Autor: Florin Şperlea.

Stalin a acordat o importanţă deosebită creării, pe teritoriul URSS, a unor formaţiuni de voluntari al căror scop era acela de a prelua controlul asupra statelor în care Armata Roşie ar fi ajuns, în lupta împotriva trupelor celui de Al III-lea Reich, constituind baza viitoarelor „armate populare” din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi România. În perspectiva impunerii unui „sistem social” de sorginte sovietică până acolo unde înainta Armata Roşie – aşa cum mărturisea Stalin, în aprilie 1945, unei delegaţii iugoslave aflate în vizită la Moscova –, corpurile militare de voluntari, constituite în URSS, se puteau dovedi instrumente preţioase. Aşa erau, spre exemplu, divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko”, comandată de colonelul Zygmunt Berling (aceasta urmase eşecului organizării armatei lui Wladyslav Anders), brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvik Svoboda sau diviziile româneşti „Tudor Vladimirescu” şi, mai apoi, „Horia, Cloşca şi Crişan”. Ele au fost dotate, după modelul Armatei Roşii, cu aparate politice1 încadrate cu elemente autohtone pe care se putea miza că vor îndeplini, în cele mai bune condiţii, sarcinile trasate de partidele comuniste.

Soldaţii da, ofiţerii ba

La 4 ianuarie 1945, liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov notează, în jurnalul său, discuţia pe care a avut-o cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol care îi relatau conversaţia prilejuită de întâlnirea cu Stalin, în urma vizitei pe care cei trei o efectuaseră la Moscova, la începutul lunii ianuarie, în 1945. Stalin le-ar fi spus, printre altele, că „Divizia «Tudor Vladimirescu» trebuie folosită ca sprijin intern al Frontului Naţional Democrat”, pregătit deja să preia puterea politică la Bucureşti.

Una dintre prevederile cunoscutului plan de comunizare a României din 7 martie 1945 2, ca şi evoluţiile armatelor ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est ne îndreptăţesc să credem că Moscova a acţionat în baza unui proiect conceput special în acest scop. Dispunem, astăzi, de suficiente dovezi care atestă că rolul principal al acestor aparate politice a fost acela de a asigura crearea armatelor viitoarelor „democraţii populare”, pe de o parte, prin epurarea elementelor socotite indezirabile de comunişti şi încadrarea unui personal verificat şi corespunzător din punct de vedere ideologic, iar pe de altă parte, prin îndoctrinare asigurată de controlul mijloacelor de propagandă.

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost prima formaţiune militară românească creată pe teritoriul URSS care a „beneficiat” de serviciile unui aparat politic. Prin Ordin de zi 17/1 decembrie 1943 s-a înfiinţat Secţia de Educaţie şi Cultură3, în fruntea acesteia fiind numit comunistul Dumitru Petrescu, membru al PCdR din 1924, fost muncitor ceferist participant la greva din februarie 1933, aflat în URSS. Divizia era comandată de colonelul Nicolae Cambrea, şef de stat major fiind locotenent-colonelul Iacob Teclu care, împreună cu maiorul Dumitru Petrescu şi colonelul Mihai Maltopol, asigurase apariţia ziarului prizonierilor români – „Graiul liber” – apropiat, ca denumire, de „Graiul nou”, ziarul Direcţiei Politice de Front a Armatei Roşii.

De remarcat că, deşi dintre toţi ofiţerii prizonieri au răspuns iniţiativei comuniştilor români aflaţi în Rusia în proporţie de numai 15%, soldaţii s-au oferit în proporţie de 90%4. Procentul mare al soldaţilor care au răspuns solicitării s-ar putea explica printr-un nivel scăzut de cunoaştere şi conştientizare a legislaţiei militare româneşti în vigoare la acea dată, dar şi modului diferit, în comparaţie cu ofiţerii, de a se raporta la valoarea jurământului militar. Documentul pe care îl prezentăm în continuare arată că Divizia „Tudor Vladimirescu” fusese creată pe teritoriul URSS, ca structură militară a NKVD-ului sovietic şi că proporţia celor care au acceptat să se înroleze (ofiţeri şi soldaţi) în divizia creată din iniţiativa lui Stalin este relativ asemănătoare cu aceea pe care o oferă documentele româneşti de arhivă. Cei 856 de ofiţeri, de care aminteşte raportul înaintat de L. P. Beria liderului sovietic, la 7 februarie 1944, reprezintă aproximativ 9% din efectivul diviziei. Întrucât ofiţerii români din lagărele sovietice se dovediseră reticenţi la o astfel de iniţiativă (o chestiune de onoare şi demnitate, desigur, dar şi o problemă care intra sub incidenţa prevederilor Codului Justiţiei Militare), factorii de decizie politico-militară de la Moscova fuseseră nevoiţi să instruiască rapid 500 de sergenţi, la Şcoala militară din Riazani, pentru a-i transforma practic peste noapte în locotenenţi de infanterie, artilerie şi transmisiuni, în măsură să comande efectivele militare ale diviziei care urmau să fie aruncate în luptă în ofensiva din primăvara anului 1944.

Trădători sau patrioți?

La 4 februarie 1944, patriarhul Rusiei a hirotonisit trei preoţi dintre prizonierii români cu studii teologice, iar la 29 martie, printr-un ordin al Marelui Stat Major sovietic, s-a dispus plecarea diviziei pe front, în subordinea Frontului 2 Ucrainean. A doua zi, după ce au fost sfinţite drapelele de luptă, iar preoţii au dezlegat trupa de vechiul jurământ către rege, s-a depus un nou jurământ de credinţă. Un apel adresat comandanţilor de unităţi române semnat, printre alţii, de colonelul Mihai Maltopol şi locotenent-coloneii Nicolae Cambrea şi Iacob Teclu, cerea acestora să treacă de partea ruşilor5, să se predea partizanilor sovietici pentru a acţiona împreună cu ei6, faptă pedepsită cu moartea conform Codului justiţiei militare din 1939 (art. 501), prevederi care nu au putut fi puse în aplicare ca urmare a evoluţiei regimului politic după 1945. Articolele 498-499 ale aceluiaşi Cod precizau că vor fi pedepsiţi cu moartea cei care ridicau armele „contra României sau aliaţilor ei cu care luptă în comun” şi care „de bunăvoie sau cu intenţie culpabilă întreţin înţelegeri cu inamicul în scop de a favoriza întreprinderile sale sau a vătăma pe acelea ale armatei române”. Or, din aprilie 1944, Divizia „Tudor Vladimirescu” era deja pe front, pregătită să intre în luptă împotriva propriilor camarazi. Numai stabilizarea situaţiei frontului şi amânarea noii ofensive sovietice au făcut ca divizia să nu mai intre, pentru moment, în luptă. Actul de la 23 august 1944 a rezolvat o situaţie care ar fi putut avea consecinţe extrem de neplăcute.

S-a făcut adesea comparaţie între modul în care a fost creată Armata Naţională de Eliberare, comandată de generalul Platon Chirnoagă, sub controlul guvernului simist de la Viena, şi înfiinţarea, pe teritoriul URSS, a Diviziei „Tudor Vladimirescu”, Este o problemă care a stârnit, mai ales după 1989, destule controverse. Avem de-a face cu nişte trădători sau doar cu patrioţi care, odată căzuţi în prizonierat, percep cu totul altfel pe aceia care iau decizii politice la Bucureşti?

În fapt, argumentele ambelor părţi sunt similare. Cei care s-au înrolat în Armata Naţională de Eliberare apreciau actul de la 23 august 1944 ca fiind o trădare, iar pe rege şi guvernul instituit la Bucureşti prizonieri ai unei armate inamice, Armata Roşie. Pentru cei înrolaţi în Divizia „Tudor Vladimirescu”, „poporul român era robit de nemţi”, iar ei se angajau să lupte împotriva inamicului, Germania hitleristă. Însă în timp ce primii puteau părea consecvenţi cu decizia luată de statul român, prin generalul Ion Antonescu, într-un entuziasm general, la 22 iunie 1941, este mai dificil de înţeles când vor fi realizat prizonierii români din URSS că „poporul era robit de nemţi”, acei nemţi alături de care luptaseră până vor fi căzut în prizonierat. Însă atât în momentul creării Diviziei „Tudor Vladimirescu” (octombrie 1943), cât şi la data înfiinţării Armatei Naţionale de Eliberare (noiembrie 1944) era în vigoare Codul justiţiei militare de care am amintit. Aşadar, în octombrie 1943, inamicul României era URSS, deci prizonierii din Uniunea Sovietică erau trădători şi, deci, pasibili de pedeapsa cu moartea acceptând înrolarea într-o divizie de voluntari aflată sub comandă sovietică, după cum, în octombrie 1944, inamicul era Germania hitleristă, iar cei care au acceptat să facă parte din Armata Naţională de Eliberare erau, de asemenea, trădători, fiind pasibili de aceeaşi pedeapsă. Deşi ei ar fi trebuit judecaţi la fel, prin raportare la acelaşi act juridic, unii s-au dovedit a fi mai egali decât alţii numai datorită faptului că trăseseră „lozul câştigător”, prevederile Codului justiţiei militare (valabile indiferent de decizia politică) rămânând simple vorbe în vânt de vreme ce nu au putut fi puse în aplicare decât pentru unii, ca urmare a evoluţiei regimului politic după 6 martie 1945.

„Jur poporului meu robit de nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui. Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandanţilor mei şi să păstrez secretul militar. Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun: Germania hitleristă. Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Textul jurământului depus de militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu”, în URSS.

„Pentru reuşita muncii noastre în Armată”…

La 12 aprilie 1945 a fost creată o nouă divizie de voluntari români — „Horia, Cloşca şi Crişan” — al cărei aparat politic va fi condus tot de comunistul Dumitru Petrescu (acum cu grad de colonel), până la 31 august 1945, când, fiind mutat la Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, este înlocuit de colonelul Valter Roman7. Născut în 1913, la Oradea, de origine evreu ungur (numele său fiind Ernest Neulander), Valter Roman participase, ca voluntar, la războiul civil din Spania, unde a comandat divizionul „Ana Pauker”. Din 1939 se află în capitala Uniunii Sovietice unde lucrează la Radio Moscova, secţia română, care se afla sub controlul Kominternului. Din 1945, lucrează în aparatul politic al armatei, ca şef al Secţiei Propagandă şi, în martie 1947, într-o scrisoare adresată Anei Pauker, pretinde cooptarea lui în Secţia Militară a C.C. al P.C.R. în virtutea vechimii în partid şi a experienţei militare căpătate în Spania, dar şi ca urmare a cunoaşterii, spunea el, a instituţiei militare. „Crede-mă, dragă t. Ana – scrie Valter Roman – că în expunerea acestei propuneri n-am fost condus de nici un sentiment de ordin personal, ci am avut în vedere exclusiv reuşita muncii noastre în cadrele Armatei, unde m-aţi pus şi pe mine şi unde vreau să-mi fac datoria în mod conştient”8. În 1948, cu grad de general-maior, Valter Roman devine locţiitorul politic al şefului Marelui Stat Major şi şeful Comisiei de Coordonare şi Planficare a Publicaţiilor Militare editate de Ministerul Apărării Naţionale, pentru ca, în 1950, în contextul noilor epurări, să fie îndepărtat din armată.

Scopul aparatului politic al noii divizii de voluntari era motivat astfel: „S-a putut dovedi că roadele date de acest serviciu, atât în Armata Roşie şi mai cu seamă în Divizia 1 de voluntari «Tudor Vladimirescu», au fost din cele mai satisfăcătoare faţă de metodele de convingere ce se întrebuinţau în vechea armată românească”9. Prin Legea 320, din 26 aprilie 1945, conform articolului 1, a fost reintegrată în armata română „o parte din voluntarii români, ofiţeri, subofiţeri, maiştri şi submaiştri militari, precum şi gradele inferioare”10. Aceştia au constituit nucleul aparatului politic de educaţie, fiind trimişi pe front la unităţile Armatelor 1 şi 4, sub comanda generalului Victor Precup, apropiat comuniştilor din anii detenţiei de la Doftana (1934-1940). Cariera sinuoasă a generalului Victor Precup (1889-1958) începuse în anii agitaţiei carliste, contribuind, prin votul său, la achitarea lui Mihail Manoilescu, judecat în 1927 de Consiliul de Război, pentru scrisorile pe care le aducea din partea prinţului Carol principalilor lideri politici români11. Nemulţumit pentru felul în care Carol al II-lea îi apreciase rolul în actul restauraţiei, Precup a organizat, în 1934, cu ocazia Sărbătorilor de Paşti, un complot căruia urma să-i cadă victimă însuşi regele. Arestat, el a fost condamnat la 10 ani de recluziune şi degradat (era, la data aceea, locotenent-colonel)12. La Doftana, unde a fost închis, a fost contactat de comunişti, iar după eliberarea sa, la 11 septembrie 1940, a continuat să ţină legătura cu aceştia. La 12 aprilie 1945, regele Mihai l-a avansat la gradul de general de brigadă, fiind numit, în luna mai a aceluiaşi an, în fruntea Direcţiei Superioare pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă.

Ulterior, prin Legea 666, în august 1945, cele două divizii de voluntari români au fost reintegrate în compunerea armatei române, cu păstrarea denumirilor pe care le avuseseră13. De altfel, după 1948, când s-a analizat necesitatea stabilirii unei noi numerotaţii pentru marile unităţi şi unităţile militare româneşti, astfel încât aceasta „să nu mai aibă legătură cu trecutul”, şeful Direcţiei Organizare din aparatul politic al armatei, locotenent-colonelul Corneliu Mănescu, propunea ca „adăugirea de denumiri onorifice să se facă, deocamdată, numai la cele două Divizii de voluntari «Tudor Vladimirescu – Debreţin» şi «Horia, Cloşca şi Crişan»”14.

Comunicat special al lui L.P. Beria către I.V. Stalin cu privire la constituirea Diviziei I română de infanterie

7 februarie 1944

Nr. 160/b

Copie

Strict secret

Comitetul de Stat al Apărării

Tovarăşului Stalin

Hotărârea Comitetului de Stat al Apărării cu privire la constituirea — din efectivele prizonierilor de război — a Diviziei I română de infanterie a NKVD URSS a fost îndeplinită.

Divizia a fost constituită conform statului [de organizare al] unei divizii de puşcaşi a Armatei Roşii, al cărei efectiv este de 9562 de militari, din care: ofiţeri — 856, corpul de sergenţi — 4393 şi soldaţi — 4313.

Comandantul diviziei este locotenent-colonelul [Nicolae] Cambrea, iar şeful de stat major locotenent-colonelul [Iacob] Teclu.

La Şcoala militară din Riazani, au fost pregătiţi 500 de locotenenţi de infanterie, artilerie şi transmisiuni — proveniţi din efectivele corpului de sergenţi, prizonieri de război — pentru completarea cu ofiţeri.

Divizia a fost în întregime dotată cu armament şi cu diverse tipuri de bunuri, cu excepţia efectivelor de cai, a căror completare va fi încheiată la sfârşitul lui februarie.

Pregătirea de luptă a diviziei se va termina la 10 februarie a.c. Potrivit unei evaluări preliminare a Comandamentului militar al regiunii Moscova, divizia este bine pregătită.

Comisar al poporului pentru Afaceri Interne al URSS,

L. Beria

GA RF, fond 9401, opis 2, dosar 64, f. 91

(Sursa: Lubianka. Stalin i NKVD-NHGB-GUKP „Smerş“, 1939-mart 1946/Lubianka. Stalin şi NKVD-NHGB-GUKP „Smerş“, 1939-martie 1946, sub redacţia V.N. Haustov, V.P. Naumov, N.S. Plotnikova, Moscova, Mejdunarodnîi Fond „Demokratiia” – Ed. „Materik”, 2006, pp. 409-410.)

NOTE.

1. În Polonia aparatul politic s-a numit Direcţia Centrală Politică a Armatei (abrevierea poloneză era GZPW), în Cehoslovacia – Direcţia Superioară pentru Educaţie şi Cultură, în Ungaria – Direcţia Superioară pentru Educaţie, în Bulgaria – Direcţia Politică a Armatei, în România – Direcţia (mai apoi Inspectoratul General) pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă.

2.  „Desfiinţarea armatei în forma ei actuală şi crearea unei armate noi din diviziile «Tudor Vladimirescu» şi «Avram Iancu» ca şi din toţi ofiţerii care activează acum pe teritoriul sovietic”. Deşi nu avem certitudinea că acest plan a existat în realitate, punctele sale au fost îndeplinite pas cu pas. Planul este publicat de Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, Editura Iconica, 1993, p. 136. O discuţie privind planul de comunizare la Florin Şperlea, Comunizarea României, în „Sfera politicii”, nr. 37/1996, pp. 33-35.

3. Din secţie mai făceau parte şi căpitanii Dumitru Coliu şi Petre Borilă (din 1948 generali, ocupând două dintre cele mai importante funcţii în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, după ministru), ca locţiitori politici ai unor comandanţi de regimente. Sublocotenentul Ioan Rab va  deveni, de asemenea, general, şi va prelua, din 1950, Direcţia Cadrelor Armatei. AMR, fond microfilme, rola PII 4.2462, c. 637.

4. Arhivele Militare Române (în continuare se va cita AMR), fond microfilme, rola PII 4.2462, c. 630.

5. „Depuneţi armele!”, se adresau ei camarazilor români. „Predaţi-vă, deci, Armatei Roşii prin orice mijloc veţi crede mai nimerit!”.

6. AMR, fond microfilme, rola PII 4.2462, cc. 612-613.

7. AMR, fond microfilme, rola PII 4.2462, c. 22.

8. „Dosarele istoriei“, nr. 4/1996, p. 50.

9. AMR, fond microfilme, rola PII 4.2462, c. 51.

10. „Monitorul oficial“, nr. 96/26 aprilie 1945.

11. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. 1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, pp. 152-157.

12. Vezi, pe larg, biografia sa şi date despre complot la Cristian Troncotă, Cazul Precup, în „Magazin istoric“, nr. 12/1992, pp. 41-48.

13. „Monitorul oficial“, nr. 185/16 august 1945.

14. AMR, fond microfilme, rola P II 1.1673, c. 536.