Autor: Cristina Păiuşan-Nuică.

Ce-a dea doua soţie a preşedintelui Wodrow Wilson a fost omul providenţial pentru America în perioada 1915 – 1921. Prima doamnă a Statelor Unite a fost, de fapt, preşedintele din umbră, persoana care a reorganizat viaţa, activitatea şi menirea lui Wodrow Wilson şi a influenţat soarta Primului Război Mondial.

Edith Bolling, s-a născut în 1872 în Wytheville, Virginia, fiind al şaptelea din cei unsprezece copii ai familiei; era o urmaşă îndepărtată a legendarei Pocahontas, familia Bolling fiind înrudită și cu George Washington, prin soţia acestuia.
Pasionată de muzică, tânăra Edith a urmat o şcoală privată pentru fete. S-a căsătorit la 23 de ani, cu Norman Galt, un bijutier bogat din Washington, mutându-se în capitală în 1896.
Viaţa sa a fost o poveste americană de succes. Tânără, bogată, admirată pentru rafinamentul şi bunul gust, făcând parte din elita Washingtonului, Edith îşi petrecea vacanţele în Europa şi îşi cultiva dragostea pentru muzică. Dar încercările vieţii au apărut: singurul său copil, născut în 1903, a murit la doar câteva zile de la naştere, iar ea a supravieţuit cu greu acestei naşteri dificile. Doctorii i-au interzis o posibilă nouă sarcină. Fericirea familiei Galt s-a curmat în 1908, când Norman Galt a murit subit. Edith Bolling-Galt rămăsese singură, după 12 ani de căsnicie frumoasă, dar cu o afacere prosperă în domeniul bijuteriilor. A căutat şi găsit un bun manager pentru afacerea familiei, pentru a-şi putea dedica timpul operelor caritabile şi muzicii.

Prima Doamnă
Căsătoria a fost una discretă, cu puţini invitaţi, mirii dorind puţină publicitate, iar noua primă doamnă a Americii s-a instalat la Casa Albă în ianuarie 1916.
Edith Wilson a devenit soţia, prietena şi confidenta preşedintelui. Era discretă, dar perspicace, interesată de guvernarea internă, de problemele americanilor, dar şi de evoluţia situaţiei internaţionale şi de războiul din Europa. Era un bun sfătuitor pe probleme politice, dar mai ales un bun cunoscător al politicii interne şi internaţionale, în bune relaţii cu secretarul particular al preşedintelui, Joseph Tumulty, dar şi cu oamenii politici americani.
Discreta doamnă Wilson urmărea desfăşurarea evenimentelor pe fronturile europene, înţelegea importanţa Americii şi a mesajului pe care-l susţinea preşedintele SUA. A dat dovadă de modestie şi economie, s-a implicat activ în acţiunile Crucii Roşii şi a renunţat la dineurile fastuoase de la Casa Albă în favoarea discuţiilor cu privire la războiul din Europa. A înţeles din prima clipă care-i este rolul şi şi-a dedicat viaţa preşedintelui, activităţilor sale, l-a apărat de bârfe şi de presiuni, l-a determinat să judece bine situaţiile şi apoi să ia decizii fundamentale pentru evoluţia situaţiei internaţionale. Cea mai apreciată calitate a doamnei preşedinte a fost, la început, respectul acordat părerii consilierilor, specialiştilor şi membrilor administraţiei Wilson. Cu toate acestea, a fost acuzată de înlăturarea, în 1919, a celui mai bun prieten şi colaborator al preşedintelui, Edmund House, şi a loialului său secretar particular şi purtător de cuvânt Joseph Tumulty, și de îndepărtarea preşedintelui de oamenii politici ce l-au susţinut.

Doamna Wilson a avut un rol discret, dar semnificativ, în realegerea în 1916 a preşedintelui, prin siguranţa pe care i-a oferit-o şi prin suportul total şi necondiţionat. Reales în noiembrie 1916, pentru un nou mandat, Woodrow Wilson era, după Andrew Jackson, primul preşedinte democrat cu două mandate consecutive.
Prima Doamnă devenise omniprezentă, asista în Biroul Oval la întâlnirile preşedintelui cu lideri politici, cu reprezentanţii statelor europene, veghind la liniştea preşedintelui.
Edith Wilson a fost un exemplu şi în timpul Primului Război Mondial. Şi-a însoţit soţul în august 1917 în vizita făcută de acesta Flotei Atlanticului la Hampton Road şi a înţeles pe deplin rolul major al Americii în războiul european, susţinând deciziile luate de președinte.
În 1918, la sfârşitul conflagraţiei, soţii Wilson plecau în Europa pentru a saluta curajul Armatei Americane. O altă călătorie a fost cea din 1919, cu ocazia Conferinţei de Pace, pentru a face parte din echipa aliaţilor aflată la negocieri cu Puterile Centrale. Era prima dată când un preşedinte american aflat în funcţie traversa Oceanul Atlantic şi participa la o Conferinţa de Pace în Europa. Wilson nu pleca într-o vizită scurtă, ci pentru a sta la masa tratativelor, cu riscul de a paraliza activitatea executivului american.
În ciuda şocului produs de acţiunile soțului său, Edith i-a sprijinit tactica. Doamna Wilson a respins temerile apropiaţilor, dar şi ale partidului, că preşedintele ar fi putut fi manipulat de către oamenii politici europeni, priviţi cu îngrijorare de către cei de la Washington. Temerea s-a dovedit neîntemeiată, preşedintele nedevenind, aşa cum se specula, „un buletin de vot la Conferinţa de Pace”, ci un profet al organizării viitoare a lumii, fiind primit cu entuziasm de către parizieni şi aclamat de întreaga Europă. Edith Wilson a stat cu mândrie alături de reginele şi Primele Doamne ale Europei, reprezentând America, cea mai mare putere a lumii la sfârşitul Primului Război Mondial.

Un preşedinte văduv şi deprimat
Muzica a prilejuit întâlnirea dintre bogata şi distinsa văduvă şi preşedintele Woodrow Wilson. Acesta avusese un şoc la moartea primei sale soţii, Ellen Wilson (după o căsnicie ce a durat din 1885 şi până în 1914), şoc din care şi-a revenit cu greu cu ajutorul noii soţii. Wilson a fost cuprins de o depresie profundă din care nu l-au putut scoate nici familia, nici începutul primei conflagraţii mondiale, nici măcar datoria de preşedinte. Ipohondru din fire, cu o constituţie bolnăvicioasă, având primul infarct la 39 de ani, foarte ataşat de soţia sa, preşedintele dorea chiar să se retragă din viaţa politică. Woodrow Wilson se considera „o maşină uzată”, îşi mărturisea disperarea în fața tuturor interlocutorilor şi energia sa de om de stat dispăruse1. Preşedintele se gândea cu groază la cei doi ani de mandat ce-i rămăseseră şi declara apropiaţilor că „speră sa fie asasinat”.
Ellen Wilson, cunoscându-şi foarte bine soţul, le spusese fiicelor sale şi apropiaţilor, în ultimele zile de viaţă, că preşedintele nu trebuie să rămână văduv, ci ar trebui să se recăsătorească pentru că are nevoie de echilibru şi susţinere.

În primăvara anului 1915, la îndemnul medicului personal al preşedintelui şi cu acordul său, Helen Bones, verişoara preşedintelui şi gazdă dineurilor de la Casa Albă, a organizat o serie de recepţii şi concerte. La un concert, în aprilie 1915, Helen Bones i-a prezentat-o pe văduva Galt. Preşedintele a plăcut-o la prima vedere. La 43 de ani, Edith era o femeie plină de farmec, distinsă, inteligentă şi frumoasă, pasionată de Europa şi de muzică. Dependent de protecţia şi îngrijirea feminină, preşedintele a devenit un admirator al frumoasei văduve şi, la scurt timp, a cerut-o în căsătorie spunându-i: în acest loc timpul nu se măsoară în săptămâni, luni sau ani, ci în experienţe profund umane.
Woodrow Wilson a fost şi a rămas singurul preşedinte rămas văduv în timpul mandatului. Presa americană a speculat îndelung cu privire la relaţia, apoi căsătoria, unui preşedinte de 58 de ani cu o văduvă bogată de 43. Presa americană a scris că doamna Galt a căzut din pat când a primit cererea în căsătorie! Au existat diverse speculaţii cu privire la existenţa unei relaţii între cei doi din timpul vieţii primei soţii, ajungându-se până la acuze grave cum că Edith ar fi asasinat-o pe fosta Primă Doamnă. Ca urmare a acestor speculații, Edith chiar a refuzat la început căsătoria cu preşedintele.

Preşedinte de facto
Rolul determinant al Primei Doamne a apărut odată cu atacul cerebral din octombrie 1919, care l-a lăsat pe preşedinte parţial paralizat. După o perioadă de glorie („Cele 14 puncte” wilsoniene, participarea la Conferinţa de Pace de la Paris, apoi semnarea Tratatului de Pace şi încercarea de a-l ratifica având ca preambul Pactul Ligii Naţiunilor), sănătatea soţului său a devenit tot mai precară, ajungând până la ţintuirea la pat. Probabil că şi sentimentul de izolare simţit după o victorie a politicii externe americane și amărăciunea neînţelegerii de către conaţionali (neratificarea Tratatului de la Versailles, refuzul Senatului ca SUA să fie stat membru fondator al Ligii Naţiunilor), l-au afectat pe preşedinte. Epuizarea fizică a avut şi ea rolul său. Preşedintele a fost un luptător întreaga sa viaţa, iar doamna Wilson a susţinut această latură a unui om prea şubred fizic. Edith Wilson l-a găsit în dimineaţa zilei de 2 octombrie 1919, zăcând inconştient pe podeaua băii cu hemiplegie stângă.
Edith a fost în această perioadă nu doar preşedintele de fapt, ci însoţitoarea şi omul de încredere al preşedintelui grav bolnav. Ea a preluat parţial îndeletnicirile de rutină ale acestuia. V-a mărturisi mai târziu, în Memoriile publicate în 1938, că citea toate actele trimise de secretarii de stat şi de Senat, apoi, după ce le înţelegea, le prezenta preşedintelui pe scurt.
Prima Doamnă nu a luat însă niciodată singură vreo decizie ce trebuia luată de preşedinte, ci doar consultându-se cu acesta. Singura decizie pe care o lua zilnic, era separarea problemelor importante de celelalte, pentru a nu-i ruina definitiv sănătatea cu nimicuri.
În aceşti ani s-a dovedit un bun strateg şi un mare regizor. A manevrat cu abilitate orice informaţie dată presei despre starea de sănătate reală a soţului său, a dezinformat Senatul, sugerând că preşedintele suferă temporar de o boală și că îi trebuie multă odihnă. De asemenea, Prima Doamnă a scris rezoluţii pe documentele trimise preşedintelui declarând că sunt indicaţiile verbale ale acestuia. Atunci când un reprezentat al Senatului a venit să verifice starea reală a preşedintelui, a regizat întreaga întâlnire astfel că senatorul, la plecare, era convins că este o chestiune de zile până ce preşedintele se va întoarce la muncă. Tot prima doamnă l-a îndepărtat din funcţie pe secretarul de stat Robert Lansing care a ţinut întâlniri ale cabinetului fără preşedinte, o lipsă de loialitate după părerea sa, înlocuindu-l cu un personaj mai maleabil.

Blamată și admirată
În memoriile sale, publicate în 1938, Edith Wilson caracteriza rolul său ca fiind: stewardship. Energica doamnă Wilson a refuzat vehement ca vicepreşedintele Thomas Riley Marshall să preia atribuţiile preşedintelui bolnav, suplinind ea munca șefului statului şi implicându-l zilnic şi pe acesta. A avut admiratori, dar şi detractori şi persoane care au acuzat-o pe uzurparea funcţiilor preşedintelui şi au blamat-o pentru greşelile diplomatice săvârşite în perioada de incapacitate a soţului său. Admiratorii i-au apreciat viziunea, dar şi formidabila determinare de a duce mandatul soţului său până la sfârşit.
Edith Wilson, prin personalitatea sa puternică, a fost o parteneră a preşedintelui nu doar în viaţă, ci şi în actul de guvernare. Cele mai multe critici au fost legate de încrederea sa totală în soţul său, în faptul că este infailibil – de unde şi rumorile legate de îndepărtarea din funcţii a celor care obiectau asupra unor decizii prezidenţiale. Edith a crezut în valoarea universală a ideilor preşedintelui, în importanţa existenţei unei Ligi a Naţiunilor dominată de către SUA, un vis neîmplinit.
La sfârşitul mandatului, Edith Wilson avea mulţumirea că SUA avusese un preşedinte care-şi încheiase cu onoare ambele mandate. Nu a căutat glorie personală, nici bani (pe care dealtfel îi avea), ci doar îndeplinirea misiunii lui Woodrow Wilson – preşedintele Statelor Unite ale Americii.
Lunga sa viaţă a fost dedicată memoriei preşedintelui. Din 1924 şi până la moarte (în decembrie 1961, la 89 de ani), a promovat ideile lui Woodrow Wilson, a condus fundaţia ce-i purta numele şi a militat pentru Liga Naţiunilor – visul neîmplinit al preşedintelui.
S-a implicat politic în cauze demne de numele „Wilson”. A stat alături de familia Roosevelt în momentul prezentării în Senat a declaraţiei de război în 1941, a fost prietenă apropiată a lui Eleanor Roosevelt şi împreună cu aceasta au sprijinit în 1960 candidatura lui J. F. Kennedy la alegerile prezidenţiale.
Edith Wilson rămâne în istoria Americii prima femeie ce a guvernat efectiv în perioada de incapacitate a soţului său şi a cărei mare ambiţie a fost împlinirea misiunii politice a acestuia. Nu şi-a revendicat nici o idee, nici o acţiune politică, ci s-a considerat sprijinul unui mare om şi atât.