Autor: acad. Florin Constantiniu.

Scriu aceste rânduri sub impresia filmului atât de cutremurător a lui Andrzej Wajda – Pădurea Katyn – despre masacrarea prizonierilor polonezi de către sovietici, în apropiere de Smolensk. Sunt cărţi, filme, emisiuni tv etc. care dau corp unor gânduri sau sentimente aflate într-o stare difuză în conştiinţă. Lucruri la care te-ai gândit îndelung, capătă dintr-odată o limpezire, un riguros contur ideatic, sub impactul unei stări de moment. Aşa ceva s-a întâmplat şi cu mine, după ce am văzut la televizor filmul regizorului polonez.

De mult timp, ca istoric îmi dădusem seama că al Doilea Război Mondial continuă să fie văzut prin ochelarii învingătorilor. Am scris şi am spus la diverse dezbateri despre războiul dintre 1939-1945, că suntem prizonierii viziunii biruitorilor, care au depus toate eforturile pentru a se prezenta – reluând formula lui Herodot despre geţi – drept „cei mai viteji şi cei mai drepţi”. Strania alianţă dintre cele două mari democraţii occidentale – Marea Britanie şi SUA – şi Uniunea Sovietică, strânsa colaborare dintre Churchill, Roosevelt şi Stalin pun sub semnul întrebării ataşamentul primilor doi faţă de principiile Cartei Atlanticului, în numele cărora susţineau că duc războiul. Voiau, într-adevăr, Churchill şi Roosevelt ca popoarele să fie libere în a-şi decide soarta? Cum se împăca o astfel de afirmaţie cu alianţa care-i făcea partenerii unui regim – cel sovietic – la fel de odios ca şi cel nazist?

Churchill şi Roosevelt au sfârşit prin a ceda în faţa exigenţelor lui Stalin, hotărât să creeze un mare brâu protector al frontierelor sovietice. Acordul de procentaj Churchill-Stalin, din octombrie 1944, a fost o înţelegere care nu se deosebea, în esenţa ei cinică, de Pactul Molotov-Ribbentrop.

Cel de-al Doilea Război Mondial nu a însemnat – aşa cum se pretinde – o bătălie între bine şi rău, o confruntare între libertate şi opresiune, ci competiţia dintre două bande de răufăcători. În august 1941, Goebbels scria în jurnalul său personal: „O investigaţie la ambasadele sovietice din Paris şi Berlin a scos la iveală surprinzătoare arme de teroare. Aceste ambasade sovietice sunt, în fapt, refugii de criminali. Este inevitabil. Dacă o bandă de criminali ajunge la putere, ea va folosi mijloace criminale pentru a-şi desfăşura politica. Este bine că se termină cu bolşevismul, odată pentru totdeauna, prin campania noastră din Est. La urma urmei, pe termen lung, nu era loc pentru noi doi în Europa” (David Irving, Hitler’s War, New York, The Viking Press, 1977, p 210). Liderul nazist, prin formularea sa, exprima, cu sau fără voie, realitatea marelui conflict: lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill şi Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru ţările baltice şi cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit.

Editorial publicat în revista „Istorie și civilizație”, mai 2010.