Autor: Florin ŞPERLEA.
Anul 1947 a reprezentat punctul final al iluziilor că România ar putea reveni la democraţie, la alegeri libere şi o viaţă politică pluripartită, axată pe libertatea de exprimare. În linii generale, momentele-cheie ale acestei evoluţii sunt: arestările şi represiunile care încep îndată după semnarea Tratatului de pace (februarie 1947), întrucât semnăturile marilor puteri — Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa — presupuneau o nouă recunoaştere a guvernului „remaniat” în baza rezultatelor oficiale ale alegerilor falsificate din noiembrie 1946; dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc şi arestarea liderilor săi, precum şi dispariţia, de pe scena politică românească, a Partidului Naţional Liberal (Brătianu) şi a Partidului Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu); eliminarea Partidului Naţional Liberal — Gheorghe Tătărescu; abdicarea forţată a regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare (30 decembrie 1947).
Un proiect cât o revoluţie
La 13 martie 1947, Burton Berry, reprezentantul SUA în România, îi adresează o telegramă secretarului de stat al SUA, George C. Marshall, în care îi raportează despre o întrevedere pe care a avut-o cu Iuliu Maniu, care i-ar fi spus despre intenţia sa de a răsturna „guvernul minoritar dictatorial” — guvernul Petru Groza —, graţie concursului oferit de trei factori: poporul român, regele şi marile puteri. Dacă în privinţa primilor doi factori, Iuliu Maniu avea o imagine corectă şi ştia măsura în care ar putea miza pe un sprijin concret, în ceea ce priveşte marile puteri el aştepta un semnal care să ateste că acestea doresc să sprijine o asemenea acţiune care, atrăgea atenţia liderul ţărănist, ar putea provoca „vărsări de sânge”. În aceeaşi zi, liderii PNŢ (Iuliu Maniu), PNL (C.I.C. Brătianu) şi PSDI (Constantin Titel Petrescu) au semnat un memoriu către secretarul de stat al SUA, în care cereau Statelor Unite să intervină cu hotărâre pentru restabilirea libertăţilor publice, pentru respectarea drepturilor omului, a siguranţei proprietăţii şi persoanelor. Răspunsul primit, la 19 martie 1947, din partea Departamentului de Stat al SUA nu a fost deloc încurajator pentru acţiunea preconizată de Iuliu Maniu: „Guvernul Statelor Unite nu poate sprijini sau susţine o încercare de răsturnare, prin violenţă (a guvernului Groza, n.n.), cu consecinţele probabile de rigoare penrtu poporul român”.
Iuliu Maniu. 
Burton Berry, reprezentantul SUA în România.
Una dintre preocupările principale ale comuniştilor români care, din martie 1945, au controlat activitatea guvernului, a fost o „curăţare” a administraţiei sub pretextul îmlăturării acelora care colaboraseră sau participaseră la îndeplinirea deciziilor regimului antonescian. Armata, alături de alte structuri, a fost vizată pentru epurare încă din septembrie 1944, prin crearea cadrului legislativ adecvat. Acestuia i s-au adăugat un foarte eficient control asupra serviciilor de informaţii militare (Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major şi Serviciul de Informaţii al Inspectoratului General pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă — aparatul politic introdus în armată, după modelul sovietic, în 1945) şi asupra mijloacelor de comunicare în interiorul instituţiei militare, prin intermediul aparatului politic, utilizat, adesea, mai ales în anul 1946, cu prilejul alegerilor falsificate, şi ca instrument de propagandă al Partidului Comunist în rândurile comunităţilor rurale.
Anul 1947 aduce un interes sporit al structurilor de informaţii militare pentru viaţa partidelor „istorice” şi numite, în sintezele informative întocmite, „reacţionare”. Notele informative relatează despre majoritatea întrunirilor politicienilor liberali şi ţărănişti — inclusiv convorbirile telefonice — ceea ce implica, pentru vremea aceea, oameni de încredere ai comuniştilor care aveau acces la informaţii (apreciate, adesea, din punct de vedere al valorii, ca fiind „sigure”) la cele mai importante niveluri ierarhice ale partidelor istorice. Serviciul de Informaţii al aparatului politic era la curent cu situaţia financiară dificilă a ziarului „Liberalul”, organul de presă al PNL, ştia detalii importante despre culisele deciziilor liberalilor tătărescieni, după cum serviciile de informaţii ale aparatului politic de la diferite eşaloane erau implicate constant în urmărirea militarilor activi sau în rezervă ori în cadrul disponibil, fie membri, fie simpatizanţi ai PNL Tătărescu sau Brătianu, care realizau manifeste împotriva guvernului Groza sau colaborau la publicaţii locale cu articole scrise în acelaşi spirit. Biroul Informaţii al aparatului politic al Diviziei 18 Infanterie, de pildă, informa, în septembrie 1947, că nu fuseseră identificaţi toţi colaboratorii unei reviste locale din Carei, al cărei director era un membru al PNL-Tătărescu, dar că verificările vor continua. De altfel, este interesant de urmărit, în limbajul sintezelor întocmite, asocierea permanentă între termenii „simpatizant” sau „membru PNL” şi acela de „reacţionar” — în mare vogă la vremea aceea, cu toate conotaţiile sale negative implicite.
Tot o chestiune de limbaj, care relevă o pervertire ideologică rapidă şi eficientă a unui tânăr ofiţer, cu formule-standard învăţate pe de rost la şedinţele aparatului politic, este de semnalat într-un raport întocmit de sublocotenentul Ilie Stanca, la 3 martie 1947, în care relatează Serviciului de Informaţii al aparatului politic discuţia pe care a avut-o, în Berăria „Gambrinus”, cu secretarul PNL-Tătărescu, potrivit căreia liderul liberal viza crearea unui nou partid şi scoaterea ruşilor din ţară (!). „Din totul — spunea sublocotenentul — reieşea că secretarul partidului Tătărescu se găseşte într-o poziţie politică de înşelare a celor din jur. El este, în realitate, duşmanul prieteniei româno-sovietice, el este adeptul planului Churchill [de „federalizare a Europei”, aşa cum i se explicase lui, probabil, la lecţiile de îndoctrinare politică, n.n.] şi întreprinde paşi pentru formarea unui partid care, în realitate, va urmări scopuri reacţionare”.
Comuniştii supraveghează „tovarăşii de drum”
Interesul serviciilor de informaţii militare se îndreaptă, în prima jumătate a anului 1947, dar mai ales după aceea, în egală măsură, asupra PNL-Brătianu şi PNL-Tătărescu. Dar dacă în cazul liberalilor din jurul lui C.I.C. Brătianu pare firesc demersul ofiţerilor de informaţii, nu acelaşi lucru se poate spune despre liberalii tătărescieni. Nu era, oare, Gheorghe Tătărescu entuziastul „tovarăş de drum” al comuniştilor?
Gheorghe Tătărescu. 
Constantin I.C. Brătianu.
Când, în martie 1945, emisarul sovietic A. I. Vâşinski impusese un guvern „de largă concentare democratică” — aşa cum se autointitula guvernul Petru Groza — din care nu făcea parte nici un reprezentant al vreunui partid democratic, el avusese grijă ca imaginea executivului să fie „cosmetizată” prin numirea, ca vicepreşedinte şi ministru de Externe, a lui Gheorghe Tătărescu, un politician liberal ce îşi întemeiase propriul partid la 15 decembrie 1944, dar care, compromis în guvernările anterioare anului 1940, era mai uşor de şantajat şi de manipulat. Încă din şedinţa Consiliului Frontului Naţional Democrat, din 31 ianuarie 1945, Vasile Luca amintea celor prezenţi beneficiile cooperării cu Gheorghe Tătărescu, dar şi lungimea „lanţului” cu care acesta urma să fie ţinut în frâu: „Noi trebuie să fim puţin mai diplomaţi şi să mai turnăm puţină culoare în guvernul [pe] care îl facem. Aceasta nu însemană că noi vom renunţa la vreunul din principiile noastre de luptă sau din ceea ce trebuie să realizăm. (…) Avem o grupare Tătărescu şi o altă grupare, hai să nu spunem a lui Tătărescu personal, ci a unei figuri cunoscute, acceptabile, liniştitoare pentru burghezia românească în momentul de faţă. Nu uitaţi că după platforma noastră, acţiunea FND a început să scadă. Şi atunci luăm o figură liniştitoare şi dovedim că în afecţiunea noastră vrem să fim loiali cu Regele şi vrem să lucrăm. (…) Noi nu trebuie să ne speriem de ceea ce a fost Tătărescu. Toţi ştim cine a fost. (…) Şi linia lui Tătărescu o putem combate mâine. Îl putem şi aresta dacă încearcă să danseze în altă parte”. „Tovarăşii de drum ai bolşevicilor — observa, ironic, Belu Zilber — fuseseră social revoluţionarii de stânga, care presăraseră Siberia cu eroii lor. Tovarăşul nostru de drum a fost Gheorghe Tătărescu, care presărase Tatar-Bunarul cu 3.000 de bolşevici”[1].
Dar „tovarăşul de drum” din anii 1945-1946 îşi radicalizează discursul, Gheorghe Tătărescu fiind, în 1947 — mult prea târziu, este adevărat — un tot mai incomod opozant al comuniştilor înstăpâniţi la putere. În aprilie 1947, PNL-Tătărescu se opune adoptării Legii pentru Organizarea Ministerului Industriei şi Comerţului şi anunţă public o posibilă desolidarizare dacă „deosebirile de vederi” existente se vor accentua pe măsura aplicării legii. La 24 mai 1947 — la numai patru zile de la memoriul adresat de C.I.C. Brătianu regelui Mihai I, în care liderul liberal îi cerea monarhului să ia atitudine faţă de măsurile antidemocratice promovate de guvernul Groza împotriva opoziţiei, Gheorghe Tătărescu face un aspru rechizitoriu guvernului din care face parte într-un memoriu destinat propriilor colegi de cabinet, dar şi guvernelor american şi britanic. De aici şi până la excluderea sa şi a miniştrilor liberali din guvern, la 5 noiembrie 1947, nu va mai fi decât un pas.
Acţiunea celor două partide liberale, prin liderii lor, are consecinţe imediate la nivelul armatei. Structurile teritoriale ale serviciilor de informaţii militare sunt obligate, în luna mai 1947, să trimită detalii despre toţi ofiţerii, subofiţerii şi maiştrii militari — fie că sunt în activitate, fie că sunt în rezervă ori în cadrul disponibil — despre care se ştie că sunt membri sau simpatizanţi al PNL-Brătianu sau PNL-Tătărescu. Unele note informative ataşează estimări, în procente, şi în privinţa atitudinii politice a militarilor în termen. De pildă, la Tutova, se estima că peste 4% dintre soldaţi ar simpatiza cu liberalii. Localul PNL-Brătianu din Craiova era intens supravegheat, toate discuţiile purtate în sediu fiind rapid consemnate în notele informative înaintate la centru. O preocupare specială pentru organizaţiile PNL-Brătianu exista în judeţul Timiş-Torontal pentru că acestea desfăşurau — se spunea într-o notă informativă a Corpului IV Armată — „o vie activitate”, multe dintre manifestele împrăştiate, mai ales în zonele rurale, fiind concepute de liberali. Documentul preciza că se luaseră măsuri ca aceste manifeste să nu pătrundă în unităţi, deşi mulţi ofiţeri, în Lugoj, semnalaseră aparatului politic că în cutiile lor poştale găsiseră un manifest al „Mişcării Naţionale Române” care îi îndemna să se opună guvernului Groza şi ocupanţilor sovietici.
Vasile Luca. 
Generalul Mihail Lascăr.
Generalul Lascăr oferă pretexte
Tot armatei i-a revenit, prin ministrul de Război, generalul Mihail Lascăr, manipulat de comunişti, sarcina găsirii pretextului pentru iniţierea unui proces în care urmau să fie implicaţi liderii marcanţi ai PNL-Brătianu. Generalul Lascăr descoperise, abia în toamna anului 1947, că partidul lui C.I.C. Brătianu, căruia îi fuseseră încredinţate, la 30 august 1944, prin proces-verbal, 100 de pistoale automate de fabricaţie germană (calibru 7,65 mm), nu numai că nu le restituise, dar că acestea ar fi fost întrebuinţate — după cum scria „Scânteia”, organul de presă al Partidului Comunist, la 20 octombrie 1947 — cu ocazia „manifestărilor huliganice şi antidemocratice, din ziua de 8 noiembrie 1945, de PNL-Brătianu, care a folosit aceste pistoale pentru a trage în populaţia paşnică”. Acuzaţii fără nici un temei, desigur, dar menite să elimine PNL din viaţa politică, în strânsă conexiune cu „ofensiva” pseudo-juridică împotriva PSDI (Titel Petrescu) — cercetat de Tribunalul Militar pentru „răspândirea de manifeste subversive, propagandă antidemocratică şi antisovietică” — şi a PNŢ, ca protagonist al unui amplu spectacol de denigrare, sub forma unui proces public, pus la cale de comunişti în urma înscenării de la Tămădău.
Actul final al dramelor anului 1947 a fost reprezentat de mesajul Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, în care „cetăţenii şi cetăţenele” (adresare care înlocuia, în mesajele regale tradiţionale, pe aceea de „Români”) erau informaţi că poporul român îşi dobândise „libertatea de a-şi da forma de stat cea mai potrivită cu aspiraţiile sale fireşti: Republica Populară”. Nici o piedică, se aprecia în acelaşi mesaj, nu mai stătea în calea „dezvoltării democraţiei populare”. Prima afirmaţie nu era decât o minciună, pentru că poporul român nu fusese consultat cu privire la forma de stat, în timp ce a doua afirmaţie corespundea realităţii prin aceea că, într-adevăr, nimic nu mai putea opri, din acel moment, tăvălugul comunizării depline a României, după modelul sovietic.
[1] În septembrie 1924, la Tatar-Bunar, agenţii Kominternului au încercat să proclame o „Republică Sovietică“ în Basarabia. Intervenţia energică a forţelor de ordine române a pus capăt acestui plan. Gheorghe Tătărescu era, la acea dată, subsecretar de stat în Ministerul de Interne. De altfel, în documentele anchetei la care a fost supus după arestarea sa, în 1950, Tătărescu era denumit, codificat, chiar Tatar-Bunar.