Autor: prof. Sorin Oane.
Octavian a fost primul împărat roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de „Augustus”, pe care l-a luat în anul 27 î.Hr. Era un maestru al propagandei și patronatul său asupra scriitorilor romani Horatiu, Titus Livius și (în special) Vergiliu i-a permis să-și cimenteze poziția prin intermediul poeziei și a prozei. Statuia pe care o analizăm în articolul de față, numită Augustus de la Prima Porta, este una dintre cele mai importante opere de propagandă a cultului imperial. Ea îl reprezintă pe Augustus la vârsta de 43 de ani: silueta zveltă, trăsături armonioase, bărbătești. Este evident o statuie idealizată, de propagandă, corpul fiind al …Doriforului, celebra operă a lui Policlet, – cea mai faimoasă statuie antică și simbol al perfecțiunii frumuseții masculine – și doar capul este al împăratului!. Și asta, doar pentru a putea fi ușor identificat de supuși!
Împăratul Augustus (Muzeul Luvru). 
Augustus – Pontifex Maximus
(Palazzo Massimo alle Terme)
Octavian
Octavian s-a născut la 23 septembrie 63 î.Hr. într-o familie bogată. La vârsta de 5 ani îi moare tatăl. Cu ajutorul bunicului său, care se căsătorise cu Iulia, sora lui Cezar, are parte de o descendență „împărătească”. Cezar l-a simpatizat pe Octavian, l-a purtat cu el în războaiele din Africa și Spania și l-a făcut părtaș la onorurile militare și la triumfurile sale. În anul 45 î.Hr, Cezar a lăsat un testament în care îl desemna pe Octavian ca moștenitor principal. În anul următor Cezar a fost asasinat. Octavian avea atunci 19 ani și se afla pe coasta estică a Adriaticei, unde pregătea expediția plănuită de unchiul său pentru războiul cu dacii și apoi a celui cu parții. S-a întors la Roma pentru a-și lua locul care i se cuvenea prin moștenire. Însă, abia la capătul a 14 ani de lupte (44 -30 î.Hr.) Octavian a putut să dispună singur de întreaga putere. În anul 30 î.Hr. el cucerește Egiptul. Acolo, Marc Antoniu – cel cu care s-a luptat pentru conducerea imperiului -, împreuna cu Cleopatra, regina Egiptului, mor prin sinucidere. De acum încolo, Octavian este singurul conducător al Imperiului Roman.
„Epoca lui Augustus”
După ,,secolul lui Pericle”, „epoca lui Augustus” oferă o a doua mare etapă de dezvoltare a culturii universale. Roma ajunge la cea mai înaltă culme culturală pe care a cunoscut-o vreodată. Mișcarea culturală inițiată de Augustus se baza pe două puncte: glorificarea tradițiilor romane și pe propaganda intensă pentru noul regim politic. Augustus a rezolvat prima problema prin întoarcerea la vechile tradiții ale strămoșilor, prin înlăturarea cultelor neromane și înființarea unei ,,religii imperiale”. A doua problemă a fost o intensă propagandă în favoarea regimului său. Și una dintre cele mai eficiente metode de propagandă a fost arta. Opera de față, Augustus de la Prima Porta, este o statuie pusă să manipuleze opinia publică romană și să facă împăratului o imagine de conducător puternic, ce stăpânește perfect situația internă și externă a imperiului, promovând cu succes și ideea de „pax Romana”.
Augustus de la Prima Porta, statuia care rectifică portretul real al împăratului
Statuia a fost descoperită la 20 aprilie 1863. Are 204 cm și a fost găsită în ruinele vilei de la Prima Porta (lângă Roma), fosta casă a soției împăratului, Livia Drusilla (de fapt, a treia soție a lui Octavian!). Astăzi, statuia se află la Muzeul Vaticanului. Este de fapt o copie de marmură a unei statui originale, probabil din bronz sau chiar aur. Statuia este considerată ca fiind cel mai cunoscut portret al împăratului1.
Dar, oare așa arăta Octavian?
Singurul istoric care ne-a transmis o serie de date în legătură cu fizicul și sănătatea împăratului a fost Suetoniu. El ne spune că Octavian era un bărbat frumos, plin de farmec, cu o față senină, ochii limpezi și strălucitori, păr blond, nas acvilin, mic de statură și cu membrele corpului bine proporționate. Împăratul se recunoaște deci cu ușurință în această statuie. Are însă trupul unui zeu, realizat conform proporțiilor clasice grecești (canonul cu șapte capete). Și asta pentru a corespunde prototipului roman al virilității. Împăratul trebuia să fie întotdeauna în floarea vârstei, niciodată bătrân sau în pragul bătrâneții. Statuia îl înfățișează pe Octavian ca imperator (conducător al armatei), în armură romană, bogat împodobită, cu mâna dreaptă ridicată pentru a se adresa armatei și lumii, cu mâna stângă pe baston. Isprăvile sale sunt consemnate, în relief, pe armură.
Statuia propune un portret idealizat al împăratului și falsifică astfel realitatea. Cu siguranță personajul nostru nu a întrunit calitățile fizice cu care îl prezintă statuia. Octavian a trăit 76 de ani, dar a fost unul dintre cei mai bolnăvicioși împărați romani. Avea o eczemă pe tot corpul, șchiopăta puțin de piciorul stâng, suferea de vezică și ficat și avea adesea amețeli. Crizele de sănătate l-au adus deseori în pragul morții. Era deosebit de friguros, iarna purta sub togă patru tunici, pieptar de lână, brâu și jambiere. Suferea și de căldură, vara făcea deseori băi cu apă rece și purta o pălărie mare pentru a se feri de razele soarelui. Călătorea numai în lectică și numai pe timpul nopții. Nu îi plăceau exercițiile de călărie și de arme. Și cu toate astea a domnit 45 de ani!2 Statuia falsifică portretul adevărat a lui Octavian. Dacă împăratul avea în realitate aerul unui om suferind, cu multe infirmități fizice (trupul plăpând, boli de piele, cu colici renale și biliare etc.), statuia Augustus de la Prima Porta însă surprinde măreția și eternitatea personajului (adică ideea imperială și ideea originii divine!).
Povestea de pe armură
Armura este sculptată în relief cu numeroase figuri. Ea înfățișează returnarea drapelelor romane, așa numitele vexillae, pierdute în Parția de Crassus în anul 53 î.Hr. Evenimentul s-a petrecut în anul 20 î.Hr. și s-a datorat diplomației lui Augustus. În centrul armurii, conform interpretărilor celor mai importante se vede regele part returnând lui Augustus stindardele lui Crassus. După alte opinii, cel care primește stindardele din partea regelui Phraates al IV-lea este Romulus, personajul emblematic pentru Roma. La picioarele acestuia este un lup, de fapt, ar fi vorba despre… lupoaica din povestea cu Romulus și Remus. După alte opinii, romanul ar fi fost Tiberius, cel care făcuse presiuni diplomatice și militare pentru a recupera stindardele de la parți și a obloji mândria rănită a Romei.
Din partea de sus a cuirasei, în sensul acelor de ceasornic, putem vedea următoarele :
Cerul (Caelus) ce se revarsă pe boltă în zorii zilei. Caelus este reprezentat dând la o parte un fel de perdea, lăsând să se vadă cum pleacă Luna și cum se revarsă Soarele pe carul său, precedat de Aurora. Luna și Aurora sunt personificate în femei: Aurora (în poziția de jos) ține în mână o urnă și Luna (ceva mai sus), are în mână o torță.
Se vede apoi o femeie cernită lângă un mistreț, având lângă ea o teacă fără spadă și o trompetă în formă de dragon – personajul personifică popoarele din Galia, forțate să plătească tribut Romei!
În partea de jos, în centru, este Ceres (Terra Mater) – zeița pământului, reprezentată la fel și pe Ara Pacis, celebrul altar închinat păcii romane ! – care ține în mână un corn al abundenței.
În dreapta zeiței Ceres se vede zeița Diana care călărește un cerb, iar în stânga ei este zeul Apollo (protectorul lui Augustus!) călărind un grifon.
Se vede apoi o femeie cerenită ce semnifică popoarele celtice supuse (sau pe cele din Spania!). Ea înmânează învingătorului un paloș, ca semn de supunere
Pe clemele cuirasei se află câte un Sfinx, reprezentând înfrângerea Cleopatrei de către Augustus în bătălia de la Actium.
Zeii prezenți pe armură simbolizează ideea că Roma avea succese „sancționate” de divinitate. Mai mult, aceste succese erau legate de purtătorul armurii, Augustus. Platoșa vrea să spună că marele obiectiv al lui Augustus este „pax Romana” – perioada de pace inițiată de către împărat. Pieptarul arată, deci, că în imperiul lui Octavian este liniște, toate popoarele subjugate sunt pacificate și că ultimii săi dușmani importanți, parții, au consimțit să facă pace cu romanii.
Dar cine erau parții? Și de ce au fost ei vreme de circa trei secole cei mai importanți dușmani ai Romei?
Parții
În jurul anului 250 î.Hr. în Asia Centrală apare un conducător foarte dur numit Arsace, ce întemeiază imperiul part (în estul Persiei) și dinastia arsacidă. În ciuda apartenenței la marele grup al iranienilor, parții au fost considerați de către perși străini cu obiceiuri barbare. Arsace a condus triburile iraniene ale parților contra dominației Regatului seleucid – statul elenistic constituit, după moartea lui Alexandru Macedon, pe teritoriul asiatic al fostului imperiu persan. Un urmaș al lui Arsace, Mitridate I, devine rege în 171 î.Hr., acesta cucerind între anii 160 -140 î.Hr. toate teritoriile cuprinse între Marea Caspică și Golful Persic. El fixează noua capitală a statului la Ctesifon, pe fluviul Tigru. La moartea lui Mitridate (138 î.Hr.), imperiul part se află la maxima sa expansiune teritorială, întinzându-se de la Eufrat până la Indus. Fluviul Eufrat a devenit granița clară dintre imperiul part și cel roman. Rivalitatea dintre parți și romani se datora Armeniei – cheia occidentală a „Marelui drum al mătăsii” – și va domina timp de trei veacuri istoria Orientului antic. Dar, mult timp, legiunile romane nu îndrăzniră să treacă Eufratul de teama celebrei cavalerii grele parte. Călăreții parți au devenit celebri, sub numele de cataphractari, pentru că erau acoperiți în întregime, atât ei cât și caii lor, de platoșe numite cataphracte.
Carrhae, cea mai grea înfrângere romană de după Cannae
Primele ciocniri cu parții sunt din anul 53 î.Hr, când generalul roman Crassus, care visa la cucerirea Parției, este învins și ucis în bătălia de la Carrhae de către generalul Surena. Triumvirul roman Marcus Licinius Crassus fusese nerăbdător să-și facă un renume de general, pentru a contrabalansa reputațiile lui Pompei și a lui Cezar, așa că s-a lansat adânc în teritoriul inamic. Parții s-au grupat pentru bătălie, apoi s-au retras, atrăgâdu-i pe romani după ei. Au repetat această tactică până când coloana romană s-a întins extrem de mult, după care s-au întors, au învăluit capul coloanei, l-au masacrat și au distrus apoi și restul armatei romane. Pentru romani este o înfrângere zdrobitoare: din cei 42.000 de soldați (7 legiuni), 20.000 mor în luptă, 10.000 sunt luați prizonieri, și doar 12.000 scapă. Armata lui Crassus fusese cea mai puternică armată romană pe care o văzuse Orientul, iar catastrofa suferită de romani o egala pe cea suferită în față cartaginezilor lui Hannibal, la Cannae, în 216 î.Hr. Parții avuseseră o armată de 11.000 de cataphractari și circa 30.000 de călăreți-arcași ușori, o armată inferioară celei romane. Diferența o făcuse cavalerie grea partă și…Surena.
Marcus Licinius Crassus. 
Genralul Surena.
Surena era general al regelui Orodes al II-lea (57-38 î.Hr.) – în timpul căruia imperiul part a atins apogeul puterii sale. Era cel mai puternic nobil al statului, iar regele îi datora tronul. Surena îl ucisese pe regele Mitridate al III-lea și îl adusese la tron pe Orodes al II-lea, fratele fostului rege. Paradoxal însă, victoria de la Carrhae l-a costat viața pe capabilul general part. Bănuit că râvnește tronul pentru sine, Surena a fost executat de regele Orodes al II-lea. În locul acestuia, în fruntea armatei parte este pus însă un alt general capabil, Pacorus, nimeni altul decât fiul regelui Orodes al II-lea.
Conflictul dintre romani și parți după Carrhae și până în anul 20 î.Hr.
Carrhae a fost doar începutul unor conflicte militare care se vor desfășura pe parcursul a circa 200 de ani. Parții au profitat de războaiele civile de la Roma, dintre Cezar și Pompei. Cezar pregătea chiar o campanie împotriva parților, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. de adepții ideilor republicane. În aceste condiții generalul roman Quintus Labienus, care fusese de partea lui Brutus și Cassius – asasinii lui Cezar -, de teama răzbunării lui Octavian și a lui Marc Antoniu, a defectat trecând la parți, dovedindu-se, ulterior, cel mai capabil general al lui Pacorus I (38 î.Hr.) – fiul lui Orodes al II-lea, dar care devenise co-rege, alături de tatăl său. În anul 41 î.Hr., Labienus a invadat Siria, Cilicia, Caria și Frigia. O a doua armată partă a atacat Iudeea și l-a capturat pe regele Hyrcanus al II-lea. Imperiul part cucerise aproape toată Asia Mică.
În anul 39 î.Hr., romanii erau gata să riposteze. Conduși de Publius Ventidius Bassus, un ofițer a lui Marc Antoniu, ei îl înfrâng pe Labienus în Munții Taurus, acesta fiind capturat și executat. Romanii au recuperat apoi Anatolia. Un an mai târziu, regele part Pacorus a fost ucis în Siria, în urma bătăliei de la Cyrrhestica (38 î.Hr.). Eufratul a devenit, din nou, granița dintre parți și romani. Marc Antoniu va duce două campanii împotriva parților, prima în 36 î.Hr. și a doua în 34 î.Hr., dar nu reușește să cucerească țara acestora. Așa s-a terminat prima rundă de războaie dintre parți și romani. Motivul încetării temporare a conflictului ? Începuse un nou război civil la Roma, de data asta cel dintre Octavian și Marc Antoniu. Acesta se va termina în anul 30 î.Hr. Dar, în anul 20 î.Hr., Tiberius, nepotul și urmașul desemnat a lui Octavian, a negociat o pace onorabilă cu regele part Phraates al IV-lea, care a acceptat retrocedarea prizonierilor și a steagurilor romane capturate la Carrhae. Evenimentul fost considerat un mare succes diplomatic roman. Conflictul romano-part va reizbucni însă în anul 36 d.Hr., când regele part Artabanes al III-lea și-a impus fiul, Arsaces, pe tronul vacant al Armeniei.
Să ne întoarcem însă la statuia noastră, căci ea rezolvă și problema așa numitei „zeificări” a împăratului.
A acceptat Augustus divinizarea sa ?
Augustus de la Prima Porta a apărut cu mult timp înainte de tentativa deificării lui Octavian. Trebuie să spunem însă un lucru important. În timpul vieții, Augustus nu a dorit să fie înfățișat ca zeu, așa cum vor face ultimii împărați romani, care chiar au pretins divinizarea. Octavian a continuat să respecte instituțiile republicane și s-a prezentat de 13 ori la consulat, ca orice alt cetățean roman; bineînțeles, a fost ales de fiecare dată cu o majoritate zdrobitoare.Statuia pe care o analizăm conține însă destule sugestii fine la natura divină a împăratului. Augustus este arătat desculț, ceea ce indică faptul că este un „erou” (specie intermediară între om și zeu), sau poate chiar un zeu. Micul Cupidon de la piciorul său, călărind un delfin (animalul zeiței Venus!), este o referință clară la pretinsa descendență a dinastiei Iuliene din zeița invocată.
Cum a început însă procesul deificării? Victoria de la Actium (30 î.Hr.) i-a creat împăratului o statură de supraom, care trebuia venerat în viață și proslăvit după moarte. La început, Octavian a fost considerat pe cea mai înaltă treaptă spirituală a omului, genius, alături de alte divinități domestice, care erau considerate protectoare ale căminului și familiei. Dar, treptat, Genius Augusti a fost ridicat la rangul de protector al imperiului. Cultul împăratului s-a răspândit rapid și în Orient, unde despoții au început să-l venereze pe împărat. În orașe ca Pergam, Efes și Nicomedia s-a organizat cultul împăratului și în temple. Ca acest nou cult să se poată dezvolta, el a fost asociat cu cel al Romei. Slujbele se făceau în temple comune unde, alături de statuia care întruchipa capitala lumii era și statuia împăratului.
Pe 19 august anul 14, Octavian August a murit. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani. Ca o cinstire religioasă, pentru lucrurile mărețe pe care el le-a făcut în timpul vieții, în locul lunii „a șasea”, Sextilis (anul roman începea cu 1 martie, n.n), a fost introdusă luna …August.