? Cine ştie. Televiziunea şi internet-ul îţi aduc noutăţile – adevărate sau măsluite – acasă. De ce să mă deplasez? Oamenii nu se mai bucură să-şi ia momente de răgaz. După nefericite modele din Occident – suntem într-o goană continuă. Încotro şi cu ce preţ?

(articol publicat în numărul 8/2010 al revistei „Istorie și Civilizație”).