„Istoria” aparatului de ras - Istorie&Civilizatie

În timpurile preistorice erau folosite pe post de lamă de ras: cochiliile de scoici, dinţii de rechin, cremenea. Instrumente folosite la bărbierit au fost identificate şi la numeroase culturi din epoca bronzului. Erau confecţionate din bronz sau obsidian, aveau în general formă ovală şi întrebuinţări multiple, putând funcţiona şi pe post de cuţit sau vârf de săgeată. În Egipt au fost descoperite chiar lame făcute din aur şi cupru datând din mileniul IV î.H.

Lama de ras în Roma antică

Titus Livius susţine că în Roma antică, lama de ras a fost introdusă în secolul VI î.H. de legendarul rege Lucius Tarquinius Priscus. În secolul V î.H., patricienii romani aveau servitori care îi bărbiereau, în timp ce restul cetăţenilor îşi începeau ziua mergând la bărbier. Aparatul pe care îl folosea acesta se numea „novacila”, era făcut din fier, fiind prevăzut cu un mâner lung, din os, fildeş, lemn sau abanos. În secolul IV î.H., Publicus Ticinius Maenas, un grec bogat, a dus bărbieri profesionişti din Sicilia, la Roma. Scipio Africanul, învingătorul lui Hanibal, era un împătimit al „obrazului fin” şi se bărbierea de tei ori pe zi. S-a dezvoltat chiar un ritual al „primului bărbierit” la tinerii romani. La mijlocul secolului I î.H., Cezar relata că „britonii îşi bărbieresc toate părţile corpului, cu excepţia capului şi a buzei superioare”. Împăratul Hadrian era un adept al bărbii (ca să-şi ascundă cicatricile, după cum spune Plutarh), el fiind primul dintre cezari reprezentat cu barbă. Moda bărbieritului a pierdut teren în următoarea perioadă, abia în timpul lui Constantin cel Mare, împăraţii fiind din nou reprezentaţi fără barbă.

*Aparat de ras, din bronz, în Roma Antică.*

Grecii s-au lăsat mai greu seduşi de obiceiul bărbieritului. Ei preferau să nu se radă de tot, alegând în schimb să-şi modeleze barba. La spartani, bărbieritul era chiar o formă de umilire a laşilor, cărora li se rădea un singur obraz. În timpul lui Alexandru Macedon obiceiul s-a răspândit, întrucât acesta le-a cerut soldaţilor să se radă, el afirmând că astfel ei vor scăpa de pericolul de a fi apucaţi de barbă de către duşmani în timpul luptei. A existat o categorie de oameni care au refuzat să se radă: filozofii, care vedeau în barbă semnul distinctiv al „castei” lor. A apărut cu această ocazie şi expresia: „barba nu-l face pe filozof”.

Biserica şi bărbieritul

Mai ales după schisma din 1054, biserica catolică a impus ca reprezentanţii săi să se bărbierească, pentru a se deosebi nu numai de ortodocşi, ci şi de evrei sau musulmani.

Se spune că victoria lui Wilhelm de Normandia din 1066 de la Hastings, s-a datorat… lamei de ras. Pentru că spionii saxoni au confundat soldaţii inamici, care erau bărbieriţi, cu călugări catolici. În 1086, arhiepiscopul de Rouen a interzis purtatul bărbii printr-un edict. Erau exceptaţi cei care participau la cruciade şi pelerinii spre locurile sfinte.

Prin secolul XVI, barba a revenit în forţă (mai ales în ţările protestante, ca o reacţie împotriva catolicismului).

Aztecii se bărbiereau folosind lame făcute din obsidian vulcanic.

În Europa medievală, femeile aveau obiceiul de a-şi rade sprâncenele şi chiar o parte a părului pentru a da senzaţia unei frunţi mai înalte. Chiar regina Elisabeta I a Angliei era adepta acestei mode. Petru cel Mare a dus o adevărată luptă împotriva bărbilor şi i-a obligat pe boieri să-şi tundă sau să-şi radă bărbile lor lungi. Cei care refuzau să se supună erau obligaţi să plătească o taxă anuală în valoare de 100 de ruble. În secolul XVIII, mai ales în Franţa, femeile îşi rădeau capul complet pentru a putea purta complicatele peruci.

„Arta de a învăţa cum să ne bărbierim”

În 1770, bărbierul francez Jean Jacques Perret a scris un tratat intitulat „Arta de a învăţa cum să ne bărbierim” („La Pogonotomie”), în care dădea sfaturi bărbaţilor despre cum să realizeze această activitate în cele mai bune condiţii. Se crede că în cartea lui a apărut prima dată ideea aparatului de ras „sigur”, care să preîntâmpine tăierea în profunzime a pielii (lama era prevăzută cu o apărătoare de lemn de-a lungul ei).

*Lama de ras „sigură” în viziunea lui Jean Jacques Perret.*

Aparatele „sigure” au apărut în Anglia în jurul anilor 1820; fraţii Kampfe au patentat un astfel de aparat în SUA, în 1880 („lama este susţinută de un suport şi este prăvăzută cu un sistem de protecţie care să nu permită ascuţişului să intre adândc în piele”).

Benjamin Huntsman a creat primul brici cu lamă de oţel pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Primul brici modern care avea şi mâner decorat, a apărut tot în Anglia, la Sheffield (celebrul oţel de Sheffield este încă folosit). În mod ciudat, ustensila a cunoscut mai întâi succesul în Franţa şi apoi în Anglia.

În 1847, inventatorul William Henson a creat primul aparat de ras la care lama era pusă perpendicular pe mâner, fapt ce avea să schimbe radical modul în care se făcea operaţiunea.

În secolul XIX, în afară de Sheffield, a apărut un alt centru care producea oţel pentru lame de de ras, la Solingen în Germania.

În secolele XVIII – XIX, cei bogaţi aveau servitori care îi bărbiereau; rasul zilnic nu era un obicei curent în secolul XIX, acest lucru impunându-se în secolul al XX-lea.

Briciul a început să piardă din popularitate în momentul apariţiei aparatului de ras Gillette, ce avea două caracteristici: oferea o siguranţă deosebită şi era prevăzut cu lamă cu două tăişuri care se putea înlocui. Briciurile erau folosite mai ales de bărbieri şi după ce tot mai multi bărbaţi au început să se radă singuri, cererea pentru acestea a scăzut.

În jurul anului 1960 au început să se producă lamele din inox, care puteau fi folosite de mai multe ori. Apoi au apărut aparatele de unică folosinţă (sau folosinţă redusă), cu mai multe rânduri de lame, cu capete detaşabile etc.

În anii 30 au apărut şi aparatele electrice de ras.