Autor: Alexandru Ghişa.

În 1943, când al Doilea Război Mondial era încă în plină desfăşurare, Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Străine la Bucureşti (21 decembrie 1938 – 1 iunie 1940), apoi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Moscova (10 august 1940 – 22 iunie 1941), a luat parte la o dezbatere lansată de publicaţia “Journal du Genève” din Elveţia, pe tema crizei europene din acele vremuri. Diplomatul român aprecia şi el că la baza declanşării conflictului european au stat două pacte fatale: Acordul de la München (29-30 septembrie 1938), care a deschis poarta dezordinii pe continent, şi Acordul de la Moscova (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939), care a deschis porţile războiului. El exprima ideea că, în baza acestor acorduri, anumite mari puteri, prin excluderea altora, îşi arogau dreptul de a-şi atribui zone de influenţă şi spaţii vitale¹. Aceste aprecieri au fost exprimate în condiţiile în care Grigore Gafencu nu a avut cunoştinţă de Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.

Imaginea postbelică a alianței sovieto-fasciste

În anii imediat postbelici şi mai ales în lunga perioadă a războiului rece (1948-1989), percepţia preliminariilor războiului şi mai ales a alianţei sovieto-fasciste din prima fază a conflictului, a fost una văzută şi interpretată prin ochelarii învingătorilor. Atât istoriografia rusă, cât şi cea anglo-americană s-au ferit şi sunt încă reţinute în a-l asocia pe liderul comunist de la Kremlin, Iosif Visarionovici Stalin, cu dictatorul nazist de la Berlin, Adolf Hitler². Chiar dacă în Vest şi mai ales în Statele Unite ale Americii s-au mai făcut unele referiri la Pactul sovieto-german de neagresiune încă din 1948, când Departamentul de Stat a publicat documentele din arhivele germane capturate pentru a dezvălui cooperarea dintre comunişti şi nazişti³, în jurul Protocolului adiţional secret s-a purtat o polemică acerbă. Autorităţile sovietice şi istoriografia din fosta URSS au negat existenţa acestuia până în decembrie 1989⁴. Relevante pentru această orientare a istoriografiei sovietice sunt textele publicate la Chişinău, în 1974, de A.M. Lazarev, potrivit cărora Protocolul adiţional secret nu era decât „un document fals, ticluit de propaganda fascistă”, ajungând la concluzia că „în pact nu a fost nici un secret”⁵. Acelaşi autor a rămas consecvent în aprecieri chiar şi în iunie 1991, când susţinea că dezbaterea în jurul acelui „protocol” avea „un caracter vădit speculativ şi provocator”⁶.

După 1991, prevederile Protocolului adiţional, păstrate numai în Arhiva contelui Friedrich Werner von der Schulenburg, diplomat german, fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Germaniei la Moscova (1934-1941), au fost descoperite şi editate în Germania⁷. Când acestea au devenit publice, o serie de istorici, români şi străini, au calificat Pactul Ribbentrop-Molotov drept compromisul final care a dus la declanşarea războiului global cu data de 1 septembrie 1939, după numai opt zile de la semnare. Astfel, academicianul Florin Constantiniu, care a publicat aceste documente în limba română încă din 1991⁸, apreciază că liderul sovietic, I. V. Stalin, prin acceptarea alianţei cu Germania nazistă şi semnarea Acordului de la Moscova, a dat lumină verde planurilor de război ale lui Hitler⁹. De asemenea, în 2010, ambasadorul R.F. Germania la Bucureşti, Andreas von Mettenheim, considera Pactul Hitler – Stalin, cum este cunoscut Acordul de la Moscova în istoriografia germană, drept treapta decisivă care a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial¹⁰.

O certitudine: Pactul Hitler – Stalin

O certitudine există însă: Pactul Hitler – Stalin şi Protocolul adiţional secret al acestuia, în total dezacord cu dreptul internaţional, au prevăzut împărţirea sferelor de interes reciproc în cordonul de state situate între Germania şi fosta URSS, de la Marea Baltică la Marea Neagră, ceea ce se va numi pentru mult timp Europa de Est. Au fost afectate direct Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, Polonia şi România. Actul de la 23 august 1939 a surprins toată lumea politico-diplomatică, din Est şi din Vest, dar mai ales din spaţiul destinat a fi „cordonul sanitar” între Germania şi Rusia. Era normal ca trecerea din poziţii total opuse, despărţite de o adevărată baricadă politică şi ideologică – între fascism şi comunism, la relaţii de prietenie şi încredere între germani şi sovietici, să surprindă o lume europeană interbelică bombardată informaţional de câţiva ani buni de cele mai teribile aparate de propagandă, nazist, coordonat de la Berlin şi comunist, de sorginte bolşevică, dirijat de Moscova. Replierea propagandistică post – factum a fost teribilă. Propaganda germană a ajuns să demonstreze că Uniunea Sovietică era pe punctul de a evolua, graţie impulsului de energie şi realism a lui Stalin, către o nouă formă de socialism, impregnată de spirit naţional, care va apropia Rusia de celelalte state totalitare ale Europei. Chiar şi Hitler s-a lăsat atras de tentaţia de a-şi transpune pe plan internaţional formulele sociale cele mai îndrăzneţe şi mai revoluţionare, pentru a fi pe placul noului său partener sovietic¹¹. Fostul demnitar român, Grigore Gafencu, martor la aceste evenimente, aprecia că atât în cazul lui Stalin, cât şi a lui Hitler, „politicianul avea întâietate în defavoarea ideologului”, astfel că, oricare ar fi fost tulburarea provocată în lume de eroarea de gândire a celor care alunecaseră în comunism din oroare faţă de ideile fasciste sau căutaseră un refugiu în fascism împotriva pericolului bolşevic, opoziţia dintre cele două tendinţe nu putea împiedica interesele de stat ale Uniunii Sovietice şi ale Germaniei naziste să treacă peste pragurile doctrinare¹².

Derută în rândul partidelor comuniste

De cealaltă parte a fostei baricade, semnarea Pactului sovieto-german a provocat derută în rândul partidelor comuniste şi muncitoreşti membre ale Cominternului. Conducerile acestora s-au trezit în situaţia deloc comodă de a explica membrilor lor de partid că pericolul nu mai venea dinspre Germania fascistă, ci dinspre imperialismul anglo-francez, sfârşind prin a saluta semnarea pactului sovieto-german. Cominternul a devenit atunci un simplu instrument al intereselor de politică externă ale Uniunii Sovietice, iar Stalin se va pronunţa, în aprilie 1941, pentru desfiinţarea acestui organism în semn de prietenie faţă de Hitler¹³.

Un asemenea context politico-ideologic şi o situaţie internaţională total necorespunzătoare, găseşte România înconjurată de state cu obiective revizioniste declarate – URSS, Ungaria şi Bulgaria. Până la 23 august 1939, în concepţia guvernului român, Uniunea Sovietică era privită ca un aliat potenţial în cazul unui atac germano-ungar împotriva României. După această dată, URSS devine inamicul principal, devansând din acest punct de vedere Germania nazistă¹⁴. În acelaşi timp, la Moscova, comandanţii Armatei Roşii şi ai serviciilor de informaţii sovietice considerau România una dintre cele două ameninţări militare principale (alături de Polonia). România era, de asemenea, singura cale terestră dintre URSS, Bulgaria şi Balcanii puternic rusofili¹⁵.

În anii 1939 şi 1940, ani de război, s-au derulat conflicte sângeroase într-o perfectă înţelegere germano-sovietică. Pactul Hitler – Stalin s-a dovedit a fi pe deplin eficient în cazul Poloniei, atacată la 1 septembrie 1939 de Germania, iar la 17 septembrie 1939 invadată de Armata Roşie a URSS. Consecinţa acestei duble agresiuni a fost desfiinţarea Poloniei ca stat, ca subiect de drept internaţional. A fost cea de a IV-a  împărţire a Poloniei, de data aceasta între Germania şi Uniunea Sovietică. Şi pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, la 28 septembrie 1939, Guvernul Reichului german şi guvernul URSS mai semnează tot la Moscova un document, Tratatul germano – sovietic de frontieră şi prietenie, care stipulează expres dezmembrarea „fostului stat polonez” şi stabilesc „frontiera sferelor de interese ale celor două părţi”¹⁶, devenite, prin forţa împrejurărilor, state vecine şi de acum până în iunie 1941 şi „prietene”.

1940 presiune asupra României

În prima fază a războiului, mai precis de la 17 septembrie 1939 şi până la 22 iunie 1941, URSS a participat activ la război, alături de Germania. Numai rezistenţa extraordinară a Finlandei în „războiul de iarnă” a amânat pentru anul 1940 implementarea Tratatului germano-sovietic. Ocuparea Careliei finlandeze şi apoi invadarea statelor baltice – Estonia, Letonia, Lituania – de către Armata Roşie, cu acordul deplin al Germaniei naziste, care a obţinut succese pe Frontul de Vest, soldate cu ocuparea Danemarcei, Norvegiei, Olandei, Belgiei şi capitularea Franţei, determină acţiuni concertate asupra României.

România a fost supusă în vara anului 1940 unei presiuni extraordinare atât din partea Germaniei naziste, cât şi a Uniunii Sovietice comuniste. Ambele puteri erau în plină afirmare politică şi militară. Atât Berlinul, cât şi Moscova acţionau împotriva sistemului de tratate de la Versailles (1919-1920) şi priveau România întregită prin unirea teritoriilor româneşti ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, ca rezultat al acelui sistem pe care ele nu l-au acceptat. În consecinţă, nici la Berlin şi nici la Moscova România nu era bine văzută. Ambele capitale au încurajat politica revizionistă la adresa României a Ungariei şi a Bulgariei. În concepţia liderilor comunişti de la Kremlin problema Basarabiei şi cea a Transilvaniei erau privite în strânsă corelaţie. Politica dusă de Comintern, ca România să cedeze acele teritorii, împreună cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după „criza cehoslovacă” din 1938, când Moscova a început să-şi declare deschis sprijinul pentru politica iredentistă promovată de regentul Miklos Horthy în relaţia cu România¹⁷. În condiţiile în care sistemul de securitate colectivă construit în perioada interbelică – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – a falimentat, iar principalul garant al acestora, Franţa, a capitulat, România îşi vede periclitată însăşi existenţa sa ca stat, ca subiect de drept internaţional.

„În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”

Dacă Pactul Hitler – Stalin s-a dovedit pe deplin eficient şi clar în cazul Poloniei, care dispare de pe harta Europei, România se dovedeşte a fi o nucă mai greu de spart şi care nu putea fi împărţită echitabil între cei doi protagonişti. Astfel, în Protocolul adiţional secret, România face obiectul art. 3, formulat la modul cât se poate de general şi imprecis: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”¹⁸. Din această formulare rezultă că Basarabia nu era inclusă direct în sfera de influenţă sovietică, precum a fost cazul Finlandei, Letoniei, Estoniei şi Poloniei (parţial), semnatarii exprimându-şi numai „interesul” sau „dezinteresul”¹⁹. Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, prezent la Moscova la semnarea Tratatului de frontieră şi de prietenie germano-sovietic, la 28 septembrie 1939, când s-au făcut unele modificări la Protocolul adiţional secret (Germania a renunţat la Lituania în favoarea URSS, primind zona Lublin şi un teritoriu la est de Varşovia), a dorit să cunoască intenţiile Moscovei faţă de România. El a cerut lui Stalin să i se confirme ceea ce acesta afirmase la precedenta întâlnire – că URSS nu va acţiona deocamdată împotriva României, însă va abandona această atitudine dacă vreo intervenţie a Ungariei împotriva acestei ţări ar aduce modificări în Balcani. Rezultă de aici că URSS nu ar fi avut drept de iniţiativă în obţinerea unor cedări teritoriale din partea României²⁰.

La „problema Basarabiei” se adaugă drept compensație Bucovina

Problema Basarabiei este reluată în raporturile germano-sovietice la 23 iunie 1940, când Viaceslav M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afacerile Străine îl convoacă pe ambasadorul german, von Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă decizia guvernului sovietic în relaţiile cu România. Molotov a subliniat că Uniunea Sovietică ar fi dorit să rezolve problema Basarabiei pe cale paşnică, dar că România nu a răspuns la această ofertă. A menţionat că în procesul soluţionării problemei basarabene „este inclusă şi Bucovina, ca regiune populată cu ucraineni”, dar şi drept compensaţie că „România s-a folosit de ea (n.n. Basarabia) timp de 21 de ani”²¹. Drept răspuns la cele comunicate în relaţia cu România, ambasadorul german îşi manifestă dubla surprindere – odată pentru iniţiativa sovietică, în condiţiile în care el ştia că URSS îşi va anunţa pretenţiile asupra Basarabiei numai în cazul în care o terţă ţară (Ungaria, Bulgaria) va formula revendicări teritoriale şi va proceda la rezolvarea lor²², iar a doua pentru menţionarea Bucovinei, neexprimată atunci, dar raportată la  Berlin ca o primă discordanţă în aplicarea Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi timp, von Schulenburg şi-a manifestat îngrijorarea pentru punerea în aplicare imediată a proiectului sovietic, care „ar crea haos în România”, de unde Germania „are neapărată nevoie de petrol şi alte produse” şi a solicitat demnitarului sovietic o amânare a transpunerii în practică a deciziei guvernului, până la primirea unui răspuns de la Berlin²³. În raportul său către Ministerul Afacerilor Străine al Germaniei, von Schulenburg menţionează expres că revendicările sovietice „se extind şi asupra Bucovinei” şi faptul că „Guvernul sovietic încearcă deocamdată să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar este dispus să facă uz de forţă în cazul în care Guvernul român va respinge înţelegerea paşnică”²⁴.

Berlin: revendicarea Bucovinei constituie o noutate

În 48 de ore, ambasadorul Germaniei primeşte răspunsul Centralei de la Berlin,  pe care îl va face cunoscut lui Molotov în seara zile de 25 iunie 1940. În telegrama lui Joachim von Ribbentrop se menţionează la pct. 1 că „Germania este consecventă înţelegerilor de la Moscova. În consecinţă, ea nu manifestă nici un interes faţă de chestiunea Basarabiei. În acest teritoriu locuiesc aproximativ 100.000 de etnici germani. Natural că Germania este interesată de soarta acestor etnici germani şi aşteaptă ca viitorul lor să fie asigurat …”, iar Bucovina face obiectul pct. 2 cu următorul conţinut: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost în trecut o provincie a Coroanei austriece şi este puternic colonizată  (n.n. de germani). Ca urmare, Germania este de asemenea interesată în mod deosebit de soarta acestor etnici germani”.

Guvernul german recunoaşte pe deplin drepturile Uniunii Sovietice asupra Basarabiei şi oportunitatea punerii acestei probleme în faţa României”

Ribbentrop subliniază „interesele economice dintre cele mai mari” pe care Germania le are în România şi solicită să i se transmită lui Molotov interesul german „ca România să nu devină teatru de război”²⁵. Nota de convorbire întocmită la Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine după întâlnirea Molotov – von Schulenburg din 25 iunie 1940, consemnează laconic la pct. 1 „Guvernul german recunoaşte pe deplin drepturile Uniunii Sovietice asupra Basarabiei şi oportunitatea punerii acestei probleme în faţa României”, iar chestiunea Bucovinei este menţionată la pct. 3, astfel: „Problema Bucovinei este nouă şi Germania consideră că neridicarea acestei probleme ar facilita mult soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei”²⁶. Această formulare se datorează insistenţei cu care von Schulenburg a încercat, în cadrul audienţei, să demonstreze lipsa de temeinicie a argumentelor lui Molotov privind majoritatea etnică ucraineană în regiune şi susţinând că românii sunt majoritari.

Moscova limitează cererile la Nordul Bucovinei

Urmare a reacţiei stârnite la Berlin pe tema Bucovinei, Molotov îl convoacă din nou pe ambasadorul german în biroul său de la Moscova, în 26 iunie 1940, de data aceasta pentru a-i aduce la cunoştinţă că guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze cererile asupra părţii de Nord a Bucovinei împreună cu oraşul Cernăuţi”²⁷. În cadrul acestei audienţe, contele von Schulenburg i-a spus lui Molotov că „s-ar putea ajunge mult mai uşor la o soluţionare paşnică, în cazul în care guvernul sovietic ar înapoia tezaurul de aur al Băncii Naţionale a României, tezaur care a fost evacuat pentru păstrare la Moscova în cursul Primului Război Mondial”, raportând la Berlin şi răspunsul primit de la demnitarul sovietic – „aceasta se exclude total, deoarece România a exploatat un timp destul de îndelungat Basarabia”²⁸.

S-ar putea ajunge mult mai uşor la o soluţionare paşnică (în chestiunea Bucovinei, n.n.) în cazul în care guvernul sovietic ar înapoia tezaurul de aur al Băncii Naţionale a României, tezaur care a fost evacuat pentru păstrare la Moscova în cursul Primului Război Mondial.

Contele von Schulenburg către Molotov

Aceasta se exclude total, deoarece România a exploatat un timp destul de îndelungat Basarabia.

Molotov către contele von Schulenburg

De menţionat că Ribbentrop, în memoriile sale, se referă la reacţia lui Adolf Hitler faţă de pretenţiile sovietice asupra Bucovinei: „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas a lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”²⁹. 

Bazându-se pe precedentul războiului cu Finlanda, în care Germania nu a intervenit, dovedindu-se loială colaborării cu URSS, aceasta din urmă lansează României un ultimatum pentru cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei³⁰. Izolată politic şi militar, separată de puterile garante – Anglia şi Franţa – şi la sfatul expres al guvernului german de a primi ”condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”³¹, România acceptă condiţiile de evacuare dispuse de Moscova³².

NOTE

1. Grigore Gafencu, Preliminariile războiului din răsărit. De la Acordul de la Moscova(21 august 1939) până la ostilităţile cu Rusia(22 iunie 1941), ediţie în limba română de Laurenţiu Constantiniu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 567.

2. Florin Constantiniu, 9 mai 1945: Nimic de sărbătorit!, în revista „Istorie şi civilizaţie”, Anul II, nr. 8/mai 2010, p.3.

3. Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, Washington D.C., 1948.

4. Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 56.

5. Ion Şişcanu, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 11 (fiind citată lucrarea A.M. Lazarev, Moldovscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabschii vopros, Chişhinev, 1974).

6. Idem (este citat articolul lui A.M. Lazarev, Pact Molotova-Ribbentropa i Bassarabia, publicat în „Sovetscaia Moldavia”, la 8 iunie 1991).

7. Ingeborg Fleischauer, Der deutch-sowjetische Grenzund Freundschaftsvertrag vom 28 September 1939. Die deutsche Aufzeichnungen über die Verhandlungen zwischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moskau, „Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte”, 39, 1991, 3 Heft, pp. 447-470.

8. Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.

9. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, p. 355.

10. Andreas von Mettenheim, De pe pământ german poate emana doar pacea, în Magazin Istoric, nr. 1(514), ianuarie 2010, p. 6-7.

11. Grigore Gafencu, op. cit., p. 331.

12. Ibidem, p. 330.

13. Vasile Buga, Poziţia Cominternului şi Pactul Ribbentrop-Molotov, în Arhivele Totalitarismului, editată de Academia Română – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, nr. 3-4/2010, p. 167.

14. Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 229.

15. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni …Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 38-39.

16. Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin …, p. 117-118 (este publicat integral textul Tratatului).

17. Larry L. Watts, op. cit., p. 121.

18. Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin …, p. 110.

19. Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei (28 iunie-3 iulie 1940). Invazia şi anexarea nordului Bucovinei de către URSS, Editura Institutului Bucovina-asarabia, Rădăuţi-Bucovina, 2001, p. 33.

20. Ibidem, p. 34.

21. Relaţiile româno-sovietice.Documente, vol. II(1935-1941), Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, Bucureşti, doc. 160, p. 314-319.

22. Idem.

23. Idem.

24. Vitalie Văratic, op. cit., doc. nr. 2, p. 180-181 (preluat din Akten zur Deutschen Ausvärtigen Politik 1918-1945, serie D, Band X, P. Keppler Verlag K G. Frankfurt am Main, 1963, p. 3-4).

25. Ibidem, doc. nr. 4, p. 183-185.

26. Relaţiile româno-sovietice.Documente, vol. II …, doc. 161, p. 320-323.

27. Vitalie Văratic, op. cit., doc. 8, p. 195-196.

28. Idem.

29. Ibidem, doc. 56, p. 253-254.

30. Relaţiile româno-sovietice.Documente, vol. II …, doc. 163, p. 324-331.

31. Ibidem, doc. 164, p. 331-332.

32. Ibidem, doc. 173, p. 348-349.