Autor: Constantin Buşe.
Japonia, sau Ţara Soarelui Răsare, a început a fi cunoscută destul de târziu de către români, între altele din cauza imensului spaţiu care a despărţit cele două ţări şi a faptului că după 1640 până la 1853 – 1854 legăturile arhipelagului nipon cu restul lumii au fost interzise de regimul şogunatului.
Primele informații
Prima menţiune despre Japonia datează din a doua jumătate a veacului al XVII-lea şi aparţine spătarului Nicolae Milescu, cel despre care Nicolae Iorga scria: „era un fugar moldovean, un om foarte luminat, foarte pătrunzător, cunoscător de multe limbi, de la cea latină până la cea chineză, neastâmpărat şi neobosit, care nu-şi găsise preţuire în ţara sa, unde îşi pierduse nasul pentru trădare, şi acum învăţa carte pe copiii lui Matveev din Moscova, acest Matveev fiind Şeful Departamentului diplomatic al Rusiei”. Nicolae Milescu a fost diplomat, scriitor, traducător, călător-explorator, geograf, memorialist. După 1664, voit sau nevoit a călătorit în Franţa, Germania, Suedia, Polonia și Imperiul Otoman, ca urmare a persecuţiilor la care era supus de Ştefăniţă Vodă, după care a trecut în Rusia, unde va fi o vreme tălmaci-traducător, apoi profesor şi pedagog al viitorului împărat al Rusiei, Petru cel Mare. Între 3 martie 1675 şi 5 ianuarie 1678, din însărcinarea ţarului Alexei Romanov, Milescu a întreprins o lungă călătorie spre Imperiul Chinei, cu misiunea de a realiza relaţii comerciale între cele două state, ceea ce nu s-a putut împlini atunci, din cauza refuzului Curţii imperiale chineze.
În urma acestei lungi şi fascinante călătorii, au rămas scrierile Spătarului (impresiile, descrierea locurilor şi locuitorilor, felul de a trăi şi obiceiurile acestora), cuprinse în trei lucrări, deosebit de interesante: „Călătorie de-a lungul Siberiei de la Tobolsk până la fortul Nercinsk”, raportul oficial asupra misiunii sale – „Documentul de stat al soliei lui Nicolae Spătaru în China” şi „Descrierea Chinei”. În cea din urmă lucrare, ultimul capitol este dedicat Japoniei și poartă titlul „Descrierea Vestitei şi Marii insule a japonezilor şi ce se află acolo”, ţară unde, spune călătorul român „nimeni nu a fost acolo, nici rus, nici un alt neam”. Din păcate, textul acestui capitol, întocmit pe baza unor surse şi date externe, călătorul nostru neajungând în Japonia pentru a se informa, s-a pierdut.
Scriitorii români și „fenomenul” haiku
Unul dintre cei mai buni cunoscători ai realităţii japoneze, ai culturii şi mai ales ai literaturii japoneze, ai interferenţelor literare româno-japoneze a fost Florin Vasiliu, dovadă fiind cărţile pe care le-a oferit cititorilor români, printre care „Poemul haiku în România”. Această lucrare, apărută în 2001, s-a dorit, după declaraţiile autorului, a fi o radiografie a haiku-ului în ultimele două secole.
Florin Vasiliu apreciază că au fost parcurse trei faze în cunoaşterea fenomenului haiku în România: iniţiatorii, traducătorii şi autorii de haiku.
Iniţiatorii au fost oameni de cultură, precumpănitor literaţi de marcă. Te încearcă surpriza şi admiraţia aflând că primul iniţiator a fost Vasile Alecsandri care, în 1861, a cunoscut şi apreciat poemul haiku. Poetul, care a călătorit în Africa, a dorit să ajungă şi în Japonia, dar a tot amânat această călătorie şi nu şi-a văzut niciodată visul cu ochii. Mihai Eminescu, pasionat şi preocupat în lecturile sale de mitologia şi religiile orientale, a lăsat în manuscris o prelucrare a legendei japoneze, „Oto-hime – Zeiţa Mărilor”; Bogdan Petriceicu Haşdeu a tradus pentru regele Carol I poeme japoneze primite de către suveran în semn de preţuire din partea prinţului japonez Nigata No Itu, scrise pe un sul de mătase sub forma unor idiograme; Alexandru Macedonski care a compus 10 rondeluri de porţelan despre Japonia, între care „Niponul”, „Rondelul apei din ograda japonezului”, „Rondelul Mării Japoneze”. George Voevidca, scriitor bucovinean, a publicat în 1919, în revista „Glasul Bucovinei”, în traducere, cinci poeme tanka. Ionel Teodoreanu în romanul La Medeleni se referea la poemul japonez, denumit în epocă haikai; Ion Pillat a cultivat poemul într-un vers. Lor li s-a adăugat Al. Stamatiad, Ştefan Baciu ş.a.
Bogdan Petriceicu-Hasdeu. 
Vasile Alecsandri.
Într-unul din rondelurile de porţelan ale lui Alexandru Macedonski este amintit celebrul cartier din Tokio, Yoshiwara – despre care în presa română interbelică s-a scris puţin favorabil, fiind categorisit drept rău famat, un fel de Place Pigalle din Paris. George Călinescu s-a revoltat, evident în scris, împotriva celor care au lansat asemenea aprecieri, străduindu-se să dovedească netemeinicia ocării şi luând apărarea femeilor gheişe care erau dame de companie şcolite, educate, beneficiare ale unui statut respectat în societatea niponă. O asemenea luare de atitudine din partea marelui scriitor dovedește faptul că el cunoştea ceva mai bine decât jurnaliştii cultura, tradiţiile şi viaţa poporului japonez.
Iorga și lumea niponă
La începutul veacului XX, Nicolae Iorga socotea că în Orientul Îndepărtat se ridicau ,,marile întrebări ale timpului”, motiv pentru care s-a aplecat și asupra conflictului ruso – nipon, publicând lucrarea „Războiul din Extremul Orient. China, Japonia, Rusia Asiatică. Schiţe” (Bucureşti, 1904). După ce s-a ocupat în primul capitol de China, Iorga l-a dedicat pe cel de-al doilea Japoniei, spunând câte ceva despre Țară şi oameni, despre cârmuire şi cultură, despre Era Nouă (Meiji), despre europenizarea Japoniei şi despre expansiunea acesteia. Despre insula Honshiu scrie că reprezintă ,,temeiul Japoniei şi floarea ei, bogăţia ei”, iar despre insula Ryukyu că înfăţişează ,,o icoana mai fericită a Kurilelor sterpe”.
Peste toate insulele arhipelagului nipon stăpâneşte ,,marele împărat veşnic Fuji – Iama”. ,,Japonia – scrie Nicolae Iorga – se supune toanelor lui şi e mândră de dânsul: în orice operă de poezie, în orice tablou sau schiţă va apărea însemnat din câteva trăsături de penel sau din câteva versuri, măreţul Fuji, zeul cel frumos şi rău”. Pentru Iorga, cele două mari obiective ale Japoniei erau, ,,odinioară, ca şi astăzi, lupta şi arta”. El trecea în revistă aspectele specifice ale organizării politice şi militare japoneze, religiile ce se practicau atunci, nelăsând deoparte unele scene sau imagini din viaţa cotidiană a japonezilor.
Istoricul a evidenţiat corect însemnătatea erei Meiji pentru progresul şi ascensiunea Japoniei, considerând-o ,,o eră de regenerare pentru ţară”. Se cuvine semnalată analogia între ceea ce a însemnat Era Meiji în Japonia, şi ,,la noi, încercarea de la 1848, cu toate urmările ei”.
Nicolae Iorga cunoştea destule lucruri despre Japonia, cu precădere istoria acesteia, modul de viaţă al locuitorilor ei. O probă în acest sens ne oferă marele cărturar care, călătorind prin capitalele europene, a putut constata prezenţa unor japonezi la Londra şi la Haga, la Berlin şi la Paris, ba chiar şi în Bucureştii noştri. Despre acestea ne povesteşte, cum numai el ştia să o facă, deosebit de pitoresc, surprinzând detalii, gesturi, comportamente aparte ale acestor fii, întrucâtva enigmatici, ai Imperiului de la Soare Răsare, pe care, în diferite împrejurări i-a întâlnit, le-a stat alături la masa de lucru a Arhivelor din Haga, a călătorit alături de ei în tramvai la Scheveningen, împreună cu alţi bursieri români a fost „tovarăş de locuinţă al unui băiat de familie japonez”, la care ,,veneau compatrioţi, studenţi şi funcționari la Legaţie”. ,,Ba am văzut – povestește Profesorul – chiar în Bucureştiul nostru pe un japonez, tot aşa de corect, trecând pe dinaintea Academiei”, atunci când nu exista o reprezentanţă diplomatic[ a Japoniei în România.
Aflat la Copenhaga, într-o zi de septembrie, Iorga a fost atras de ,, un ciudat pizzicato de ghitara care nu samănă cu nici un cântec de pe lume” şi care l-a determinat să intre în grădina zoologică unde, pe o poartă „era anunţată expoziţia rară a unui sat japonez viu, locuit”, ceea ce i-a produs „o mare mulţămire de curiozitate. Doar era să călătoresc în Japonia cu un leu şi douăzeci de bani!” Şi curiosul român vizitează acest sat japonez, pe care îl întoarce pe toate feţele, cu copiii săi „foarte drăgălaşi”, cu “o mare estradă grosolană de scânduri albe; e scena, căci aici se dă reprezentaţie, de cântece, de comedie, de tragedie, de luptă cu beţele şi de boscărie”. Era un teatru popular, „aşa cum se găseşte în sute şi mii de exemplare în orăşelele şi satele îndesate ca boabele pe ciorchină ale Japoniei şi pe care-l vede acolo orice om de rând, plătind puţin sau chiar nimic”.
Vizitatorul descrie, învăluind în cuvinte frumoase, pline de simpatie cântăreaţa cu ghitara care l-a „ispitit”, care interpretează cu „un glas subţire şi blând o arie fantastică: pare un elf de pădure care ţine în mână un bondar ce zbârnâie şi-şi potriveşte glasul de glumă după al lui”. Spectacolul continuă cu jocuri şi demonstraţii de lupte, de prestidigitaţie, vestitul zbor al fluturilor, jocul raţei japoneze cu peștişorii, bazarul improvizat cu tot felul de obiecte şi mărfuri cărora – spune Iorga – li se datoreşte marea reputaţie a artei industriale din Japonia”.
Încheindu-şi descrierea acestei fărâme de lume şi cultură japoneză, ne spune că „aceşti oameni mărunţei şi naivi în aparenţă, grămădiţi până la un număr de peste 40 de milioane în săracele şi asprele lor insule vulcanice, râvnesc astăzi împărăţia razelor galbene din Răsărit”1.
Interesul pentru Japonia în România interbelică
Nicolae Titulescu, în conferinţa rostită la Bucureşti la 8 martie 1933, remarca faptul că sunt „încă mulţi care se întreabă ce interes poate avea pentru paşnicii cetăţeni din Bucureşti vâltoarea din Extremul Orient şi toată problema Pacificului… În unitatea aceasta perfectă a lumii de astăzi, interdependenţa în toate părţile şi în toate manifestările, Pacificul este marea problemă a viitorului”. Avea perfectă dreptate şi realitatea de astăzi o confirmă, între altele prin rolul esenţial pe care îl are Japonia.
Marcel Mitraşcă, cercetător care a investigat stăruitor scrierile istorice şi literare române dedicate Japoniei, a identificat şi prezentat contribuţiile intelectualilor români la cunoaşterea istoriei şi civilizaţiei japoneze, comentând succint şi cu obiectivitate, cele 42 de studii şi cărţi apărute în România înainte de cel de-al doilea război mondial, ceea ce dovedeşte şi dezvăluie interesul constant pentru societatea japoneză în rândurile intelectualităţii româneşti interbelice2. Dintre autorii identificaţi se remarcă: generalul şi diplomatul Gheorghe Băgulescu3, Ion Timuş4, omul de ştiinţă Ion Simionescu5, generalul Constantin Găvănescu6, diplomatul Radu Flondor7, Alexandru Stamatiad8..
Personalitatea care s-a impus în galeria iubitorilor şi animatorilor în societatea românească a valorilor culturii, tradiţiilor şi specificului poporului japonez a fost şi este considerat generalul Gheorghe Băgulescu (1886 – 1963). Acest ofiţer activ a participat la războiul României din 1916 – 1918, cu gradul de căpitan în Batalionul de vânători de munte şi, pentru faptele sale de vitejie, a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. Între 1935 – 1939, colonel fiind a fost ataşat militar la Tokyo, a demisionat în semn de protest faţă de instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea. După abdicarea acestuia a fost reîncadrat în armată cu gradul de general.
În 1941 a refuzat propunerea lui Ion Antonescu de a intra în guvern în fruntea Ministerului de Interne, preferând să revină în capitala Japoniei, de asta dată în calitate de ministru plenipotenţiar, funcţie îndeplinită cu pricepere, responsabilitate şi demnitate până în 1943, când a reuşit să scape dintr-o tentativă de asasinat pusă la cale de Gestapo. A plecat din Japonia în SUA de unde, în 1946, a trecut în Franţa, stabilizându-se la Nisa. Aici a deschis un muzeu cu valoroase opere de artă japoneză, achiziţionate de-a lungul anilor petrecuţi în Arhipelagul nipon.
În semn de apreciere a omului şi diplomatului, generalul Gheorghe Băgulescu a fost decorat de Împăratul Hirohito cu Ordinul „Tezaurul Sacru” în 1939. Rezident în Franţa a fost decorat cu Legiunea de Onoare.
În perioada când a îndeplinit misiunea de ataşat militar al României în Japonia, Gheorghe Băgulescu a elaborat lucrarea în trei volume Yamato Damashii (Suflet japonez), publicată mai întâi în engleză şi franceză, apoi în română şi japoneză, ce înfățișează istoria a 47 ronini din epoca medievală a statului japonez9.
Eliade și fascinația Orientului
Se cuvine o mențiune aparte pentru raporturile dintre Mircea Eliade și Japonia. Fascinat de lumea Orientului, el a călătorit și a trăit în mijlocul acesteia, s-a documentat și inițiat în religiile acestui Orient, reperele sale fiind India, China și Japonia. În Japonia, unde a mers în mai multe rânduri, a studiat viața, cultura și spiritualitatea locuitorilor ei, a ținut prelegeri și conferințe, reușind să cucerească aprecierea, admirația și dragostea intelectualității nipone. Eliade și-a construit propria gândire despre universul lumii japoneze, apreciind în mod deosebit operele de valoare ale creatorilor japonezi, opere pe care le-a comentat și popularizat în lumea științifică euro-atlantică.
Câteva exemplificări.
Okakura Kakuzo (1862 – 1913), cunoscut în țara sa de baștina sub numele de Tenshin, a publicat în 1906 „Cartea Ceaiului”, care s-a bucurat de un succes deosebit, inclusiv în România, unde a fost tradusă și publicată, în 1927, de Emanoil Bucuța. Evenimentul a fost consemnat laudativ de foarte tânărul Mircea Eliade, într-o prezentare în care își exprima opinia că ,,Ceremonia ceaiului era o dramă improvizată cu acțiunea țesută în jurul ceaiului, florilor și picturilor. Nicio culoare care să tulbure lumina odăii, niciun sunet care să strice ritmul lucrurilor, niciun gest care să spargă unitatea înconjurării, toate mișcările săvârșite simplu și firesc – acestea erau scopurile filosofiei ceaiului… O filosofie adâncă sălășluia îndărătul tuturor acestor lucruri. Ceismul era Taoism sub mască!”.
Profesorul Takeshi Kimura (1912 – 1988), fost student al lui Eliade, cunoscător profund al operei acestuia, traducător și popularizator al ei, afirma cu mândrie: ,,Nu cred că există carte a lui Eliade să nu fie tradusă în Japonia. Popularitatea maestrului în țara mea este imensă”.
O alta mare personalitate a culturii și artei japoneze, faimosul sculptor Isamu Noguchi (1904 – 1988), elev și prieten al lui Constantin Brâncuși, l-a admirat pe Mircea Eliade și, în semn de prietenie și prețuire, a sculptat chipul acestuia într-o monedă (care se afla la Muzeul Luvru).
Alte personalități ale culturii române au devenit cunoscute și apreciate în Japonia. Pe japonezi îi fascinează „Balada” lui Ciprian Porumbescu, rapsodiile lui George Enescu, arta interpretativa a lui Dinu Lipatti, arta dirijorala a lui Sergiu Celibidache, sculpturile lui Constantin Brâncuși și Ion Irimescu.
Miracolul japonez este definit de specialiștii în istoria culturii și civilizației nipone drept un ceremonial ce uimește prin simplitatea, modestia, dorința de autodepășire, prin refuzul deșertăciunii și al opulentei, tratând viața ca o Artă.
NOTE
- Un sat japonez în Europa, în Nicolae Iorga, Pe drumuri depărtate, vol. I, 1890-1926, Ediţie îngrijită, selecţia textelor, studio, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu, Editura Minerva, Bucureşti,1987, pp.210-214); 2. Marcel Mitrașcă, Japan in Romanian Books before World War Two,în ,,Acta Slavica Iaponica”, tomus 23, pp.241-247; 3. Suflet Japonez, editate în engleză și franceză, română (1939) și japoneză (1943); 4. Simfonia București-Tokyo, dramele Hara-Kiri, Bushido și Basme japoneze (1938), Japonia, viața și obiceiurile; Japonia, arta, femeia, viața socială, Craiova,1924 – 1925, reeditate în volumul Japonia de ieri și de azi, București,1943; 5. Ion Simionescu, Japonia, țara minunilor, București, 1932; 6. General Constantin Găvănescu, Ocolul pământului în șapte luni și o zi, volumul 5 dedicat Japoniei, Turnu Severin, 1926; 7. Radu Flondor, Dicționar romano-japonez, Tokyo, 1940; 8. Alexandru T. Stamatiad, Eșarfe de mătase. Antologie japoneză, București,1943; 9. Viaţa şi activitatea generalului şi diplomatului Gheorghe Băgulescu a fost reconstituită cu migală, pricepere şi documentat de către scriitorul şi istoricul Mihai Epure în lucrările Aproape de Soare Răsare, Editura Cartega, 2002 şi Dor de Sakura, Editura Cartega, 2006.