Autor: Alexandru Ghişa.

Cedarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa a surprins Budapesta, dar a şi încurajat-o să acţioneze ofensiv în revendicarea Transilvaniei. În acele momente, atât Ungaria, cât şi România se orientează spre Germania – prima pentru a câştiga, cealaltă pentru a se salva. Ambele erau deja în sfera de influenţă germană. La Bucureşti, regele Carol al II-lea vede în apropierea de Germania ultima carte pentru a obţine protecţie, salvarea tronului şi a ceea ce se mai putea salva din teritoriul României. Astfel, la 1 iulie 1940, România renunţă la garanţiile anglo-franceze, iar după zece zile se retrage oficial din Liga Naţiunilor. Răspunsul lui Hitler, la aceste demersuri, repetă soluţia din criza basarabeană: regele României este sfătuit să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale şi să procedeze la cedarea anumitor teritorii. Carol al II-lea se declară de acord, în principiu, cu începerea tratativelor directe cu Ungaria, în problema Transilvaniei şi cu Bulgaria, legat de Cadrilater, dar integrate într-un sistem regional de tratate, bazate pe principiul etnic şi prin schimburi de populaţie.

• 

• 

Tratativele propriu-zise româno-ungare au început la Turnu Severin şi s-au derulat în trei runde de convorbiri (în 16, 19 şi 24 august¹). În baza principiilor enunţate mai sus, poziţiile au fost de la început ireconciliabile. Pasul următor a fost intervenţia Germaniei, secondată de Italia, ca mediatori, dar fără a se mai apela la Uniunea Sovietică. Germania era legată de URSS prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care prevedea expres, la art. 3, obligaţia de a se consulta în probleme de interes comun, iar ambele ţări vizate – România şi Ungaria, aveau frontieră comună cu URSS.

Soluţia arbitrajului şi noua frontieră româno-ungară au fost hotărâte de Adolf Hitler, iar scenariul a fost conceput de von Ribbentrop pentru zilele de 29 şi 30 august 1940. Convocaţi la Viena, reprezentanţii Ungariei şi României au fost puşi în faţa unei hotărâri deja luate pentru ţările lor. În urma arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940, România a pierdut ceea ce se va numi Transilvania de Nord, respectiv 43 492 km. pătraţi din teritoriul, parţial sau total, a 14 judeţe cu o populaţie de peste 2 600 000 locuitori, din care majoritatea o constituiau românii².

Dictatul de la Viena satisfăcea interesele Reich-ului

Soluţia aleasă de Hitler în diferendul româno-ungar a fost, în primul rând, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale Reich-ului, precum şi subordonarea politică a celor două state. Cu toate aşteptările arbitrilor, raporturile româno-ungare nu s-au îmbunătăţit, ci s-au acutizat mai mult în perioada ce a urmat. Această „afacere sumbră”, cum avea să caracterizeze arbitrajul de la Viena Grigore Gafencu, a declanşat în ambele ţări pasiuni şi resentimente. Din acel moment Germania şi-a asumat rolul de stăpân necontestat al destinelor României şi Ungariei, prin care şi-a asigurat marşul ei spre sud, în Balcani, pe care voia să-l parcurgă de una singură³. Acordarea de către Axă, mai precis de către Germania, de garanţii teritoriale României, acest „premiu de consolare” pentru o ţară atât de crunt amputată, îl face pe Grigore Gafencu să aprecieze că de la linia Prutului şi Dunărea de Jos, unde s-a oprit Uniunea Sovietică, începe zona de influenţă germană, în care nicio altă influenţă străină nu mai era tolerată⁴.  

În opinia oamenilor politici români, Nicolae Iorga şi Iuliu Maniu, Transilvania de Nord a fost pierdută în momentul când Uniunea Sovietică a intrat în Basarabia⁵. Asocierea URSS este corectă. În virtutea Pactului Hitler – Stalin, marele absent de la Viena a fost URSS. De remarcat că atunci când şeful reprezentanţei diplomatice a Reich-ului la Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg, se prezintă la comisarul poporului pentru afacerile străine, Viaceslav M. Molotov, pentru a-l informa cu privire la arbitrajul în litigiul româno-ungar de la Viena, pe 31 august 1940, la numai 24 de ore de la eveniment, demnitarul sovietic a reproşat Germaniei că URSS nu a fost invitată. Molotov a acuzat guvernul german că a încălcat articolul 3 din Tratatul de neagresiune, în care se vorbeşte despre consultări în probleme care interesează cele două părţi⁶.

„Afacerea sumbră” și lipsa de loialitate germană

Mult mai clar a fost demnitarul sovietic la întâlnirea din 6 septembrie 1940 cu ambasadorul german, când acesta din urmă a înmânat răspunsul guvernului german la declaraţia lui Molotov din 31 august 1940. V.M. Molotov i-a declarat lui von der Schulenburg că Germania a dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de angajamentul asumat în 1939 din următoarele considerente:

1. Hotărârile luate la Viena se referă tocmai la problemele în care sunt necesare consultaţii şi informare pentru că în cazul respectiv se rezolva problema a două state vecine cu Uniunea Sovietică (n.n. România şi Ungaria). Cu toate acestea, Germania a făcut informarea după hotărârea de arbitraj de la Viena;

2. …În luna iunie 1940, s-a stabilit că Germania şi Italia trebuie să rezolve împreună cu URSS chestiunile sud-estului Europei şi că prevederea referitoare la consultări se extinde şi asupra ţărilor balcanice. Guvernul german nu a îndeplinit-o;

3. În ce priveşte negocierile referitoare la Basarabia şi Bucovina, guvernul sovietic a informat anticipat guvernul german. După informare, guvernul sovietic a aşteptat câtva timp răspunsul guvernului german pentru a adopta hotărârea. Primind răspunsul, guvernul sovietic a mers în întâmpinarea guvernului german şi a redus pretenţiile faţă de România, în privinţa Bucovinei, numai la partea de nord. Dar tot atunci, Molotov a declarat că în momentul când vom aborda în condiţii corespunzătoare chestiunea Bucovinei de Sud, sperăm că guvernul german ne va sprijini şi în această problemă.

Legat de ultima chestiune, demnitarul sovietic a subliniat că „acordarea de garanţii României este în dezacord cu această dorinţă a guvernului sovietic”⁷. În finalul întâlnirii, după ce recunoaşte că interesele germane în România sunt serioase, Molotov mai aminteşte încă o dată declaraţia sa anterioară cu privire la Bucovina de Sud, adăugând faptul că „din partea guvernului german nu s-a primit niciun răspuns, nici pozitiv, nici negativ, la această declaraţie”⁸.

Astfel, la un an de la semnarea Pactului Hitler – Stalin, se produce a doua mare fisură în implementarea acestuia. Faptul este sesizat de către Grigore Gafencu, care transmite de la Moscova un raport „strict confidenţial” centralei Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, datat 21 septembrie 1940, pe tema supărării guvernului sovietic în urma Conferinţei de Arbitraj de la Viena, mai ales pentru garanţiile acordate de Germania şi Italia României. Diplomatul român, fără a cunoaşte detaliile din corespondenţa germano-sovietică referitoare la Basarabia şi Bucovina – de Nord şi de Sud,  apreciază că „împărţirea zonelor de influenţă între Germania şi Uniunea Sovietică nu pare să fi fost destul de precisă în ce priveşte sud-estul. Ruşii au păstrat o rezervă mentală referitoare la Balcani – o uşă întredeschisă spre sud – o putinţă de a-şi împlini odată visul de a fi ei stăpâni exclusivi în Marea Neagră şi la Strâmtori. Apropierea lor de Carpaţi şi de petrolul românesc le îngăduia, de asemenea, să ocupe poziţii de apărare prielnice în cazul unei întoarceri ofensive a Germaniei. … În faţa visurilor sau a unor planuri mai precise sovietice, Germania ridică o barieră: mersul spre Sud e oprit, petrolul e la dispoziţia germanilor, prin Constanţa – germanii ajung la Marea Neagră, Dunărea e un fluviu german”⁹.

A treia fisură: Chestiunea Dunării

O a treia mare fisură în aplicarea Pactului Hitler-Stalin se produce în evenimentele legate de Chestiunea Dunării. Al Doilea Război Mondial a avut o primă urmare prin recunoaşterea Germaniei ca membră a organismului care gestiona Dunărea fluvială, respectiv Comisia Internaţională a Dunării (CID). Printr-o conferinţă dedicată Dunării, organizată la Viena, între 5 – 12 septembrie 1940, Germania, Bulgaria, Ungaria, Italia, România, Slovacia şi Iugoslavia, au semnat un Aranjament, pentru încetarea CID şi stabilirea în locul ei al unui Consiliu al Dunării Fluviale.

De asemenea, Uniunea Sovietică reintră în scenă în vara anului 1940, când, prin ocuparea Basarabiei, devine din nou ţară riverană Dunării. Din acest moment, URSS declară că nu poate rămâne indiferentă faţă de regimul Dunării şi va participa la deciziile referitoare la fluviu. O primă reacţie o are fostul procuror general, Andrei Ianuarievici Vîşinski, devenit prim-comisar adjunct la Afacerile Străine, care, la 11 septembrie 1940, îl înştiinţează pe ambasadorul Germaniei la Moscova, contele von der Schulenburg, că URSS este surprinsă că nu a fost invitată la Conferinţa Dunării de la Viena, subliniind că ţara sa este interesată de toate problemele dunărene¹⁰. La scurt timp, Viaceslav M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afacerile Străine, îi remite ambasadorului Germaniei o notă scrisă în care menţionează că aprobă lichidarea CID, dar pretinde şi lichidarea Comisiei Europene a Dunării (CED), care gestiona Dunărea maritimă. Mai mult, el propune crearea unei Comisii Dunărene unice pentru tot fluviul. Noua Comisie trebuia să includă, în concepţia sovietică, numai statele riverane, menţionate explicit: Germania, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, România şi URSS. Din start erau excluse Franţa, Anglia, dar şi Italia¹¹. În discuţia avută de contele Schulenburg cu Grigore Gafencu, ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, diplomatul german i-a relatat că Molotov era foarte bine informat şi documentat în Chestiunea Dunării, spunând că acesta i-a făcut istoricul pretenţiilor ruseşti şi i-a declarat că „era vorba de a remedia o situaţie de inferioritate a Rusiei care i se impusese în urma unui război nefericit pentru ea, războiul Crimeei”¹². Continuitatea între linia politică a Imperiului rus şi cea a URSS este relevantă în acest caz.

Conferința Dunării de la București: o administrație româno-sovietică

În 24 octombrie 1940 se deschide la Bucureşti o Conferinţă a Dunării pentru reglementarea navigaţiei şi lichidarea CED. Participă Germania, având ca delegat pe Georg Martius, Italia, reprezentată de Renato Silenzi, şi România, reprezentată de Vespasian V. Pella, ministru plenipotenţiar la CED. Uniunea Sovietică îşi anunţă ultimativ participarea, iar Germania, în virtutea Pactului Hitler–Stalin, nu poate fi decât de acord. Delegatul sovietic, Arkadi Sokolev, soseşte pe data de 28 octombrie 1940 şi face cunoscute propunerile sovietice. Acestea depăşesc însă anumite limite şi vor pune România într-o situaţie dificilă. Conţinutul notei sovietice este concentrat în 6 puncte:

1. Dizolvarea Comisiei Europene a Dunării şi constituirea, pentru Dunărea maritimă, a unei administraţii româno-sovietice;

2. Atribuţiile administraţiei româno-sovietice vizează reglementarea şi controlul navigaţiei, exercitarea pilotajului, gestiunea financiară, elaborarea şi executarea lucrărilor hidrotehnice numai cu autorizaţia ambelor state;

3. Regimul braţului Sulina, singurul de importanţă internaţională, să fie cel al libertăţii navigaţiei şi egalităţii pavilioanelor;

4. Interzicerea navigaţiei vaselor de război, cu excepţia celor române şi sovietice. Tranzitul de armament şi muniţie este permis numai printr-o decizie comună română şi sovietică;

5. Conflictele ce derivă din navigaţia pe Dunărea maritimă, să fie reglementate de o Curte de Arbitraj la care participă paritar România şi URSS şi unii subarbitri resortisanţi ai altor state dunărene;

6. După instituirea unei Comisii unitare a Dunării, să se stabilească între această comisie şi administraţia româno-sovietică aceleaşi raporturi ca cele ce existau la timpul respectiv între CED şi administraţia românească¹³.

Un raport al lui Vespasian Pella, adresat ministerului de externe, atrage atenţia asupra pericolelor ce rezultă din propunerile sovietice, subliniind că „precum Reichul la Conferinţa de la Viena a exclus Anglia şi Franţa din colaborarea pe Dunărea fluvială, pentru că nu sunt riverane pe acel sector, tot aşa Rusia Sovietică doreşte să elimine Germania şi Italia de pe Dunărea maritimă”¹⁴. Din acest motiv, Vespasian Pella şi Alexandru Crutzescu, reprezentanţii României, pun condiţia expresă ca acest „condominium româno-sovietic” pentru Dunărea maritimă, să fie pus sub controlul unui organ superior din care să facă parte Germania, Italia, România şi URSS¹⁵. România urmărea un aranjament provizoriu în ce priveşte viitorul statut al Dunării maritime, cu respectarea principiilor regimului internaţional aflat în vigoare la timpul respectiv, iar în cazul desfiinţării CED , constituirea unui organism internaţional identic, cu atribuţii similare îndeplinite de aceasta.

La Bucureşti nu s-a ajuns însă la un acord de compromis. Lucrările se întrerup pentru a permite o consultare directă între Germania şi URSS. Problemele Conferinţei Dunării, cu accent pe Dunărea maritimă, vor fi abordate în timpul vizitei lui Viaceslav Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940). Cu acest prilej, demnitarul sovietic a susţinut ferm interesele ţării sale în zona pontică şi a Gurilor Dunării şi a cerut anularea garanţiei germano-italiene acordată României la 30 august 1940. În cadrul convorbirilor, Hilter a refuzat cererea sovietică, relevând interesele economice şi militare ale Germaniei în România. În acelaşi timp, el a subliniat interesul german pentru navigaţia pe cursul Dunării şi dezinteresul pentru navigaţia pe Marea Neagră. Semnalul a fost cât se poate de clar că Germania vrea să menţină Dunărea în sfera ei de interese, inclusiv Dunărea maritimă¹⁶.

Permanentele ingerințele germano-sovietice

La reluarea lucrărilor Conferinţei Dunării de la Bucureşti, la 5 decembrie 1940, România vine cu un proiect propriu, susţinut de Germania şi Italia, dar respins de URSS, care solicită acceptarea propunerilor sovietice iniţiale. Nu se ajunge la un compromis, fapt pentru care se decide suspendarea lucrărilor la 21 decembrie 1940¹⁷. Acestea nu vor mai fi reluate niciodată în aceeaşi formulă.

În cele din urmă, Germania şi URSS, prin negocieri ulterioare în plan bilateral, cad de acord să lichideze ambele structuri dunărene – CED şi CID – care să fie înlocuite cu o singură Comisie Dunăreană, compusă din Germania, Italia, URSS şi statele riverane. Cu tot acest accept, nici la Berlin şi nici la Moscova nu s-a vrut o împărţire a stăpânirii Dunării. Evenimentele ulterioare sunt relevante pentru ruptura produsă în raporturile Hitler – Stalin, care va accelera deznodământul final – războiul germano-sovietic.

Astfel, modificarea regimului Dunării maritime a fost marcată de o încercare a Germaniei încă din 1942 (într-o conferinţă ţinută tot la Bucureşti, cu participarea Germaniei, Italiei şi României) de a desfiinţa CED şi de a realiza o Comisie unică a riveranilorpentru Dunăre, fără URSS. Nu s-a ajuns la un acord, deoarece punctele de vedere complet opuse, român şi german, nu au putut fi conciliate. Delegatul României a susţinut atunci ca problema desfiinţării CED să fie amânată până la sfârşitul războiului¹⁸.

1944: instalațiile de navigație – pradă de război pentru sovietici

Practic, în perioada războiului şi imediat după 23 august 1944, când România a trecut de partea aliaţilor şi a continuat războiul alături de URSS, Anglia şi SUA, navigaţia pe Dunăre a fost gestionată de Direcţia Dunării Maritime, organism al statului român, care a administrat şi finanţat lucrările nu numai pe acest segment, ci şi la Porţile de Fier. Dificultăţile au fost provocate de interpretarea dată de autorităţile militare ale sovietice a drepturilor ce decurg pentru URSS din Convenţia de Armistiţiu cu România, încheiată la 12 septembrie 1944. Armata Roşie a ridicat şi transportat pe teritoriul URSS, ca pradă de război, o mare parte din instalaţiile indispensabile asigurării navigaţiei, a ocupat regiunea gurilor braţului Sulina şi oraşul Sulina, pe care au declarat-o zonă militară¹⁹.

La sfârşitul războiului, URSS îşi asumă un rol dominant în afacerile dunărene, atitudinea manifestată în cadrul Conferinţei de la Belgrad (30 iulie – 18 august 1948) este relevantă pentru poziţia de forţă adoptată de reprezentanţii ruşi, conduşi de Andrei I. Vîşinski. La conferinţă au participat delegaţii din următoarele state: SUA, Anglia, Franţa, URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Austria a avut la conferinţă o delegaţie de observatori, iar Germania nu a fost reprezentată²⁰. Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, a avut ca bază un proiect sovietic prin care s-a impus principiul riveranităţii, potrivit căruia, reglementarea şi controlul navigaţiei pe Dunăre sunt de competenţa exclusivă a statelor riverane. Convenţia de la Belgrad,a fost adoptată cu majoritate de voturi (statele devenite satelite URSS). Franţa şi Anglia  s-au abţinut, iar SUA au votat împotrivă.Printr-un Protocol adiţional la Convenţie, s-a prevăzut că regimul aplicat anterior navigaţiei pe Dunăre nu mai este în vigoare. Se reconfirmă, astfel, desfiinţarea CED şi a CID.

1949: Dunărea împărțită de Cortina de fier

Convenţia de la Belgrad, semnată de Bulgaria, Ungaria, România, URSS, Ucraina, Cehoslovacia şi Iugoslavia, a intrat în vigoare la 11 mai 1949. Austria a aderat la 7 ianuarie 1960. În baza articolului 5 al Convenţiei, a fost instituită Comisia Dunării – CD, ca organizaţie interguvernamentală, formată din reprezentanţii statelor dunărene. Aceasta funcţionează şi azi în baza Convenţiei de la Belgrad din 1948, impusă de fosta URSS. A intrat în vigoare din 1949, având la început sediul la Galaţi, iar începând din anul 1954 la Budapesta²¹.

Prin Convenţia de la Belgrad şi înfiinţarea Comisiei Dunării, din 1948, s-a realizat însă o fragmentare politică a Dunării, de o parte şi de alta a „cortinei de fier”, făcând ca traficul pe Dunăre să se dezvolte mai mult pe cursul mijlociu şi inferior, ce cuprindea spaţiul fostelor ţări socialiste²². Desigur că mutaţiile geopolitice de după 1990 din Europa, în special destrămarea URSS (prin care Federaţia Rusă a pierdut calitatea de stat riveran Dunării), a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei,  impun o nouă reorganizare a cooperării dunărene. În 1996, s-a realizat “mica revizuire”, prin admiterea Germaniei, Croaţiei şi a Republicii Moldova.

Comisia Dunării se află astăzi în plin proces de transformare şi adaptare la condiţiile geopolitice din Bazinul Dunării, pentru a depăşi faza de ultim organism regional construit pe calapod sovietic.

NOTE

1. AMAE, Fond 71/1939. E.9.XII (Conferinţa româno-maghiară de la Turnu Severin pentru stabilirea noii frontiere între cele 2 ţări), vol. 218, p. 247-253 (Procesul verbal al şedinţei din 16 august 1940), p. 271-276 (Procesul verbal al şedinţei din 19 august 1940) şi p. 302-315 (Protocolul şedinţei din 24 august 1940).

2. AMAE, fond 71/ 1920-1944. Transilvania, vol. 12, f. 42-43.

3. Grigore Gafencu, op. cit., p. 346.

4. Idem.

5. Vasile Puşcaş, Pulsul istoriei în Europa Centrală, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1998, p. 105.

6. T.M. Islamov, T.A. Pokivailova (coord.), Transilvanschii vopros. Vengero-Rumînskii teritorialnîi spor i SSSR – 1940-1946. Documentî (Chestiunea Transilvaniei. Litigiul teritorial ungaro-român şi URSS – 1940-1946. Documente), Editura Rosspen, Moscova, 2000, doc. 22, p. 76-78 / traducere Vasile Oroian.

7. Ibidem, doc. 25, p. 83-87 / traducere Vasile Oroian.

8. Ibidem,/ traducere Vasile Oroian.

9. Relaţiile româno-sovietice.Documente…,op. cit. vol.II,doc. 209, p. 410.

10. Grigore Gafencu, op. cit., p.354.

11. Ibidem, p. 356.

12. Idem.

13. AMAE, Fond 71/URSS 1940, vol. 93, p. 517-518

14. Ibidem,  p. 468.

15. Ibidem,  p. 470-471.

16. Arthur Viorel Tuluş, Dunărea maritimă între Aranjamentul de la Sinaia şi Acordul de la Belgrad (1938-1948), Galaţi University Press, 2008, p. 162-163.

17. Ibidem, p. 169.

18. AMAE, Fond Protocol, vol. 29, Dosar Comisia Dunării, Raport Regimul Dunării, p. 9, nota 2 subsol

19. Ibidem.

20. AMAE, Problema 23, dosar 8.U.3 Administraţia Fluvială a Dunării de Jos. Convenţia despre regimul navigaţiei pe Dunăre., p. 19.

21. Ibidem, p. 22.

22. Nicolae Popa, Dunărea, axă sau falie geopolitică?, în revista „GeoPolitica”, editată de Asociaţia de geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, 2006, Anul IV, nr. 19, pag. 44.